cartea lui Daniel
CARTEA LUI DANIEL.
I. Schiţa conţinutului
Capitolele 1-6 au un conţinut istoric şi Daniel vorbeşte
despre sine la persoana a treia. Cap. 1 descrie felul în care a fost dus în
robie din Iuda în Babilon şi apoi cum s-a ridicat pe treptele puterii. În cele
cinci capitole care urmează el este prezentat ca prim-ministru şi ca tălmăcitor
al visurilor mai multor regi ne-evrei. Vedeniile din cap. 2, 4 şi 5 sunt date
regilor babilonieni Nebucadneţar şi Belşaţar şi revelează destinul regilor şi
regatelor păgâne. La sfârşitul cap. 5 este menţionată pe scurt cucerirea
Babilonului de către Darius, Medul. Urmează apoi o relatare a influenţei
continue pe care a avut-o Daniel şi este prezentat un complot împotriva vieţii
lui. Secţiunea istorică se încheie cu izbăvirea lui miraculoasă şi cu o notă
scurtă despre faptul că el „a dus-o bine în timpul domniei lui Darius şi în
timpul domniei lui Cirus, Persanul".
În cap. 7-12 cadrul istoric este foarte palid iar Daniel,
care vorbeşte acum la persoana întâi, are câteva vedenii care prezintă destinul
Israelului în raport cu regatele păgâne.
II. Autorul şi data scrierii
Teologii critici moderni sunt practic unanimi în
nerecunoaşterea cărţii ca o scriere a lui Daniel, datând din secolul al 6-lea
î.Cr., în ciuda mărturiei cărţii însăşi şi a afirmaţiei Domnului nostru că „urâciunea
pustiirii" este ceva despre care „a vorbit proorocul Daniel" (Matei
24:15). Criticii afirmă că această carte a fost compilată de un autor
necunoscut în jurul anului 165 î.Cr., deoarece conţine profeţii despre regi şi
războaie din era post-babiloniană care devin tot mai exacte, pe măsură ce se
apropie de această dată (11:2 35). Se afirmă de asemenea că această carte a
fost scrisă ca să-i încurajeze pe evrei în conflictul lor cu Antiochus
Epiphanes (cf. 1 Macabei 2:59-60) şi că ea a fost primită de aceştia cu
entuziasm, ca o carte autentică şi a fost inclusă imediat în Canonul ebr.
În afară de implicaţiile îndoielnice cu privire la profeţia
predictivă, această concepţie critică trebuie respinsă pentru următoarele
motive:
1. Presupunerea că autorul l-a plasat pe Darius I înainte de
Cirus şi că l-a socotit pe Xerxes tatăl lui Darius I (cf. 6:28; 9:1) ignoră
faptul că Daniel vorbeşte despre Darius Medul, un guvernator în subordinea lui
Cirus, al cărui tată a avut acelaşi nume cu regele persan. Criticii nu pun la
îndoială faptul că autorul a fost un evreu cu o minte sclipitoare (cf. R. H.
Pfeiffer, IOT, 1948, p. 776). Dar nici un evreu inteligent din secolul al 2-lea
î.Cr. nu ar fi putut comite o eroare istorică de felul celei presupuse de
critici, dacă ar fi avut în faţă Ezra 4:5-6, mai ales că în Daniel 11:2 spune
despre Xerxes ci a fost al patrulea rege după Cirus (cf. A. A. Bevan, A
Short Commentary on the Book of Daniel, 1892, p. 109).
2. Dacă această carte ar fi fost plină de erori istorice
grave, după cum susţin criticii (cf. H. H. Rowley, Darius the Mede and the
Four World Empires of the Book of Daniel, 1935, p. 54-60), evreii din
perioada macabee nu ar fi acceptat-o nicidecum ca pe o carte canonică.
Palestinienii învăţaţi din vremea aceea au avut acces la scrierile lui Herodot,
Ctesias, Berossus, Menander şi alţi istorici antici ale căror lucrări nu s-au
păstrat până în zilele noastre, şi ei cunoşteau bine numele lui Cirus şi ale
succesorilor săi la tronul Persiei - cu toate acestea, ei nu au găsit nici o
eroare istorici în cartea lui Daniel, dar în acelaşi timp au respins cărţi cum
este 1 Macabei ca fiind nedemnă de includerea în Canon (cf. R. D. Wilson, Studies
in the Book of Daniel, 1917, p. 149).
3. Descoperirea unor fragmente de manuscrise ale cărţii lui
Daniel în Peştera 1 şi Peştera 4 din Wadi Qumran, care prezintă în text puncte
de tranziţie evreo-aramaice şi aramaico-evreieşti a pus sub semnul întrebării
necesitatea datării cărţii în epoca macabee (cf. W. S. LaSor, Amazing Dead
Sea Scrolls, 1956, p. 42-44).
4. Autorul dovedeşte o cunoaştere mai exactă a istoriei
neo-babiloniene şi a primei părţi a perioadei persane ahemenide decât orice
istoric cunoscut din secolul al 6-lea î.Cr. încoace. În ce priveşte Daniel 4,
Robert H. Pfeiffer a scris: „Probabil că nu vom şti niciodată de unde a aflat
autorul că noul Babilon a fost creaţia lui Nebucadneţar (4:30), aşa cum au
dovedit excavaţiile" (op. cit., p. 758). În ce priveşte Daniel 5,
prezentarea lui Belşaţar ca şi co-regent al Babilonului sub domnia lui Nabonid
a fost confirmată în mod strălucit de descoperirile arheologice (cf. R. P.
Dougherty, Nabonidus and Belshazzar, 1929; şi J. Finegan, Light From
the Ancient Past, 1959, p. 228). În ce prievşte Daniel 6, studii recente au
arătat că Darius Medul corespunde remarcabil de bine cu ceea ce se cunoaşte din
Cronica lui Nabonid şi din numeroase alte documente cuneiforme contemporane ale
lui Gubaru, pe care Cirus l-a numit „Guvernator al Babilonului şi al ţinutului
de dincolo de Râu". Nu mai este posibil să atribuim autorului ideea falsă
că ar fi existat un regat med independent în perioada dintre căderea
Babilonului şi urcarea pe tron a lui Cirus (cf. J. C. Whitcomb, Darius the
Mede, 1959. Pentru o alternativă diferită, vezi de asemenea *DARIUS). De
asemenea, autorul a cunoscut suficient de bine obiceiurile din secolul al 6-lea
î.Cr. încât să-l prezinte pe Nebucadneţar ca fiind în stare să facă şi şi
schimbe legile Babilonului cu suveranitate absolută (Daniel 2:12-13,46), şi în
acelaşi timp să-l prezinte pe Darius Medul ca fiind incapabil de a schimba
legile mezilor şi perşilor (6:8-9). De asemenea, el a prezentat corect
schimbarea de la pedeapsa cu focul, în timpul babilonienilor (Daniel 3) la
pedeapsa prin aruncarea în groapa cu lei, în timpul perşilor (Daniel 6),
întrucât focul era sacru pentru zoroastrieni (cf. A. T. Olmstead, The
History of the Persian Empire, 1948, p. 473).
Pe baza unei comparaţii atente a dovezilor cuneiforme despre
Belşaţar şi a afirmaţiilor din Daniel 5, R. P. Dougherty a tras concluzia că
„ideea că al cincilea capitol al cărţii lui Daniel îşi are originea în perioada
macabee este discreditată" (op. cit., p. 200). Dar aceeasi concluzie poate
fi traşi cu privire la capitolele 4 şi 6 ale cărţii lui Daniel, aşa cum am
arătat mai sus. Prin urmare, întrucât criticii sunt aproape unanimi în
afirmaţia că scrierea lui Daniel este opera unui singur autor (cf. R. H.
Pfeiffer, op. cit., p. 761-762), putem afirma cu certitudine că această carte
nu ar fi putut fi scrisă atât de târziu cum este epoca Macabee.
În fine, trebuie spus că argumentele clasice pentru datarea
cărţii în secolul al 2-lea î.Cr. sunt neîntemeiate. Faptul că această carte a
fost plasaţi în a treia parte a Canonului evr. (Scrierile) şi nu în a doua
(Profeţii) în Talmudul bab. din secolul al 4-lea d.Cr. nu este decisiv; cu 200
de ani mai devreme, Josephus l-a plasat pe Daniel între profeţi (Against
Apion, 1.8). R. L. Harris demonstrează de asemenea că teoria larg
răspândită a canonizării în trei etape „nu mai poate fi susţinută" (Inspiration
and Canonicity of the Bible, 1969, p. 148).
De asemenea, faptul că Ben-Sirah, autorul cărţii
Eclesiasticului (180 î.Cr.) nu îl menţionează pe Daniel printre oamenii celebri
din trecut nu dovedeşte că el nu ar fi ştiut nimic despre Daniel. Lucrul acesta
este evident din faptul că el nu a menţionat pe Iov, toţi judecătorii (cu
excepţia lui Samuel), Asa, Iosafat, Mardoheu şi nici chiar pe Ezra
(Eclesiasticul 44-49).
Prezenţa a trei nume greceşti pentru instrumente muzicale
(traduse „chitară", „alăută" şi „psaltire" în 3:5,10), un alt
argument pentru o dată târzie a scrierii, nu mai constituie o problemă serioasă
deoarece a devenit tot mai clar că cultura greacă a pătruns în Orientul
Apropiat cu mult timp înainte de Nebucadneţar (cf. W. F. Albright, From
Stone Age to Christianity, 1957, p. 337; E. M. Yamauchi în J. B. Payne
(ed.), New Perspectivs in the OT 1970, p. 170-200). Cuvintele persane
împrumutate ca termeni tehnici sunt de asemenea în armonie cu o dată veche a
scrierii. Limba aramaică folosită de Daniel (2:4b-7:28) se aseamănă îndeaproape
cu cea a lui Ezra (4:7-6:18; 7:12-26) şi cu limba din papirusurile elefantine
din secolul al 5-lea î.Cr. (cf. G. L. Archer în J. B. Payne (ed.), New
Perspective in the OT, 1970, p. 160-169), iar limba ebraică a lui Daniel se
aseamănă cu cea din Ezechiel, Hagai, Ezra şi Cronici mai mult decât cea din
Eclesiasticul (180 î.Cr.; cf. G. L. Archer în J. H. Skilton (ed.), The Law
and the Prophets, 1974, p. 470-481).
III. Profeţiile lui Daniel
Această carte apocaliptică importantă oferă cadrul de bază
pentru istoria evreilor şi ne-evreilor din vremea lui Nebucadneţar până la a
doua venire a lui Cristos. Înţelegerea profeţiilor sale este esenţială pentru
interpretarea corectă a discursului lui Cristos de pe Muntele Măslinilor (Matei
24-25; Luca 21), a doctrinei lui Pavel despre omul nelegiuirii (2 Tesaloniceni
2) şi a Apocalipsei. Cartea lui Daniel are de asemenea o importanţă teologică
mare datorită doctrinei sale despre îngeri şi despre înviere.
Printre cei care adoptă o poziţie conservatoare cu privire
la data scrierii şi autorul cărţii, există două şcoli principale de gândire cu
privire la interpretarea profeţiilor pe care le conţine. Pe de-o parte, unii
comentatori consideră că profeţiile lui Daniel despre statuia cea mare
(2:31-49), despre cele patru fiare (7:2-27) şi despre cele şaptezeci de
sâptâmâni (9:24-27) au culminat cu prima venire a lui Cristos şi cu
evenimentele legate de aceasta, întrucât ei văd împlinirea în Biserică, noul
Israel, a promisiunilor lui Dumnezeu faţă de evrei, vechiul Israel. Astfel,
piatra care loveşte statuia (2:34-35) indică prima venire a lui Cristos şi
creşterea Bisericii. Cele zece coarne ale fiarei a patra (7:24) nu sunt în mod
necesar regi contemporani; cornul mic (7:24) nu reprezintă neapărat o fiinţă
omenească; iar expresia „o vreme, două vremuri şi jumătatea unei vremi"
(7:25) trebuie interpretată simbolic. De asemenea, cele „şaptezeci de săptămâni
de ani" (9:24) sunt simbolice; perioada aceasta simbolică se încheie cu
înălţarea lui Cristos întrucât toate cele şase scopuri (9:24) au fost împlinite
până atunci. Moartea lui Mesia este ceea ce cauzează încetarea jertfei
necurmate a evreilor, iar „pustiitorul" (9:27) se referă la distrugerea
Ierusalimului de către Titus.
Alţi comentatori însă (inclusiv autorul de faţă), consideră
că aceste profeţii culminează cu a doua venire a lui Cristos, când poporul
Israel va avea din nou un rol proeminent în relaţiile lui Dumnezeu cu rasa
umană. În consecinţă, statuia mare din Daniel 2 reprezintă „împărăţiile
lumii" dominate de Satan (Apocalipsa 11:15), prezentate sub forma
Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei, iar Roma dăinuieşte într-o formă
sau alta până la sfârşitul vremurilor. Imperiul fără Dumnezeu culminează cu
zece regi contemporani (2:41-44; cf. 7:24; Apocalipsa 17:12) care sunt nimiciţi
de Cristos la a doua Sa venire (2:45). După aceea, Cristos va întemeia
Împărăţia Sa pe pământ (cf. Matei 6:10; Apocalipsa 20:1-6), care devine un
„munte mare" şi umple „tot pământul" (2:35).
Daniel 7 prezintă aceleaşi patru împărăţii sub forma unor
fiare sălbatice, a patra dintre ele (Roma) producând zece coame care corespund
cu degetele picioarelor statuii (7:7). Totuşi, acest capitol merge mai departe
decât capitolul 2, prin faptul că acum este prezentat anticristul sub forma
unui al unsprezecelea corn care smulge trei dintre coarne şi persecută pe
sfinţi pentru „o vreme, două vremi şi jumătatea unei vremi" (7:25). Faptul
că această expresie înseamnă trei ani şi jumătate se poate vedea dintr-o comparaţie
cu Apocalipsa 12:14, cu 12:6 şi 13:5. Nimicirea anticristului, în care este
concentrată în final puterea celor zece regi (Apocalipsa 13:1-2; 17:7-17; cf.
Daniel 2:35) este realizată de „unul ca un fiu al omului" (Daniel 7:13)
care vine „pe norii cerului" (cf. Matei 26:64; Apocalipsa 19:11 ş.urm.).
„Cornul mic" din Daniel 8:9 ş.urm. nu trebuie
identificat cu cel din 7:24 ş.urm. (anticrist), deoarece acesta nu a ieşit din
împărăţia a patra ci dintr-o diviziune a celei de-a treia. Din punct de vedere
istoric, cornul mic din Daniel 8 a fost Antiochus Epiphanes, Seleucidul care a
persecutat Israelul (8:9-14). Din punct de vedere profetic, părerea autorului
articolului de faţă este că acest corn mic reprezintă regele escatologic din N
care se opune lui anticrist (8:17-26; cf. 11:40-45).
Profeţia despre cele 70 de săptămâni (9:24-27) se crede că
are o importanţă crucială pentru escatologia biblică. Autorul articolului de
faţă crede că aceste 70 de săptămâni de ani trebuie socotite de la decretul lut
Artaxerxe I pentru reconstruirea Ierusalimului, în anul 445 î.Cr. (Neemia
2:1-8) şi se încheie cu instaurarea împărăţiei mileniale (9:24). Pare clar că
există un hiat care separă sfârşitul săptămânii şaizeci şi nouă şi începutul
săptămânii a şaptezecea (9:26), deoarece Cristos a vorbit despre „urâciunea
pustiirii" la sfârşitul epocii prezente (Matei 24:15 în context; cf.
Daniel 9:27). Asemenea hiatusuri profetice nu sunt neobişnuite în VT (de ex.
Isaia 61:2; cf. Luca 4:16-21). Prin urmare, săptămâna a şaptezecea, potrivit
premileniştilor dispensaţionalişti, este o perioadă de 7 ani care precede a
doua venire a lui Cristos, o perioadă în timpul căreia anticristul ajunge să
domine lumea şi îi persecută pe sfinţi.
Daniel 11:2 ş.urm. prevesteşte ridicarea a patru regi
persani (al patrulea dintre ei a fost Xerxes); Alexandru cel Mare; diferiţi
regi din dinastia Seleucizilor şi Ptolomeilor, cu Antiochus Epiphanes
(11:21-32), ale cărui atrocităţi au provocat războaiele Macabeilor (11:32b-35).
Se crede că versetul 35b constituie trecerea la vremurile escatologice. Mai
întâi este arătat anticristul (11:36-39); apoi ultimul rege din N, care
potrivit unor teologi premilenişti va zdrobi temporar pe anticrist şi pe regele
din S, înainte ca să fie nimicit în mod supranatural pe munţii lui Israel
(11:40-45; cf. Ioel 2:20; Ezechiel 39:4, 17). Între timp, anticristul îşi va
reveni în urma loviturii fatale şi va începe perioada sa de dominare a lumii
(Daniel 11:44; cf. Apocalipsa 13:3; 17:8).
Necazul cel mare, care ţine 3 1/2 ani (Daniel 7:25; cf.
Matei 24:21) începe cu victoria arhanghelului Mihail asupra oştilor cereşti ale
lui Satan (Daniel 12:1; cf. Apocalipsa 7:9-14). Deşi perioada de necaz durează
numai 1.260 de zile (Apocalipsa 12:6), alte 30 de zile sunt necesare pentru curăţirea
şi restaurarea Templului (Daniel 12:11) şi alte 45 de zile sunt necesare
înainte de a începe binecuvântarea deplină a împărăţiei mileniale (12:12).
BIBLIOGRAFIE
R. D. Wilson, Studies in the Book of Daniel, 1, 1917;
2, 1938; J. A. Montgomery, The Book of Daniel , ICC, 1927; R. P.
Dougherty, Nabonidus and Belshazzar, 1929; H. H. Rowley, Darius the
Mede and the Four World Empires in the Book of Daniel, 1935; C. Lattey, The
Book of Daniel, 1948; E. J. Young, The Prophecy of Daniel, 1949; şi The
Messianic Prophecies of Daniel, 1954; H. C. Leupold, Exposition of
Daniel, 1949; R. D. Culver, Daniel and the Latter Days, 1954; J. C.
Whitcomb Jr, Darius the Mede, 1959; D. J. Wiseman, Notes on Some
Problems in the Book of Daniel, 1965; J. Walvoord, Daniel, 1971; Leon Wood,
A Commentary on Daniel, 1973; J. G. Baldwin, Daniel, TOTC, 1978.
J.CW.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu