asigurare
ASIGURARE.
1. Temeiuri pentru certitudine (un
angajament, o arvună sau o dovadă).
2. Stare de certitudine. Ambele
testamente descriu credinţa ca o stare de asigurare bazată pe asigurarea dată
de Dumnezeu. Sensul 1. este întâlnit în Faptele Apostolilor 17:31, când
Pavel spune că prin învierea lui Cristos, Dumnezeu „a dat tuturor oamenilor o
dovadă netăgăduită" (pistis, temeiuri obiective adecvate pentru un
anumit crez) că va judeca lumea. Compară cu 2 Timotei 3:14, unde i se spune lui
Timotei să stăruiască în lucrurile „de care (este) deplin încredinţat"
(forma pasivă a verbului pistoo, a fi convins) - în cazul acesta
asigurarea fiind derivată din faptul că Timotei îşi cunoştea învăţătorii şi
cunoştea Scripturile.
Sensul 2. este exprimat de obicei de substantivul plerophoria
(plinătate a convingerii sau încrederii), tradus „asigurare deplină" sau
„siguranţă deplină". Citim despre „bogăţiile pterophoriei de
pricepere" („un belşug de siguranţă, cum este cea pe care o aduce
înţelegerea lucrurilor", Arnt) (Coloseni 2:2); citim despre apropierea de
Dumnezeu cu pterophoria credinţei (E-vr. 10:22); citim despre a menţine pterophoria
speranţei (Evrei 6:11); citim de asemenea că Evanghelia a fost predicată „cu
Duhul Sfânt şi cu deplină pterophoria" - adică, cu putere, cu o
convingere a Duhului atât în predicator cât şi în cei convertiţi (1
Tesaloniceni 1:5). Pavel foloseşte forma pasivă a verbului corespunzător, pterophoreo
(lit., „a fi umplut deplin; a fi hotărât ferm", Eclesiastul 8:11, LXX; „a
fi satisfăcut pe deplin", papirusuri (vezi LAE, p. 82)) pentru a indica o
stare de asigurare deplină cu privire la voia lui Dumnezeu (Romani 14:5) şi cu
privire la capacitatea Lui de a-Şi împlini promisiunile (Romani 4:21). Un alt
verb la diateza pasivă (pepeismai, „sunt convins", „sunt deplin
încredinţat") prezintă convingerea lui Pavel că Dumnezeu îl poate păzi pe
el (2 Timotei 1:12) şi că nimic nu-l poate separa de dragostea lui Dumnezeu (Romani
8:38 ş.urm.). Diateza pasivă a verbului indică faptul că asigurarea creştină nu
este o formă de optimism sau aroganţă omenească, ci o convingere de la
Dumnezeu. De fapt, este doar un aspect al darului *credinţei (cf. Evrei 11:1).
Temeiul ei este mărturia lui Dumnezeu şi autorul ei este Duhul lui Dumnezeu.
În NT credinţa certă are un obiect dublu: în primul rând, adevărul revelat al lui Dumnezeu, privit în mod cuprinzător ca o promisiune a mântuirii în Cristos; în al doilea rând, interesul credinciosului faţă de acea promisiune. În ambele cazuri asigurarea este corelată cu mărturia divină şi derivă din aceasta.
1) Dumnezeu depune mărturie pentru păcătoşi că Evanghelia
este adevărul Lui. El face aceasta atât prin minuni şi prin lucrările Duhului
Sfânt care au autentificat faptul că apostolii erau mesagerii Lui (Evrei 2:4),
cât şi prin iluminarea dată de Duhul Sfânt şi care le-a permis ascultătorilor
să recunoască şi să primească mesajul lor „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa
cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu" (1 Tesaloniceni 2:13,
cf. 1:5).
2) Dumnezeu depune mărturie pentru credincioşi că ei sunt
fiii Lui. Darul Duhului Sfânt care le este dat (vezi Faptele Apostolilor 2:38;
5:32; Galateni 3:2) este el însuşi mărturia lui Dumnezeu pentru ei, întrucât ei
au fost primiţi de El în împărăţia mesianică (Faptele Apostolilor 15:8) şi acum
ei îl cunosc ca Mântuitor (1 Ioan 3:24). Acest dar, „arvuna moştenirii
noastre" (Efeseni 1:4), îi pecetluieşte ca posesiunea permanentă a lui
Dumnezeu (Efeseni 1:13; 4:30) şi îi asigură că prin Cristos sunt deja copiii şi
moştenitorii Lui. Duhul mărturiseşte despre acest lucru prin faptul că îi
îndeamnă să-L numească pe Dumnezeu „Tată" (Romani 8:15 ş.urm.; Galateni
4:6) şi le dă un sentiment de dragoste faţă de Tatăl (Romani 5:5). De aici
derivă îndrăzneala şi bucuria înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor care
caracterizează pretutindeni religia NT.
Desigur, există aici pericolul amăgirii de sine, deoarece
convingeri puternice despre o relaţie mântuitoare cu Dumnezeu pot fi amăgiri
puternice de origine demonică. Prin urmare, asigurarea lăuntrică trebuie
examinată prin prisma testelor exterioare de ordin moral şi spiritual (cf. Tit
1:16). Epistolele lui Ioan se ocupă direct cu această problemă. Ioan spune că un
crez corect despre Cristos, dragostea faţă de creştini şi conduita neprihănită
sunt semne obiective că cineva este un copil al lui Dumnezeu şi că a primit
mântuirea Lui (1 Ioan 2:3-5, 29; 3:9 ş.urm., 14, 18 ş.urm.; 4:7; 5:1, 4, 18).
Cei care găsesc aceste semne în ei înşişi pot să-şi asigure (lit., să convingă)
inimile în prezenţa lui Dumnezeu atunci când un sentiment de vinovăţie îi face
să aibă îndoieli cu privire la harul Lui (1 Ioan 3:19). Absenţa acestor semne
arată că asigurarea simţită este înşelătoare (1 Ioan 1:6; 2:4,9-11, 23; 3:6-10;
4:8, 20; 2 Ioan 9; 3 Ioan 11).
BIBLIOGRAFIE
L. Berkhof, The Assurance of Faith; G. Delling, TDNT
6, p. 310 ş.urm.; R. Schippers, NIDNTT 1, p. 733 ş.urm.; şi, printre alte
lucrări, W. Guthrie, The Christian’s Great Interest, 1658.
J.I.P.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu