predestinare
PREDESTINARE.
I. Termeni biblici
Cuvântul în limba română „a predestina"
provine de la termenul lat. praedestino, pe care-l foloseşte Vulgata
pentru a traduce termenul gr. prohorizo. VSR traduce prohorizo cu
„a predestina" în Faptele Apostolilor 4:28; Romani 8:29-30; şi cu
„destin" în Efeseni 1:5,121 şi cu „a decreta" în 1 Corinteni 2:7. VR
traduce cu „a hotărî de mai înainte" în toate cele şase locuri de mai sus.
Termenul prohorizo, al cărui subiect în NT
nu este decât Dumnezeu, exprimă ideea de a hotărî în avans (-pro) o
situaţie pentru o persoană sau o persoană pentru o situaţie. NT foloseşte şi
alte combinaţii ale lui pro; cu sens similar: (1) protasso, „a
aranja de mai înainte" (Faptele Apostolilor 17:26); (2) pratithemai,
„a propune" (în Efeseni 1:9; despre o propunere omenească în Romani 1:13;
cf. felul în care este utilizat substantivul înrudit prothesis,
„scop", „plan", Romani 8:28; 9:11; Efeseni 1:11; 3:11; 2 Timotei
1:9); (3) prohetomaizo, „a pregăti în avans" (Romani 9:23; Efeseni
2:10); (4) procheirizo, „a numi în avans" (Faptele Apostolilor
3:20; 22:14); (5) procheirotoneo „a alege dinainte" (Faptele
Apostolilor 10:41). problepo, „a vedea în avans, a prevedea"
conţine ideea predestinării eficiente pe care o face Dumnezeu şi poate fi
întâlnit în Galateni 3:8; Evrei 11:40; aşa cum ne arată contextul. Acelaşi sens
îl au câteodată verbele necompuse tasso (Faptele Apostolilor 13:48;
22:10) şi horizo (Luca 22:22; Faptele Apostolilor 2:23), primul verb
având sensul de a pune ceva în ordine cu precizie, iar cel de-al doilea de a
marca ceva cu exactitate. Acest vocabular divers scoate în evidenţă diferitele
faţete ale ideii exprimate.
NT formulează ideea alegerii de mai dinainte pe
care o face Dumnezeu, dar pe o altă cale, şi anume, prin a spune că ceea ce
motivează şi determină acţiunile lui Dumnezeu în lumea aceasta, şi printre
acestea destinul omului, este propria Lui voinţă (substantivele, boule,
Faptele Apostolilor 2:23; 4:28; Efeseni 1:11; Evrei 6:17; boulema,
Romani 9:19; thelema, Efeseni 1:5,9,11; thelesis, Evrei 2:4; boulomai,
Evrei 6:1;7 Iacov 1:18; 2 Petru 3:9; thelo, Romani 9:18, 22; Coloseni
1:27), sau „buna Lui plăcere" (substantive, eudokia, Efeseni 1:5,
9, 11; thelesis, Evrei 2:4; verbele, eudokeo, Luca 12:32; 1
Corinteni 1:21; Galateni 1:15; Coloseni 1:19), adică hotărârea lui deliberată
pe care a luat-o mai înainte. Într-adevăr, acesta nu este singurul sens în care
NT vorbeşte despre voia lui Dumnezeu. Biblia concepe că planul lui Dumnezeu cu
privire la om este exprimat atât în poruncile pe care El le-a făcut de cunoscut
cât şi prin faptul ca El le-a hotărât împrejurările. Aşadar, în Scripturi
„voia" Lui se referă atât la Legea cât şi la planul Lui; ca atare, unii
din termenii de mai sus sunt folosiţi şi cu referire la anumite cerinţe divine
(de ex. boule, Luca 7:30; thelema, 1 Tesaloniceni 4:3; 5:18). Dar
în textele de mai sus se are în vedere planul pe care-l are Dumnezeu cu privire
la desfăşurarea evenimentelor, şi la acest plan se referă predestinarea.
Vechiului Testament îi lipsesc cuvintele care să
exprime conceptul predestinării într-o formă abstractă şi generalizată, dar
vorbeşte deseori despre Dumnezeu care hotărăşte, plănuieşte sau face ca anumite
lucruri să aibă loc, în contexte care atrag atenţia asupra priorităţii şi
independenţei absolute a hotărârii Lui în raport cu existenţa sau desfăşurarea
lucrurilor, respectiv a evenimentelor asupra cărora s-a luat hotărârea (cf.
Psalmul 139:16; Isaia 14:24-27; 19:17; 46:10 s. urm.; Ieremia 49:20; Daniel
4:24 ş.urm.).
Felul în care foloseşte NT grupul de cuvinte
sprijină practica tradiţională de a defini predestinaţia ca o decizie pe care o
ia Dumnezeu în avans cu privire la circumstanţele şi la destinul omului. Este
mult mai convenabil să trecem aspectul mai general al planului Lui cosmic şi al
conducerii universale sub titlul mai general al *providenţei Lui. Ca să
înţelegem predestinaţia aşa cum o prezintă Biblia, trebuie să-i recunoaştem
locul în planul lui Dumnezeu ca întreg.
II. Prezentarea biblică a predestinării
a. În Vechiul Testament
Vechiul Testament îl prezintă pe Dumnezeu Creatorul
ca fiind un Dumnezeu personal, puternic, ca având un scop bine definit şi ne
asigură că, după cum puterea Lui este nelimitată, la fel de sigur este că ceea
ce a hotărât se va duce la îndeplinire (Psalmul 33:10 ş.urm.; Isaia 14:27;
43:13; Iov 9:12; 23:13; Daniel 4:35). El este Domnul fiecărei situaţii, care
hotărăşte şi îndreaptă toate lucrurile spre scopul pentru care le-a făcut
(Proverbe 16:4) şi care iniţiază orice eveniment, mare sau mic, începând cu
gândurile împăraţilor (Proverbe 21:1) şi cuvintele sau faptele premeditate ale
oamenilor (Proverbe 16:1, 9) şi până la rezultatul unui sorţ care ni se pare că
este întâmplător (Proverbe 16:33). Nimic din ceea ce-Şi propune Dumnezeu nu
este prea greu pentru El (Geneza 18:14; Ieremia 32:17); ideea că o opoziţie
organizată a omului I-ar putea zădărnici într-un fel sau altul planurile este
pur şi simplu absurdă (Psalmul 2:1-4). Prorocia lui Isaia dezvoltă mai mult
decât orice altă carte din VT conceptul că planul lui Dumnezeu este factorul
decisiv în istorie. Isaia accentuează faptul că scopurile lui Dumnezeu sunt
veşnice, că Iahve a planificat evenimentele prezente şi pe cele viitoare cu
mult timp înainte, „de la început" (cf. Isaia 22:11; 37:26; 44:6-8; 46:10
ş.urm.) şi că, tocmai datorită faptului că El, nu altul, este Cel care
hotărăşte toate evenimentele (Isaia 44:7), nimic nu poate împiedica
desfăşurarea evenimentelor pe care le-a prezis El (Isaia 14:24-27; 44:24-45:25;
cf. 1 Împăraţi 22:17-38; Psalmul 33:10 ş.urm.; Proverbe 19:21; 21:30).
Capacitatea lui Iahve de a prezice lucruri care par incredibile şi care vor
avea loc este o dovadă că El deţine controlul asupra istoriei, pe când
neputinţa idolilor de a prezice aceste lucruri ne arată tocmai că ei nu deţin
acest control (Isaia 44:6-8; 45:21; 48:12-14).
Uneori, Iahve este prezentat ca reacţionând la
anumite situaţii care au loc în aşa fel încât avem impresia că El nu le-a
anticipat (de ex. când se căieşte şi acţionează exact invers faţă de cum a
acţionat mai înainte, Geneza 6:5; Ieremia 18:8, 10; 26:3, 13; Ioel 2:13; Iona
4:2). Dar judecate în contextul lor biblic, este dar că scopul şi sensul
acestor antropomorfisme este pur şi simplu acela de a sublinia faptul că
Dumnezeul lui Israel este într-adevăr un Dumnezeu personal şi nu de a ne face
să ne întrebăm dacă într-adevăr El planifică sau nu mai dinainte activitatea
oamenilor sau dacă deţine sau nu controlul asupra lor.
Biblia spune clar încă din „protoevanghelia"
pe care o găsim în Geneza 3:15 sau în promisiunea făcută lui Avraam (Geneza
12:3) că Dumnezeu conduce istoria umană teologic, ca să-Şi aducă la îndeplinire
planul Său cu privire la binele etern al omenirii. Tema se dezvoltă în
contextul promisiunii făcute în pustie, că poporul va beneficia de prosperitate
şi de protecţie în Canaan (cf. Deuteronom 28:1-14) cât şi în contextul
tabloului profetic al slavei lui Mesia care va urma după judecata pe care o va
face Dumnezeu (Isaia 9:1 ş.urm.; 11:1 ş.urm.; Ieremia 23:5 ş.urm.; Ezechiel
34:20 ş.urm.; 37:21 ş.urm.; Osea 3:4 ş.urm., etc.); şi ajunge la punctul
culminant în vedenia lui Daniel care-L vede pe Dumnezeu hotărând înălţarea şi
căderea imperiilor păgâne pentru a inaugura domnia Fiului omului (Daniel 7; cf.
2:31-45). O escatologic globală de felul acesta nu poate fi prezentată fără
premisa că Dumnezeu este Domnul absolut al istoriei, care cunoaşte cursul ei
dinainte şi-l hotărăşte.
În acest context al relaţiei dintre Dumnezeu şi
istoria omului VT descrie faptul că Israel a fost ales de Dumnezeu să fie
poporul cu care să facă un legământ, obiectul şi instrumentul lucrării Lui de
mântuire. Alegerea a fost nemeritată (Deuteronom 6:7 ş.urm.; Ezechiel 16:1
ş.urm), fiind în întregime un act de bunăvoinţă. Ea a avut un scop. Israel a fost
ales pentru un destin, pentru a fi binecuvântat şi pentru a fi o binecuvântare
pentru alte naţiuni (cf. Psalmul 67; Isaia 2:2-4; 11:9 ş.urm.; 60; Zaharia 8:20
ş.urm.; 14:16 ş.urm.). O vreme, însă, această alegere a fost exclusivă;
alegerea lui Israel a însemnat ocolirea deliberată a celorlalte naţiuni
(Deuteronom 7:6; Psalmul 147:19 ş.urm.; Amos 3:2; cf. Romani 9:4; Efeseni 2:11
ş.urm.). Mai bine de un mileniu, Dumnezeu a lăsat aceste naţiuni în afara
legământului, ele constituind doar obiectul judecăţii Lui pentru păcatele lor
(Amos 1:3-2:3) şi pentru răutatea pe care au manifestat-o faţă de poporul ales
(cf. Isaia 13-19, etc.).
b. În Noul Testament
Scriitorii NT preiau din VT credinţa că Dumnezeu
este Domnul Suveran al evenimentelor şi că El conduce istoria pentru a-Şi duce
la îndeplinire planul Său. Insistenţa lor continuă că lucrarea lui Cristos şi
dispensaţia creştină reprezintă împlinirea prorociilor biblice, rostite cu
secole mai înainte (Matei 1:22; 2:15, 23; 4:14; 8:17; 12:17 ş.urm.; Ioan 12:38 ş.urm.;
19:24, 28, 36; Faptele Apostolilor 2:17 ş.urm.; 3:22 ş.urm.; 4:25 ş.urm.; 8:30
ş.urm.; 10:43; 13:27 ş.urm.; 15:15 ş.urm.; Galateni 3:8; Evrei 5:6; 8:8 ş.urm.;
1 Petru 1:10 ş.urm., etc.), şi faptul că scopul final al lui Dumnezeu atunci
când i-a inspirat pe scriitorii evrei să scrie Scripturile a fost acela de a da
învăţătură credincioşilor creştini de mai târziu (Romani 15:4; 1 Corinteni
10:11; 2 Timotei 3:15 ş.urm.) constituie o dovadă suficientă a acestui adevăr.
(Trebuie menţionat că ambele convingeri îşi au originea în cuvintele Domnului
Însuşi: cf. Luca 18:31 ş.urm.; 24:25 ş.urm.; 44 ş.urm.; Ioan 5:39.). Un lucru
nou este că acum ideea de alegere, care nu se mai aplică poporului Israel, ci
credincioşilor creştini, este în mod constant individualizată (cf. Psalmul
65:4) şi se extinde într-o perioadă precedentă timpurilor istorice. VT vorbeşte
despre alegere în contextul „chemării" istorice pe care o face Dumnezeu
lui Israel (cf. Neemia 9:7), dar NT face o distincţie clară între două lucruri,
prezentând alegerea ca actul prin care Dumnezeu predestinează pe păcătoşi
pentru mântuire în Cristos „înainte de întemeierea lumii" (Efeseni 1:4;
cf. Matei 25:34; 2 Timotei 1:9); un act care a fost în strânsă legătură cu cel
de-al doilea act, adică faptul că Dumnezeu L-a cunoscut pe Cristos „mai înainte
de întemeierea lumii" (1 Petru 1:20). Conceptul uniform al NT este că tot
harul mântuitor care i s-a dat omului în timp (cunoaşterea Evangheliei,
înţelegerea ei şi puterea de a-i răspunde pozitiv, puterea de a rămâne în
credinţă şi slava finală) decurge din alegerea divină făcută în eternitate.
Limbajul lui Luca în naraţiunea din Faptele
Apostolilor aduce argumente convingătoare în sprijinul acestui crez, adică pe
lângă faptul că Cristos a fost rânduit mai dinainte să moară, să învie şi să
domnească (Faptele Apostolilor 2:23, 30 ş.urm.; 3:20; 4:27 ş.urm.), mântuirea
este roada harului preventiv (harul prin care credinciosul primeşte putere de
a-şi păstra mântuirea, n.tr.; 2:47; 11:18, 21-23; 14:27; 15:17 ş.urm.; 16:14;
18:27), dat în conformitate cu hotărârea de mai dinainte a lui Dumnezeu (13:48;
18:10).
În Evanghelia lui Ioan, Cristos spune că El a fost
trimis să mântuiască un anumit număr de persoane pe care Tatăl I le-a dat (Ioan
6:37 ş.urm.; 17:2, 6, 9, 24; 18:9). Acestea sunt „oile" Lui, sau „ai
Lui" (10:14 ş.urm., 26 ş.urm.; 13:1). El S-a rugat special pentru aceştia
(17:20). El îşi propune să-i „atragă" la Sine prin Duhul Său (12:32; cf.
6:44; 10:16, 27; 16:8 ş.urm.); să le dea viaţă veşnică, în părtăşie cu Sine şi
cu Tatăl (10:28; cf. 5:21; 6:40; 17:2; Matei 11:27); să-i păstreze fără să se
piardă vreuna din ele (6:39; 10:28 ş.urm.; cf. 17:11, 15; 18:9); să-i aducă la
slava Sa (14:2 ş.urm.; cf. 17:24), şi să le învie trupurile în ziua de apoi
(6:39 ş.urm.; cf.5:28 ş.urm.). Principiul că cei mântuiţi beneficiază de
mântuire datorită predestinării divine este prezentat aici în mod explicit.
Elucidarea deplină a acestui principiu se găseşte
în scrierile lui Pavel. Din veşnicie, declară Pavel, Dumnezeu a avut un plan (prothesis)
de a mântui Biserica, cu toate că în vremurile trecute acest plan nu a fost
cunoscut pe deplin (Efeseni 3:3-11). Scopul acestui plan este ca oamenii să fie
înfiaţi ca fii ai lui Dumnezeu şi să fie reînnoiţi după chipul lui Cristos
(Romani 8:29) şi ca Biserica, adunarea celor înnoiţi în felul acesta, să
crească şi să ajungă la plinătatea lui Cristos (Efeseni 4:13). Credincioşii se
pot bucura având siguranţa că, în planul Său, Dumnezeu i-a predestinat pe
fiecare personal să fie părtaş al acestui destin (Romani 8:28 ş.urm.; Efeseni
1:3 f urm.; 2 Tesaloniceni 2:13; 2 Timotei 1:9; cf. 1 Petru 1:1 ş.urm.).
Alegerea s-a făcut numai datorită harului (2 Timotei 1:9), fără să se aibă în
vedere meritele - într-adevăr, fiind făcută contrar „meritelor" omului
care au fost cunoscute mai dinainte de Dumnezeu (cf. Ioan 15:19; Efeseni 2:1
ş.urm.). Datorită faptului că Dumnezeu este suveran, alegerea Lui care
predestinează asigură mântuirea. Din această alegere decurge o „chemare"
eficientă, care are ca rezultat răspunsul credinţei pe care această chemare îl
porunceşte (Romani 8:28 ş.urm.; cf. 9:23 ş.urm.; 1 Corinteni 1:26 ş.urm.;
Efeseni 1:13; 2 Tesaloniceni 2:14); îndreptăţirea (Romani 8:30); sfinţirea (1
Tesaloniceni 2:13); şi glorificarea (Romani 8:30, unde timpul trecut al
verbului denotă certitudinea realizării; 2 Tesaloniceni 2:14). Pavel dă această
învăţătură creştinilor, celor care au fost „chemaţi" ca să-i asigure de
certitudinea pe care trebuie s-o aibă acum şi de mântuirea finală şi să-i determine
să-şi de-a seama cât de îndatoraţi sunt ei îndurării lui Dumnezeu. Cei
„aleşi" cărora le vorbeşte şi despre care vorbeşte el în fiecare epistolă
sunt credincioşii cărora le adresează acea epistolă („voi", „noi").
S-a afirmat că cunoaşterea de mai dinainte a lui
Dumnezeu nu este predestinare şi că *alegerea personală în NT se bazează pe
faptul că Dumnezeu ştie de mai dinainte că cei aleşi vor răspunde pozitiv
chemării Evangheliei. Dificultăţile acestui punct de vedere par să fie
următoarele: (1) acest punct de vedere pare să afirme de fapt conceptul
alegerii în funcţie de fapte şi de merite, pe când Scriptura ne spune că
alegerea se datorează harului (Romani 9:11; 2 Timotei 1:9) şi că harul exclude
tot ceea ce face omul pentru sine (Romani 4:4; 11:6; Efeseni 2:8 ş.urm.; Tit
3:5); (2) dacă alegerea se datorează credinţei (2 Tesaloniceni 2:13) şi
faptelor bune (Efeseni 2:10) ea nu se poate baza pe cunoaşterea acestor lucruri
de mai dinainte; conform acestui punct de vedere, Pavel nu trebuie să prezinte
că temeiul mântuirii noastre finale este alegerea pe care o face Dumnezeu, ci
mai degrabă credinţa credinciosului; (4) acest punct de vedere ne lasă impresia
că Scriptura pune semnul egalităţii între cunoaşterea de mai dinainte a lui
Dumnezeu şi predestinare (cf. Faptele Apostolilor 2:23).
III. Alegerea şi lepădarea
Cuvântul „lepădat" apare pentru prima dată în
Ieremia 6:30 (cf. Isaia 1:22), într-o metaforă luată din procesul de purificare
a metalelor. Ideea se referă la ceva care, datorită naturii corupte, nu trece
testul la care-l supune Dumnezeu şi, ca atare, este respins. Metafora apare din
nou în NT. Este folosită cu privire la Neamuri (Romani 1:28) şi la cei care se
socotesc credincioşi (1 Corinteni 9:27; 2 Corinteni 13:5 ş.urm.; cf. 2 Timotei
3:8; Tit 1:16). De la Augustin încoace, însă, teologia creştină a vorbit despre
lepădare, nu ca fiind acţiunea lui Dumnezeu de a respinge pe anumiţi
credincioşi în istorie, ci ca şi ceva care stă în spatele acestei respingeri -
hotărârea luată de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, de a-i ocoli pe
aceştia şi de a nu le acorda harul mântuitor (cf. 1 Petru 2:8; Iuda 4). Astfel,
a devenit un lucru obişnuit ca predestinarea să fie definită ca fiind atât o
alegere precum şi o lepădare.
Astfel există dispută cu privire la includerea
lepădării în acel prothesis divin al lui Dumnezeu. Unii justifică
includerea ei apelând la versete cum ar fi Romani 9:17 ş.urm., 21 ş.urm.; 11:7
ş.urm. Având în vedere Romani 9:22, pare dificil să negăm că împietrirea
inimilor unora şi nemântuirea lor, pe care Pavel le prezintă în v. 19:21 sunt
la latitudinea lui Dumnezeu, fac parte, în realitate.din planul lui Dumnezeu;
totuşi, trebuie observat faptul că Pavel este interesat să sublinieze nu
intransigenţa lui Dumnezeu faţă de cei lepădaţi, ci faptul că El îşi înfrânează
mânia faţă de cei care au îndeplinit toate condiţiile pentru a fi nimiciţi (cf.
2:4). Nu este uşor să determinăm cu exactitate sensul acestor versete, luate în
contextul lor; vezi comentariile.
BIBLIOGRAFIE
Arnt; B.B. Warfield, „Predestination", şi J.
Denney, „Reprobation", în HDB; Calvin, Institute, 3.21-24; idem, Concerning
the Eternal Predestination of God, E.T. by J.K.S. Reid, 1960; comentarii cu
privire la Romani 9-11; în special W. Sanday şi A.C. Headlam, ICC, 1902; P. Jacobs,
H. Krienke, NIDNTT 1, p. 692-697.
J.I.P.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu