ascultare
ASCULTARE.
Verbul ebr. tradus „a asculta" sau „a se supune" este sama’ be,
care înseamnă lit. „a lua aminte". Verbul folosit în LXX şi în NT este hypakouo
(substantivul hypaloe; adjectivul, hypekoos), un cuvânt compus
derivat de la akouo, care înseamnă şi „a auzi". Verbul hypakouo
înseamnă literal „a auzi sub". NT foloseşte de asemenea eisakouo
(1 Corinteni 14:21), lit, „a auzi în", peithomai şi peitharcheo
(Tit 3:1). Aceste ultime două cuvinte exprimă ideea de a se lăsa înduplecat şi,
respectiv, de a se supune faţă de autoritate. Ideea de ascultare pe care o
sugerează acest vocabular este aceea de a auzi ceea ce are loc sub autoritatea
sau influenţa unui vorbitor şi această auzire duce la conformare cu cererea
vorbitorului. Pentru ca ascultarea să fie datorată unei persoane, persoana
aceea trebuie să aibă (a) dreptul de a porunci şi (b) trebuie să-şi poată face
cunoscute cerinţele. Astfel, datoria omului de a asculta de Făcătorul său
presupune (a) stăpânirea lui Dumnezeu şi (b) revelaţia Sa. VT descrie de obicei
ascultarea faţă de Dumnezeu ca ascultarea (auzirea) fie a vocii Lui (care pune
accent pe (b)), fie a poruncilor Lui (presupunând (b) şi punând accentul pe
(a)). Neascultarea este descrisă ca şi cum omul nu ar auzi vocea lui Dumnezeu
când El vorbeşte (Psalmul 81:11; Ieremia 7:24, 28).
Potrivit Scripturii, Dumnezeu cere ca revelaţia Sa să fie
luată ca normă pentru toată viaţa omului. Astfel, ascultarea de Dumnezeu este
un concept suficient de larg încât sa includă toată religia şi moralitatea
biblică. Biblia insistă asupra faptului că actele externe izolate de omagiu
adus lui Dumnezeu nu pot compensa lipsa de ascultare consecventă în inimă şi în
conduită (1 Samuel 15:22; cf. Ieremia 7:22 ş.urm.).
Neascultarea lui Adam, primul om reprezentativ, şi
ascultarea perfectă a celui de-al doilea om reprezentativ, Isus Cristos, sunt
factori decisivi în destinul fiecărui om. Abaterea lui Adam de la ascultare a
aruncat omenirea în vinovăţie, condamnare şi moarte (Romani 5:9; 1 Corinteni
15:22). Ascultarea neabătută a lui Cristos, „până la moarte" (Filipeni
2:8; cf. Evrei 5:8; 10:5-10) a dobândit îndreptăţire (acceptare înaintea lui
Dumnezeu) şi viaţă (părtăşie cu Dumnezeu) pentru toţi cei care cred în El
(Romani 5:15-19).
Când Dumnezeu a dat legământul vechi, accentul a fost pus pe ascultarea de cerinţele Lui, dacă poporul a vrut să se bucure de favoarea Lui (Exod 19:5, etc.). În promisiunea legământului nou, însă, accentul a fost pus pe ascultare ca un dar pentru oameni, pentru ca să se poată bucura de favoarea Lui (Ieremia 31:33; 32:40; cf. Ezechiel 36:26 ş.urm.; 37:23-26).
Credinţa în Evanghelie şi în Isus Cristos este ascultare
(Faptele Apostolilor 6:7; Romani 6:17; Evrei 5:9; 1 Petru 1:22), deoarece
Dumnezeu porunceşte lucrul acesta (cf. Ioan 6:29; 1 Ioan 3:23). Necredinţa este
neascultare (Romani 10:16; 2 Tesaloniceni 1:8; 1 Petru 2:8; 3:1; 4:17). O viaţă
de ascultare faţă de Dumnezeu este rodul credinţei (cf. ce i s-a spus lui
Avraam, Geneza 22:18; Evrei 11:8, 17 ş.urm.; Iacov 2:21 ş.urm.).
Ascultarea creştină înseamnă imitarea lui Dumnezeu în
sfinţenia Lui (1 Petru 1:15 ş.urm.) şi imitarea lui Cristos în umilinţă şi dragoste
(Ioan 13:14 ş.urm., 34 ş.urm.; Filipeni 2:5 ş.urm.; Efeseni 4:32-5:2). Aceasta
izvoreşte din recunoştinţă pentru darul primit (Romani 12:1 ş.urm.), nu dintr-o
dorinţă de a câştiga vreun merit şi de a te îndreptăţi singur înaintea lui
Dumnezeu. De fapt, respectarea legii din acest ultim motiv nu este ascultare
faţă de Dumnezeu, ci tocmai contrariul (Romani 9:31-10:3).
Ascultarea de autoritatea rânduită de Dumnezeu în familie
(Efeseni 5:22 ş.urm; 6:1 ş.urm.; cf. 2 Timotei 3:2), în biserică (Filipeni 2:12;
Evrei 13:7) şi în stat (Matei 22:21; Romani 13:1 ş.urm.; 1 Petru 2:13 ş.urm.;
Tit 3:1) face parte din ascultarea creştină faţă de Dumnezeu. Totuşi, atunci
când există o contradicţie între cerinţe, creştinul trebuie să fie gata să nu
asculte de oameni, ci de Dumnezeu (cf. Faptele Apostolilor 5:29).
BIBLIOGRAFIE
W. Mundle, NIDNTT 2, p. 172-180.
J.I.P.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu