Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

bucurie


BUCURIE. Cuvintele biblice sunt: ebr. simha, verbul sameah, care implică şi manifestarea exterioară (cf. cuvântul arab înrudit, care înseamnă „a fi încântat, entuziasmat"), şi cuvântul mai puţin folosit gil (verb şi substantiv); gr. chara (verb chairo) şi agalliasis (folosit frecvent în LXX, corespunde cu simha), şi înseamnă bucurie intensă.

Atât în VT cât şi în NT bucuria este în mod consecvent o trăsătură caracteristică a credinciosului individual şi a bisericii. Este o calitate şi nu doar o emoţie; este o calitate bazată pe Dumnezeu Însuşi şi derivată de la El (Psalmul 16:11; Filipeni 4:4; Romani 15:13), o calitate care caracterizează viaţa creştinului pe pământ (1 Petru 1:8) şi anticipează bucuria escatologică de a fi cu Cristos pentru totdeauna în Împărăţia cerurilor (cf. Apocalipsa 19:7).

I. În Vechiul Testament

Bucuria este legată de ansamblul vieţii naţionale şi religioase a lui Israel şi este exprimată în special sub forma unor manifestări zgomotoase şi tumultoase la sărbători, jertfe şi întronări (Deuteronom 12:6 ş urm.; 1 Samuel 18:6; 1 Împăraţi 1:39 ş.urm.). Bucuria spontană este o caracteristică dominantă a Psaltirii, unde caracterizează atât închinarea colectivă (concentrată în general la Templu, Psalmul 42:4; 81:41) cât şi în adorarea personală (Psalmul 16:8 ş.urm.; 43:4). Isaia concepe bucuria în termeni diferiţi de cei rituali (cf. Psalmul 126) şi el o asociază cu plinătatea mântuirii date de Dumnezeu şi de aceea (în termenii unei bucurii cosmice), o asociază cu anticiparea unei stări viitoare (Isaia 49:13; 61:10 ş.urm.). Ca rezultat al acestui fapt, în iudaismul de mai târziu, bucuria este o caracteristică a sfârşitului vremurilor.

II. În Noul Testament

Evangheliile sinoptice redau nota de bucurie în legătură cu proclamarea sub diferite forme a veştii bune despre Împărăţia lui Dumnezeu: de exemplu, la naşterea Mântuitorului (Luca 2:10), la intrarea triumfală (Marcu 11:9 ş.urm.; Luca 19:37) şi după înviere (Matei 28:8). În a Patra Evanghelie, Isus Însuşi este cel care comunică această bucurie (Ioan 15:11; 16:24) şi ea devine acum rezultatul părtăşiei profunde dintre biserică şi Cristos (cf. 16:22).

În Faptele Apostolilor bucuria caracterizează viaţa Bisericii primare. Ea însoţeşte darul Duhului Sfânt dat ucenicilor (Faptele Apostolilor 13:52), minunile făcute în Numele lui Cristos (8:8) şi faptul şi relatarea convertirii Neamurilor (15:3); ea caracterizează de asemenea cina euharistică (2:46).

Pavel foloseşte termenul chara în trei moduri. În primul rând, înaintarea în credinţă a membrilor trupului lui Cristos, şi în special a acelora pe care el i-a condus la Cristos, este un prilej de bucurie - el îi descrie de fapt cu cuvintele he chara hemon, „bucuria noastră" (1 Tesaloniceni 2:19 ş.urm.; cf. Filipeni 2:2). În al doilea rând, bucuria creştină poate fi - în mod paradoxal - rezultatul suferinţei pentru Cristos (Coloseni 1:24; 2 Corinteni 6:10; cf. 1 Petru 4:13; Evrei 10:34, etc.), deoarece este o bucurie produsă de Domnul şi nu de noi înşine. În fine, bucuria este de fapt un dar de la Duhul Sfânt (Galateni 5:22) şi de aceea este ceva dinamic şi nu static. În plus, ea derivă din dragoste - dragostea lui Dumnezeu şi a noastră - şi de aceea este strâns asociată cu dragostea în lista roadei Duhului dată de Pavel. Dar, întrucât este un dar care poate fi întrerupt de păcat, orice credincios este chemat să ia parte la bucuria în Cristos printr-o umblare zilnică cu El şi prin practicarea zilnică a bucuriei în cunoaşterea Lui şi a mântuirii Lui (1 Tesaloniceni 5:16; Filipeni 3:1; 4:4; 1 Petru 1:8).

BIBLIOGRAFIE
Lucrarea de bază pentru acest subiect este E. G. Gulin, Die Freude im Neuen Testament, 1932; vezi şi J. Moffatt, Grace in the New Testament, 1931, p. 168, pentru relaţia dintre chara şi charis E. Beyereuther, G. Finkenrath, NIDNTT 2, p. 352-361; TDNT 1, p. 19-21; 2, p. 772-775; 9, p. 359-372.

S.S.S.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: