slujire
SLUJIRE. Pentru a exprima ideea de slujire
profesionistă sau preoţească, VT foloseşte de obicei verbul sarat şi
asociaţii lui (LXX leitourgein). În timp ce ‘abad (latreuein)
se referă mai degrabă la serviciul religios al întregii adunări sau al unui
individ. În NT termenul caracteristic este diakonia, care apare numai în
Estera între cărţile VT, dar nu este folosit acolo cu referire la vreo
funcţiune preoţească; schimbarea de limbaj implică şi o schimbare de doctrină,
întrucât slujirea în sens nou-testamental nu este privilegiul exclusiv al castei
preoţeşti. Termenul leitourgia este păstrat pentru a descrie lucrarea
preoţimii evreieşti (Luca 1:23, VSR: „service"; Evrei 9:21, VSR: „folosit
la închinare"; vers. Cornilescu: „pentru slujbă" n.tr.) şi se aplică
şi lucrării deosebite al lui Cristos (Evrei 8:6); mai mult, el poate fi
aplicat, în sens metaforic, întregii activităţi spirituale îndeplinite de
proroci şi de predicatorii Evangheliei (Faptele Apostolilor 13:2; Romani
15:16). Dar în general rămâne adevărat că NT foloseşte limbajul preoţesc numai
cu referire la adunarea credincioşilor ca un ansamblu (Filipeni 2:17; 1 Petru
2:9).
I. Modelul lui Cristos
Modelul slujirii creştine este asigurat de către
viaţa lui Cristos, care a venit nu ca să I se slujească, ci ca să slujească
(Matei 20:28; Marcu 10:45); verbul folosit în textele acestea este diakonein,
care sugerează ceva asemănător cu servitul la masă şi ne aminteşte de
împrejurarea când El a spălat picioarele ucenicilor Lui (Ioan 13:4 ş.urm.).
Este semnificativ că la prima ordinare consemnată pentru slujirea creştină, se
afirmă că scopul acestei lucrări este „slujirea la mese" (Faptele
Apostolilor 6:2); şi acelaşi cuvânt este folosit în acelaşi capitol (v. 4)
pentru a descrie slujirea prin cuvânt exercitată anterior de către cei doisprezece
apostoli. *Slujitorul lui Cristos, urmând exemplul Stăpânului lui, îndeplineşte
o slujbă umilă dar plină de dragoste pentru nevoile umanităţii în general, în
acelaşi duh în care îngerii (Matei 4:11; Marcu 1:13) şi femeile (Matei 27:55;
Luca 8:3) L-au slujit pe Domnul pe pământ. Se recunoaşte că o astfel de slujire
este făcută pentru Cristos în persoana celor nevoiaşi (Matei 25:44); ea este
adresată cel mai adesea sfinţilor (Romani 15:25; 1 Corinteni 16:15; 2 Corinteni
8:4; 9:1; Evrei 6:10); dar este o slujire reciprocă în cadrul părtăşiei în
trupul lui Cristos (1 Petru 4:10) şi, la fel ca slujirea Evangheliei (1 Petru
1:12), este de fapt o slujbă de reconciliere (2 Corinteni 5:18) pentru lume.
Capacitatea de a efectua o astfel de lucrare este
un dar de la Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20:24; Coloseni 4:17; 1 Timotei
1:12; 1 Petru 4:11); deja în Romani 12:7 ea este clasificată într-o listă de
alte daruri spirituale şi în 1 Timotei 3:8 ş.urm. diaconatul a devenit o slujbă
bisericească recunoscută, probabil deschisă atât femeilor, cât şi bărbaţilor
(cf. Romani 16:1). Dar chiar şi aşa, termenul este încă folosit într-un sens
mai larg; Timotei trebuie să-şi îndeplinească slujba făcând lucrarea unui
evanghelist (2 Timotei 4:5) şi lucrarea lui de slujire are ca obiectiv major
edificarea trupului lui Cristos (Efeseni 4:12). În cuvintele lui Hort, Cristos
a ridicat „fiecare nivel şi fiecare formă de slujire la o sferă mai înaltă...
slujirea a devenit astfel unul dintre principalele scopuri ale tuturor
acţiunilor creştinului"; iar termenul generic este aplicat pentru toate
formele de slujire din cadrul bisericii.
II. Slujirea pastorală
Cristos nu este numai modelul diaconatului, ci şi,
în calitate de bun Păstor (Ioan 10:11), El este marele *Episcop al sufletelor
omeneşti (1 Petru 2:25, VA). Într-un sens, ambele slujbe îşi au originea în
exemplul lui Cristos Însuşi, deşi cea de *prezbiter este o reflectare a
slujirii instituite de către El în apostolat (cf. 1 Petru 5:1). Dar ar fi
greşit să accentuăm aceste deosebiri, deoarece termenii episcop şi prezbiter
sunt virtual sinonimi şi diaconatul îmbrăţişează multe forme de lucrare de
asistenţă. Îngrijirea pastorală a turmei este o parte importantă din lucrarea
de slujire (Ioan 21:15-17; Faptele Apostolilor 20:28; 1 Petru 5:2) şi este
strâns asociată cu predicarea Cuvântului (1 Corinteni 3:1-2) ca pâine a vieţii
(Ioan 6:35) sau ca lapte curat şi hrănitor (1 Petru 2:2). Pilda din Luca
12:41-48 implică ideea că o parte din lucrarea cu aceste caracteristici trebuie
să continue în biserică până la întoarcerea lui Cristos.
III. Îndatoririle sacramentale
NT are relativ puţine de spus despre subiectul
îndatoririlor sacramentale; Pavel a considerat administrarea botezului o
activitate secundară, pe care a obişnuit s-o delege colaboratorilor lui (1
Corinteni 1:17; cf. Ioan 4:1 ş.urm.; Faptele Apostolilor 10:48) şi, deşi este
firesc ca un apostol, dacă este de faţă, să prezideze frângerea pâinii (Faptele
Apostolilor 20:7), celebrarea Cinei Domnului este totuşi considerată o
activitate a întregii biserici (1 Corinteni 10:16 ş.urm.; 11:25). Dar se pare
că a fost încă de la început nevoie de un conducător şi în absenţa unui
apostol, proroc sau evanghelist, îndatorirea aceasta a revenit în mod normal
unuia dintre prezbiterii sau episcopii locali.
IV. Darurile spirituale
În forma sa timpurie, slujirea creştină este
carismatică, adică este un dar spiritual sau o înzestrare supranaturală, a
cărei exercitare confirmă prezenţa Duhului Sfânt în biserică. Astfel prorocia
sau vorbirea în limbi au loc atunci când Pavel îşi pune mâinile peste câţiva
credincioşi obişnuiţi după botez (Faptele Apostolilor 19:6) şi cuvintele
folosite aici implică faptul că întâmplarea era într-o oarecare măsură o
repetare a experienţei de la Rusalii (Faptele Apostolilor 2).
În epistolele pauline ni se dau trei liste cu
diferitele forme pe care poate să le ia o astfel de slujire şi este demn de
remarcat că în fiecare listă sunt incluse şi funcţiile administrative împreună
cu altele, mai evident spirituale (*CONDUCEREA BISERICII). În Romani 12:6-8
avem prorocia, *slujirea (diakonia), învăţătura, îmbărbătarea, dărnicia
(dăruirea), ajutorarea (vers. Cornilescu: cârmuirea n.tr.), milostenia
(vizitarea celor săraci şi bolnavi?). 1 Corinteni 12:28 îi enumera pe apostoli,
proroci, împreună cu cei înzestraţi cu puterea de a face minuni şi de a-i
vindeca pe bolnavi, de a ajuta, administra, sau de a vorbi în limbi. Catalogul
mai oficial din Efeseni 4:11 îi menţionează pe apostoli, proroci, evanghelişti,
păstori şi învăţători, care lucrează cu toţii ca să-i desăvârşească pe sfinţi
în lucrarea lor creştină, astfel încât întreaga biserică creste într-o legătură
organică cu Capul ei divin. Aici accentul se pune pe slujirea prin Cuvânt, dar
roadă unei astfel de lucrări este slujirea reciprocă în dragoste. Diferitele
daruri enumerate în pasajele acestea sunt funcţiuni sau modalităţi de slujire
mai degrabă decât funcţii regulate şi stereotipe; un om poate lucra în mai
multe calităţi, dar capacitatea lui de a le îndeplini depindea de îndemnul
Duhului. Toţi creştinii sunt de fapt chemaţi să slujească după propriile lor
posibilităţi (Romani 15:27; Filipeni 2:17; Filimon 13; 1 Petru 2:16) şi pentru
această lucrare slujitorii Cuvântului se echipează (Efeseni 4:11 ş.urm.).
Nu numai cei doisprezece au fost incluşi în
apostolat, ci şi Pavel, Iacov, fratele Domnului (Galateni 1:19), care şi el L-a
văzut pe Domnul cel înviat, Barnaba (Faptele Apostolilor 14:14; 1 Corinteni 9:5
ş.urm.), care a fost colaboratorul lui Pavel, Andronic şi Iunia (Romani 16:7).
Prima însuşire a unui *„apostol" era aceea că a fost un martor ocular al
lucrării lui Cristos pe pământ, mai ales al învierii Lui (Faptele Apostolilor
1:21-22) şi autoritatea lui depindea de faptul dacă a fost într-un fel sau
altul împuternicit de Cristos, fie în vremea când trăia în trup (Matei 10:5;
28:19), fie după ce a înviat din morţi (Faptele Apostolilor 1:24; 9:15).
Apostolii şi prezbiterii se întruneau în consiliu pentru a hotărî strategia
comună a bisericii (Faptele Apostolilor 15:6 ş.urm.) şi apostolii puteau fi
trimişi ca delegaţi din biserica-mamă pentru a supraveghea dezvoltarea unor
biserici noi într-o altă localitate (Faptele Apostolilor 8:14 ş.urm.). Dar
imaginea unui colegiu apostolic în sesiune permanentă la Ierusalim nu este un
fapt istoric şi marea lucrare a unui apostol era să activeze ca şi misionar
pentru răspândirea Evangheliei, calitate în care lucrătorii trebuiau confirmaţi
prin semnele aprobării divine (2 Corinteni 12:12). Astfel, lucrarea apostolică
nu era limitată prin legături locale, deşi trebuie să se fi făcut o divizare a
muncii, ca de ex. între Petru şi Pavel (Galateni 2:7-8).
„Evanghelistul" exercita o slujbă similară de
misiune nelimitată şi se pare că lucrarea lui era identică cu cea a
apostolului, în afară de faptul că nu avea calificare specială pentru
funcţiunile mai înalte; Filip, unul dintre primii şapte, a devenit evanghelist
(Faptele Apostolilor 21:8) şi Timotei este numit cu acelaşi titlu (2 Timotei
4:5), deşi el este implicit exclus (2 Corinteni 1:1) de la rangul de apostol.
Prorocia era prin însăşi natura ei un dar cu
manifestare intermitentă, dar unele persoane erau atât de frecvent înzestrate
cu el, încât au format o clasă specială a „prorocilor". Astfel de oameni
erau întâlniţi la Ierusalim (Faptele Apostolilor 11:27), Antiohia (13:1) şi
Corint (1 Corinteni 14:29); între cei menţionaţi pe nume sunt Iuda şi Sila
(Faptele Apostolilor 15:32), Agab (Faptele Apostolilor 21:10), împreună cu Ana
(Luca 2:36) şi aşa-zisa prorocită Izabela (Apocalipsa 2:20). Prorocia oferea
edificare, îmbărbătare şi mângâiere (1 Corinteni 14:3; cf. Faptele Apostolilor
15:32) şi de aceea poate fi descrisă ca predicare inspirată. Prorocul putea da
o îndrumare specifică (Faptele Apostolilor 13:1-2) şi uneori să prezică
viitorul (Faptele Apostolilor 11:28). Fiind transmise într-o limbă cunoscută,
mesajele lui erau mai folositoare decât simpla vorbire în limbi (1 Corinteni
14:23; 25). Dar darul era deosebit de vulnerabil în faţa pericolului imposturii
şi, deşi trebuia controlat numai de cei care îl aveau (1 Corinteni 14:32; 1
Tesaloniceni 5:19 ş.urm.), conţinutul lui trebuia să fie în acord cu învăţătura
fundamentală a Evangheliei (1 Corinteni 12:1-3; 1 Tesaloniceni 5:20; 1 Ioan
4:1-3), altfel profetul trebuia respins ca un prooroc mincinos a cărui venire a
fost prezisă de Cristos (Matei 7:15).
„Păstori şi învăţători" (Efeseni 4:11) trebuie
identificări probabil cu slujitorii locali instituiţi de către apostoli
(Faptele Apostolilor 14:23) sau de către asistenţii lor (Tit 1:5) pentru a
sluji nevoilor unei anumite congregaţii şi descrişi invariabil ca prezbiteri
sau episcopi. „Adminsitratori" (VA: „governors", guvernanţi; vers.
Cornilescu: „cei ce au darul cârmuirilor" n.tr.) pare să fie un nume
generic pentru cei care administrau bunurile materiale ale adunărilor locale,
în timp ce „asistenţii" (vers. Cornilescu: „cei ce au darul
ajutorărilor" erau angajaţi în lucrarea de caritate, mai ales în
îngrijirea bolnavilor şi săracilor. Puterile miraculoase de vindecare şi
vorbire în limbierau o trăsătură marcantă pentru perioada apostolică şi
renaşterea ei a fost revendicată în diferite perioade începând cu montaniştii.
V. Originea slujirii
Au existat multe dezbateri cu privire la relaţia
precisă dintre lucrarea originară şi nelimitată a apostolilor şi
evangheliştilor, pe de o parte, şi lucrarea permanentă şi locală a păstorilor,
învăţătorilor, administratorilor şi asistenţilor, pe de alta. Se pare că
această categorie din urmă a fost de obicei desemnată de către prima; dar dacă
se poate considera că Faptele Apostolilor 6 descrie o ordinare tipică, atunci
alegerea populară a jucat şi ea un rol în desemnarea candidaţilor. Romani 12 şi
1 Corinteni 12 par să implice că biserica, în calitatea ei de comunitate
umplută cu Duhul Sfânt, îşi creează singură organele de administrare; pe de
altă parte, Efeseni 4:11 afirmă că slujba este dată bisericii de către Cristos.
Se poate sugera că dacă Cristos este sursa întregii autorităţi şi modelul
fiecărui tip de slujbă, atunci biserica în întregul ei este beneficiarul împuternicirii
divine. În orice caz, NT nu are interesul să indice posibile canale de
transmitere; principala lui preocupare în această privinţă este aceea de a
oferi teste doctrinare pentru corectitudinea învăţăturii despre slujire.
BIBLIOGRAFIE
J.B. Lightfoot, „Dissertation on the Christian
Ministry", în Phillipians, 1868, p. 181-269; A. von Harnack, The
Constitution and Law of the Church in the First Two Centuries, E.T. 1910;
H. B. Swete, Early History of the Church and Ministry, 1918; B.H.
Streeter, The Primitive Church, 1929; K.E. Kirk (ed.), The Apostolic
Ministry, 1946; D.T. Jenkins, The Gift of Ministry, 1947; T.W.
Manson, The Churchs Ministry, 1948; J.K.S. Reid, The Biblical
Doctrine of the Ministry, 1955; E. Schweizer, Church Order in the NT,
E.T., 1961; L. Morris, Ministers of God, 1964; M. Green, Called to
Serve, 1964; J. R. W. Stott, One People, 1969.
G.S.M.W.
R.T.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu