ucenic
UCENIC. Ucenicul sau discipolul (de la
lat. discipulus, „elev, învăţăcel", corespunde cu gr. mathetes,
de la manthano, „a învăţa") este în esenţă elevul unui învăţător.
Termenul ebr. corespunzător limmud apare destul de rar în VT (Isaia
8:16; 50:4; 54:13; cf. Ieremia 13:23), dar în scrierile rabinice talmid (cf. 1
Cronici 25:8) este un personaj familiar, fiind elevul unui rabin de la care a
învăţat cunoştinţele tradiţionale. Şi în lumea greacă filozofii erau
înconjuraţi de elevii lor. Întrucât elevii adoptau adesea învăţătura
distinctivă a maeştrilor lor, termenul a ajuns să însemne aderentul unei
anumite concepţii religioase sau filozofice.
Adoptarea termenilor de către evrei poate fi văzut
din referirile NT la ucenicii fariseilor (Marcu 2:18). Evreii înşişi se
considerau, în ultimă instanţă, ucenicii lui Moise (Ioan 9:28), întrucât
învăţătura lui a constituit baza educaţiei rabinice. Urmaşii lui Ioan
Botezătorul au fost cunoscuţi ca ucenicii lui (Marcu 2:18; Ioan 1:35). Termenul
a fost probabil folosit pentru asociaţii săi apropiaţi. Ei se rugau şi posteau
potrivit cu învăţăturile lui (Marcu 2:18; Luca 11:1), iar unii dintre ei s-au
îngrijit de el când era în închisoare şi s-au îngrijit de înmormântarea lui
(Matei 11:2-7; Marcu 6:29).
Deşi Isus (la fel ca şi Ioan) nu a fost un
învăţător oficial ca un învăţător (Ioan 7:14 ş.urm.), El a fost recunoscut de
mulţime ca învăţător sau rabin (Marcu 9:5; 11:21; Ioan 3:2), iar asociaţii Săi
au fost cunoscuţi ca ucenici. Cuvântul a ajuns să îi desemneze pe toţi cei care
au acceptat mesajul Lui (Matei 5:1; Luca 6:17; 19:37), dar se poate referi în
sens mai restrâns la cei care L-au însoţit în călătoriile Sale (Marcu 6:45; Luca
8:2 ş.urm.; 10:1) şi în special la cei doisprezece apostoli (Marcu 3:14).
Ucenicia era bazată pe o chemare făcută de Isus (Marcu 1:16-20; 2:13 ş.urm.;
Luca 9:59-62; chiar şi Luca 9:57 ş.urm. presupune că Isus a făcut o invitaţie
în termeni generali). Termenul presupune fidelitate faţă de El, exprimată prin
urmarea Lui şi printr-o joialitate exclusivă (Marcu 8:34 38; Luca 14:26-33). În
cel puţin câteva cazuri a însemnat părăsirea familiei, a legăturilor de afaceri
şi a posesiunilor (Marcu 10:21, 28), dar în fiecare caz se cerea să fie gata să
pună cerinţele lui Isus mai presus de orice, indiferent care ar fi costul. O
asemenea atitudine a trecut dincolo de relaţia normală dintre învăţător şi
ucenic şi a dat cuvântului „ucenic" un sens nou. Credinţa în Isus şi
fidelitatea faţă de El sunt lucrurile care determină soarta oamenilor la
judecata de pe urmă (Luca 12:8 ş.urm.).
Cei care au devenit ucenici au fost învăţaţi de
Isus şi au fost desemnaţi ca reprezentanţi ai Lui pentru a propovădui mesajul
Său, pentru a scoate demoni şi a vindeca pe cei bolnavi (Marcu 3:14 ş.urm.);
deşi aceste responsabilităţi le-au fost delegate în principal celor
Doisprezece, ele nu s-au limitat la ei (Marcu 5:19; 9:38-41; Luca 10:1-16).
Potrivit lui Luca, membrii Bisericii primare erau
cunoscuţi ca „ucenici" (Faptele Apostolilor 6:1 ş.urm., şi frecvent după
aceea). Aceasta arată clar că ucenicii pământeşti ai lui Isus au format nucleul
Bisericii şi că tiparul relaţiei dintre Isus şi ucenicii Săi pământeşti a fost
modelul pentru relaţia dintre Domnul înviat şi membrii Bisericii Sale.
Cuvântul, însă, nu este întâlnit în afara Evangheliilor şi a cărţii Faptelor,
iar ceilalţi scriitori ai NT au folosit o diversitate de termeni (credincioşi,
sfinţi, fraţi) pentru a exprima mai deplin caracteristicile uceniciei după
înviere.
BIBLIOGRAFIE
K. H. Regenstorf, TDNT 4, p. 415-460; E. Schweizer,
Lordship and Discipleship, 1960; M. Hengel, Nachfolge und Charisma,
Berlin, 1968; NIDNTT 1, p. 480-494.
I.H.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu