mânie
MÂNIE. Atitudinea permanentă a
Dumnezeului sfânt şi drept atunci când este confruntat cu păcatul şi răul este
denumită „mânia" Lui. Nu este adecvat să privim acest termen numai ca pe o
descriere a „procesului inevitabil al cauzei şi al efectului dintr-un univers
moral" sau ca pe o altă cale de a vorbi despre rezultatele păcatului. Mai
degrabă, mânia este o calitate personală a lui Dumnezeu, fără de care El ar
înceta să fie pe deplin drept, iar dragostea Sa ar degenera în sentimentalism.
Dar mânia Lui, care deşi trebuie descrisă în limbaj omenesc, la fel ca şi
dragostea Lui, nu este capricioasă, nu se manifestă prin accese sau spasmodic
aşa cum se manifestă întotdeauna mânia omenească. Ea este un element tot atât
de permanent şi constant al naturii Lui ca şi dragostea. Lucrul acesta este
explicat foarte bine în tratatul lui Lactantius, De ira Dei.
Nedreptatea şi lipsa de pietate a oamenilor, pentru
care nu se pot scuza, trebuie să fie urmate de manifestări ale mâniei lui
Dumnezeu, atât în vieţile indivizilor cât şi în viaţa naţiunilor (vezi Romani
1:18-32); şi VT conţine numeroase ilustraţii cu privire la lucrul acesta, cum
ar fi nimicirea Sodomei şi a Gomorei sau căderea Ninivei (vezi Deuteronom
29:23; Naum 1:2-6). Dar până în „ziua mâniei" care va veni în final, zi
care este anticipată pretutindeni în Biblie şi descrisă atât de viu în
Apocalipsa, mânia lui Dumnezeu este întotdeauna temperată de îndurare,
îndeosebi atunci când Se ocupă de poporul ales (vezi, de ex. Osea 11:8 ş.urm.).
Pentru un păcătos, însă, a profita de această îndurare înseamnă a-şi aduna
mânie asupra sa „pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui
Dumnezeu" (Romani 2:5). Pavel a fost convins că unul dintre motivele de
bază pentru care Israelul nu a reuşit să oprească procesul de decădere morală
se datorează reacţiei lor greşite la trecerea cu vederea a păcatelor lor, căci
Dumnezeu S-a abţinut atât de des să-i pedepsească după cum meritau. Ei se bazau
pe „bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări" şi nu au
reuşit să vadă că această bogăţie avea menirea să-i ducă la pocăinţă (Romani
2:4).
În starea lor de oameni nerăscumpăraţi, răzvrătirea oamenilor împotriva lui Dumnezeu este, de fapt, atât de persistentă, încât ei sunt în mod inevitabil obiectele mâniei Lui (Efeseni 2:3), şi „vase ale mâniei făcute pentru pieire" (Romani 9:22). Nici Legea lui Moise nu-i scapă din această stare, căci, aşa cum afirma apostolul în Romani 4:15, „Legea aduce mânie". Întrucât ea cere o ascultare perfectă de poruncile ei, pedepsele aplicate pentru neascultare îl fac pe călcătorul de Lege subiectul mâniei divine într-o şi mai mare măsură. Trebuie să ştim că numai prin îndurarea faţă de păcătoşi despre care vorbeşte Evanghelia încetează oamenii de a mai fi obiectele acestei mânii şi pot să devină beneficiarii acestui har. Dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi exprimată în viaţa şi în moartea Domnului Isus este tema dominantă a NT, şi această dragoste este arătată prin faptul că Isus a trăit pentru om şi în locul lui experienţa mizeriei, a durerilor, a pedepsei şi a morţii, toate acestea fiind partea păcătoşilor care sunt supuşi mâniei lui Dumnezeu.
În consecinţă, Isus poate fi descris ca „Acela care
ne izbăveşte de mânia viitoare" (vezi 1 Tesaloniceni 1:10); iar Pavel
poate scrie: „Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi
prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu" (Romani
5:9). Pe de altă parte, mânia lui Dumnezeu rămâne peste toţi cei care, căutând
să zădărnicească planul de răscumparare al lui Dumnezeu, sunt neascultători
faţă de Fiul lui Dumnezeu, Singurul prin care este posibilă o astfel de
răscumpărare.
BIBLIOGRAFIE
R.V.G. Tasker, The Biblical Doctrine of the
Wrath of God, 1951; G.H.C. Macgegor, „The Concept of the Wrath of God in
the New Testament", NTS 7, 1960-61, p. 101 ş.urm.; H.C. Hahn, NIDNTT 1, p.
105-113.
R.V.G.T.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu