autoritate
AUTORITATE.
Cuvântul NT este exousia, care înseamnă putere legitimă, reală şi
neîmpiedicată de a acţiona, sau a poseda, a controla sau a stăpâni ceva sau pe
cineva. În timp ce dynamis înseamnă pur şi simplu putere fizică, exousia
desemnează puterea care este, într-un sens, legală sau legitimă. Termenul exousia
poate fi folosit pentru a pune accentul pe legitimitatea puterii deţinute sau
pe realitatea puterii deţinute în mod legitim. În ambele cazuri cuvântul este
tradus deseori „putere". Cuvântul exousia are uneori un sens
secular general (de ex. în 1 Corinteni 7:37, stâpânire de sine; Faptele
Apostolilor 5:4, folosirea venitului cuiva), dar de obicei are o semnificaţie
teologică.
Convingerea biblică unanimă este că singura putere legitimă
din creaţie este, în ultimă analiză, puterea Creatorului. Autoritatea pe care o
au oamenii le este delegată de Dumnezeu, în faţa căruia ei sunt răspunzători de
felul în care o folosesc. Deoarece orice autoritate îi aparţine în ultimă
instanţă lui Dumnezeu, supunerea faţă de autoritate în toate sferele vieţii
este o datorie religioasă, o parte a slujirii lui Dumnezeu.
I. Autoritatea lui Dumnezeu
Autoritatea lui Dumnezeu este un aspect al stăpânirii Sale
universale, eterne şi nealterabile asupra lumii Sale (vezi Exod 15:18; Psalmul
29:10; 93:1 ş.urm; 146:10; Daniel 4:34 ş.urm., etc.) Această domnie universală
este distinctă de (deşi este esenţială pentru) relaţia stabilită prin legământ
cu poporul Israel, prin care Israel a devenit poporul Lui şi regatul Lui (cf.
Exod 19:6), şi ca atare moştenitori ai binecuvântărilor Lui. Autoritatea Lui
regală asupra omenirii constă în dreptul şi puterea Lui incontestabilă de a
dispune de oameni după buna Sa plăcere (comparat de Pavel cu exousia
olarului asupra lutului, Romani 9:21; cf. Ieremia 18:6), plus cererea Lui
indiscutabilă ca oamenii să-I fie supuşi şi să trăiască pentru gloria Lui.
Pretutindeni în Biblie, realitatea autorităţii lui Dumnezeu este dovedită prin
faptul că toţi cei care ignoră sau înfruntă această cerinţă cad sub judecata
divină. Judecătorul Rege are ultimul cuvânt, aşa încât autoritatea Lui este
reabilitată.
În vremea VT Dumnezeu Şi-a exercitat autoritatea asupra
poporului Său prin profeţi, preoţi şi regi, a căror lucrare a fost să proclame
mesajele Lui (Ieremia 1:7 ş.urm.), să-i înveţe pe oameni legile Lui (Deuteronom
31:11; Maleahi 2:7) şi, respectiv, să conducă în conformitate cu acele legi
(Deuteronom 17:18 ş.urm.). În funcţiile lor, ei trebuia să fie respectaţi ca
reprezentanţi ai lui Dumnezeu, având autoritate de la El. De asemenea, s-a
recunoscut că Scripturile scrise sunt date de Dumnezeu şi au autoritate, atât
pentru a da învăţătură (tora), pentru a-i învăţa pe israeliţi care este
voia Regelui lor (cf. Psalmul 119), cât şi ca un cod de legi prin care El
domneşte şi îi judecă pe oameni (cf. 2 Împăraţi 22-23).
II. Autoritatea lui Isus Cristos
Autoritatea lui *Isus Cristos este de asemenea un aspect al
domniei lui Dumnezeu. Autoritatea Lui este atât personală cât şi oficială,
deoarece Isus este în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului (adică omul
mesianic). În calitate de om şi Mesia, autoritatea Lui este reală deoarece i-a
fost delegată de Dumnezeu, la a cărui poruncă lucrează (Cristos l-a lăudat pe
sutaş pentru că a înţeles acest lucru, Matei 8:9 ş.urm.). În calitate de Fiu al
lui Dumnezeu, autoritatea Lui este reală deoarece El însuşi este Dumnezeu.
Autoritatea de a judeca I-a fost dată, atât pentru a fi onorat ca Fiu al lui Dumnezeu
(întrucât *judecata este lucrarea lui Dumnezeu), cât şi pentru că El este Fiul
omului (întrucât judecata este lucrarea lui Mesia) (Ioan 5:22 ş.urm., 27). Pe
scurt, autoritatea Lui este cea a unui Mesia divin: a Dumnezeului-om, împlinind
voia Tatălui în dubla capacitate de (a) slujitor uman, în care sunt
întrunite funcţiile mântuitoare de profet, preot şi rege, şi (b) Fiu
divin, împreună-Creator şi părtaş în toate lucrările Tatălui (Ioan 5:19
ş.urm.).
Autoritatea mai mult decât umană a lui Isus a fost
manifestată în diferite moduri în timpul lucrării Sale; de ex. finalitatea şi
independenţa învăţăturii Sale (Matei 7:28 ş.urm.); puterea de a scoate demoni
(Marcu 1:27); puterea Sa asupra furtunilor (Luca 8:24 ş.urm.); revendicarea
puterii de a ierta păcatele (lucru pe care, aşa cum au observat corect
ascultătorii Lui, îl poate face numai Dumnezeu) şi, arunci când a fost
provocat, puterea de a dovedi această revendicare (Marcu 2:5-12; cf. Matei
9:8); după înviere El a declarat că i-a fost dată „toată exousia în cer
şi pe pământ" - o stăpânire mesianică de dimensiuni cosmice, care să fie
exercitată în aşa fel încât să aducă pe cei aleşi în împărăţia mântuirii Sale
(Matei 28:18 ş.urm.; Ioan 17:2; cf. Ioan 12:31 ş.urm.; Faptele Apostolilor
5:31; 18:9 ş.urm.). NT îl proclamă pe Isus cel înălţat „Domnul şi
Cristosul" (Faptele Apostolilor 2:36); Stăpânitorul divin peste toate
lucrurile şi Regele-Mântuitor al poporului Său. Evanghelia este în primă
instanţă cerinţa de a consimţi la această estimare a autorităţii Lui.
III. Autoritatea apostolică
Autoritatea apostolică este o autoritate mesianică delegată;
întrucât *apostolii au fost martorii, emisarii şi reprezentanţii împuterniciţi
ai lui Cristos (cf. Matei 10:40; Ioan, 17:18; 20:21; Faptele Apostolilor 1:8; 2
Corinteni 5:20), cărora El le-a dat exousia de a înfiinţa, edifica şi
reglementa Biserica Sa universală (2 Corinteni 10:8; 13:10; cf. Galateni 2:7
ş.urm.). În consecinţă, îi găsim dând porunci şi impunând pedepse în numele lui
Cristos, adică, în calitate de purtători de cuvânt ai Lui, având autoritatea
Lui (1 Corinteni 5:4; 2 Tesaloniceni 3:6). Ei au numit diaconi (Faptele
Apostolilor 6:3,6) şi presbiteri (Faptele Apostolilor 14:23). Ei au prezentat
învăţătura lor ca fiind adevărul lui Cristos, inspirat de Duhul atât în
conţinut cât şi în forma de exprimare (1 Corinteni 2:9-13; cf. 1 Tesaloniceni
2:13), un normativ pentru credinţă (2 Tesaloniceni 2:15; cf. Galateni 1:8) şi
conduită (2 Tesaloniceni 3:4, 6, 14). Ei au aşteptat ca deciziile lor ad hoc
să fie primite ca o „poruncă a Domnului" (1 Corinteni 14:37). Deoarece
autoritatea lor a depins de împuternicirea directă şi personală dată de
Cristos, ei nu au avut succesori (în sensul propriu al cuvântului) - cu toate
acestea, fiecare generaţie de creştini trebuie să dea dovadă de continuitate cu
prima generaţie şi de supunere faţă de Cristos, prin supunerea credinţei şi a
vieţii lor faţă de norma de învăţătură pe care delegaţii împuterniciţi ai lui
Cristos au scris-o pentru totdeauna în documentele Noului Testament.
Pretutindeni în NT exousia apostolică asupra Bisericii a fost făcută o
realitate permanentă.
IV. Autoritatea delegată omului
În afara Bisericii, unde „liderii" (presbiterii) pot
cere ascultare în temeiul faptului că ei sunt slujitorii lui Cristos. care
îngrijesc turma sub autoritatea Lui (Evrei 13:17; 1 Petru 5:1 ş.urm.), Biblia
menţionează alte două sfere de autoritate divină delegată.
a. Căsătoria şi familia
Bărbaţii au autoritate asupra soţiilor lor (1 Corinteni
11:3; cf. 1 Timotei 2:12) şi părinţii au autoritate asupra copiilor (cf. 1
Timotei 3:4,12). De aceea, soţiile trebuie să asculte de soţii lor (Efeseni
5:22; 1 Petru 3:1-6), iar copiii de părinţii lor (Efeseni 6:1 ş.urm.). Aceasta
este ordinea stabilită de Dumnezeu.
b. Autorităţile civile
Autorităţile civile (romane) sunt numite exousiai şi
sunt descrise ca slujitori ai lui Dumnezeii, chemaţi să-i pedepsească pe
răufăcători şi să-i încurajeze pe cetăţenii care respectă legea (Romani
13:1-6). Creştinii trebuie să privească „puterile de acum" ca fiind
rânduite de Dumnezeu (vezi Ioan 19:11) şi trebuie să se supună autorităţii
civile (Romani 13:1; 1 Petru 2-13 ş.urm.; cf. Matei 22:17-21), în măsura în
care supunerea este compatibilă cu ascultarea de poruncile directe ale lui
Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:19- 5:29).
V. Puterea satanică
Exercitatea *puterii de către Satan şi oştile lui este
descrisă uneori cu termenul exousia (de ex. Luca 22:53; Coloseni 1:13).
Aceasta arată că deşi puterea lui Satan este uzurpată de la Dumnezeu şi ostilă
faţă de El, Satan are această putere numai cu permisiunea lui Dumnezeu şi ca o
unealtă a lui Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE
Arnt; MM; T. Rees în ISBE şi J. Denney în DCC, s.v.
„Authority"; N. Geldenhuys, Supreme Authority, 1953; O. Betz,
NIDNTT 2, p. 606-611; W. Foerster, TDNT 2, p. 562-575.
J.I.P.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu