colecta (în bisericile pauline)
COLECTA (ÎN BISERICILE PAULINE). Colecta (gr. logeia) sau strângerea de ajutoare pe
care a organizat-o Pavel în bisericile de ne-evrei pentru a ajuta biserica
săracă din Ierusalim. În cei 2 ani care au precedat ultima lui vizită la
Ierusalim (57 d.Cr.) colecta l-a preocupat foarte mult; de fapt, ar fi greu să
exagerăm rolul important pe care aceasta l-a avut în strategia lui apostolică.
I. Cadrul
La conferinţa de la Ierusalim (c. 46 d.Cr.) la care s-a
căzut de acord ca Pavel şi Barnaba să continue lucrarea de evanghelizare a
Neamurilor (ne-evreilor), iar liderii bisericii din Ierusalim aveau să se
concentreze asupra misiunii între evrei (Galateni 2:1-10); liderii bisericii
din Ierusalim au adăugat o cerere specială, ca Barnaba şi Pavel să continue
să-şi aducă aminte de „cei săraci" - o cerere care trebuie înţeleasă în
contextul ajutoarelor pentru cei afectaţi de foamete, ajutoare pe care biserica
din Antiohia le-a trimis credincioşilor din Ierusalim prin Barnaba şi Pavel
(Faptele Apostolilor 11:30). Când scrie despre această cerere, Pavel adaugă că
aceasta a fost o problemă căreia el însuşi i-a acordat o atenţie specială. S-a
gândit la ea în tot timpul evanghelizării provinciilor la E şi V de Marea Egee,
iar în ultimii ani ai acelei perioade s-a preocupat intens de a organiza în
bisericile din Galatia, Asia, Macedonia şi Ahaia un fond de ajutorare pentru
biserica Ierusalim.
II. Dovezi din Epistolele către corinteni
Primele informaţii despre acest fond le găsim în
instrucţiunile date credincioşilor din Corint în 1 Corinteni 16:1-4; lor li s-a
spus despre acest fond şi ei voiau să ştie mai mult. Din ceea ce le scrie Pavel
aflăm că el dăduse deja instrucţiuni similare bisericilor din Galatia, probabil
către sfârşitul verii anului 52 d.Cr., când a trecut „prin ţinutul Galatiei şi
Frigiei" (Faptele Apostolilor 18:22 ş.urm.). Datorită scrisorilor lui
Pavel către corinteni sunt cunoscute mai multe detalii despre organizarea
fondului de ajutorare în Corint decât în oricare altă biserică.
Dacă instrucţiunile lui Pavel pentru credincioşii din Corint
au fost respectate, atunci fiecare familie a pus de-o parte o anumită parte din
venitul din fiecare săptămână, timp de 12 luni, aşa încât contribuţia bisericii
să fie pregătită pentru a fi dusă la Ierusalim în primăvara anului următor,
printr-un delegat ales de biserică pentru acest scop. Tensiunea care s-a născut
curând după aceea între creştinii din Corint şi Pavel, probabil că a dus la o
scădere a entuziasmului lor pentru această cauză nobilă. Cu ocazia următoare
când le scrie Pavel (după reconcilierea care a avut loc în urma scrisorii
severe pe care le-a trimis-o prin Tit) el dă glas presupunerii că ei puseseră
de-o parte în mod sistematic bani pentru fondul de ajutorare, încă de când au
primit instrucţiunile, şi le spune că i-a dat exemplu la bisericile din
Macedonia pentru modul prompt în care au răspuns. Dar dacă citim printre
rânduri, este clar că el avea în sinea sa îndoieli în privinţa aceasta; de
aceea l-a trimis pe Tit înapoi la Corint, cu doi însoţitori, ca să ajute
biserica să încheie strângerea de ajutoare (2 Corinteni 8:16-24). Unii membri
ai bisericii probabil că au crezut că acesta era un mod subtil de a exercita
presiuni irezistibile asupra lor: ei spuneau că Pavel este „isteţ" şi că
i-a prins „cu şiretlic" (2 Corinteni 12:16).
Când Pavel l-a trimis pe Tit şi pe însoţitorii săi la Corint
ca să se intereseze de această problemă, el însuşi se afla în Macedonia,
ajutând bisericile din acea provincie să contribuie cu partea lor. Acele
biserici trecuseră printr-o perioadă de dificultăţi care nu sunt specificate şi
ca urmare a acestui fapt trăiau doar de pe o zi pe alta; Pavel a simţit că nu
le poate cere să contribuie la strângerea de ajutoare pentru creştinii care nu
erau într-o stare mai rea decât a lor. Dar ei au insistat să strângă ajutoare
şi Pavel a fost foarte mişcat de acest semn al harului divin în vieţile lor (2
Corinteni 8:1-5). El le aduce un tribut cald în scrierea către corinteni ca
să-i încurajeze pe aceştia să dea la fel de generos din belşugul lor cum au dat
macedonienii din sărăcia lor.
III. Dovezi din Epistola către romani
Pavel mai face o referire la acest fond de ajutorare în una
dintre epistolele sale care s-au păstrat şi această referire este deosebit de
informativă deoarece este întâlnită într-o scrisoare către o biserică pe care
nu Pavel a sădit-o şi care, prin urmare, nu a fost inclusă în schemă şi nu a
cunoscut problema. Când le scrie creştinilor din Roma să se pregătească pentru
vizita pe care intenţiona să le-o facă în drum spre Spania, el le spune că
strângerea de ajutoare trebuie încheiată mai înainte ca el să poată pleca în
călătoria sa spre V (Romani 15:25-28). Din acest text înţelegem mai bine
motivele care stăteau la baza acestei colecte sau strângeri de ajutoare,
întărirea părtăşiei dintre biserica din Ierusalim şi misiunea între ne-evrei a
fost o preocupare majoră a lui Pavel şi organizarea fondului de ajutorare a
fost menită în mare măsură să promoveze această părtăşie. El a ştiut că mulţi
membri ai bisericii din Ierusalim priveau cu mare suspiciune direcţia
independentă luată de această misiune între ne-evrei; de fapt, câmpul de
misiune al lui Pavel a fost invadat în repetate rânduri de oameni din Iudea
care au încercat într-un fel sau altul să submineze autoritatea lui şi să
impună autoritatea Ierusalimului. Când îi atacă pe aceşti oameni, Pavel are
grijă să nu dea impresia că ar critica biserica din Ierusalim sau pe liderii
ei. Pe de altă parte, mulţi convertiţi dintre ne-evrei nu se împăcau cu ideea
ca ar fi îndatoraţi în vreun fel bisericii din Ierusalim. Pavel a vrut ca ei să
recunoască datoria mare pe care o aveau faţă de Ierusalim, el însuşi nu a fost
niciodată membru al bisericii din Ierusalim şi a negat cu tărie că ar fi primit
Evanghelia sa de la acea biserică sau că ar fi fost trimis de ea în misiune;
totuşi, în ochii lui Pavel biserica aceea, în calitatea ei de biserică-mamă a
poporului lui Dumnezeu, ocupa un loc unic în rânduiala creştină. Avea
sentimentul că dacă el ar fi rupt de părtăşia cu biserica din Ierusalim,
activitatea lui apostolică ar fi zadarnică.
Pentru a potoli suspiciunile nutrite în biserica din
Ierusalim cu privire la Pavel şi la misiunea sa între ne-evrei, ce putea fi mai
potrivit decât dovada concretă despre binecuvântarea lui Dumnezeu asupra acelei
misiuni, dovadă cu care Pavel a vrut să-i confrunte pe credincioşii din
Ierusalim - nu numai darul financiar care să exprime interesul practic al
bisericilor de ne-evrei faţă de biserica din Ierusalim, ci şi reprezentanţii
acelor biserici, trimişi să ducă contribuţiile lor? Când le scrie prietenilor
săi din Corint, Pavel le prezintă posibilitatea ca fraţii lor de credinţă din
Ierusalim să fie mişcaţi profund de afecţiunea lor frăţească „pentru harul
nespus de mare al lui Dumnezeu faţă de voi" (2 Corinteni 9:14). Pavel nu
s-a grăbit să tragă concluzia că toate suspiciunile vor fi potolite - el le
cere creştinilor din Roma să i se alăture în rugăciune ca „slujba pe care o am
pentru Ierusalim, să fie bine primită de sfinţi" (Romani 15:31) - şi dacă
nici acest lucru nu avea să-i potolească, atunci nimic nu va putea.
Se poate ca Pavel să-şi fi imaginat această prezentare a
credincioşilor ne-evrei cu darurile lor la Ierusalim ca o împlinire în parte a
profeţiilor evreieşti care vorbesc despre „bogăţiile neamurilor" care sunt
aduse la Ierusalim şi despre locuitorii Ierusalimului care sunt aduşi „din
mijlocul tuturor neamurilor, ca dar Domnului" pe „muntele Lui cel
sfânt" (Isaia 60:5; 66:20). Dar dacă Pavel a avut în gând aceste profeţii,
probabil că şi liderii din Ierusalim le-au avut în gând, dar au tras o
concluzie diferită din ele. În contextul original, bogăţia neamurilor este un
tribut pe care ne-evreii îl aduc la Ierusalim în semn de recunoaştere a
supremaţiei Ierusalimului. În concepţia lui Pavel contribuţiile aduse la
Ierusalim de convertiţii săi prin fondul de ajutorare au constituit un dar
voluntar, o expresie a milei şi gratitudinii creştine, dar este posibil ca
primitorii darului să-l fi considerat ca un tribut datorat Fiului lui David de
supuşii Lui ne-evrei.
Chiar şi „necredincioşii din Iudea" (în trad. rom.
„răzvrătiţii din Iudea", n.tr.), de la care Pavel se putea aştepta la
oarecare opoziţie (Romani 15:31), puteau fi impresionaţi de mărturia vizibilă a
atât de multor reprezentanţi ai credincioşilor din ţări păgâne veniţi în
mijlocul lor. Ştim că atunci când Pavel se pregătea să plece cu corabia spre
Iudea împreună cu convertiţii săi şi cu darurile lor, el se gândea la raportul
- în planul divin - dintre misiunea între ne-evrei şi mântuirea finală a lui
Israel; acesta este de asemenea un subiect despre care îşi expune deschis
gândurile în scrisoarea sa către Romani. De fapt, în această scrisoare el pune
colecta pentru biserica din Ierusalim - şi problema Ierusalimului însuşi în
contextul în care se cuvenea să fie puse, după părerea lui, contextul planului
de mântuire al lui Dumnezeu pentru toată omenirea.
IV. Reticenţe în Faptele Apostolilor
Delegaţii bisericilor care au contribuit, probabil că s-au
aflat printre tovarăşii de călătorie ai lui Pavel de la Corint sau Filipi spre
Iudea şi care sunt numiţi în Faptele Apostolilor 20:4: Sopater din Berea,
Aristarh şi Secundus din Tesalonic, Gaius din Derbe şi Timotei (originar din
Listra), împreună cu Tihic şi Trofim din provincia Asia (despre ultimul aflăm
din Faptele Apostolilor 21:29 că a fost un creştin ne-evreu din Efes). Ar fi
neînţelept să acordăm vreo importanţă sinistră absenţei unui nume corintean din
lista lui Luca. S-ar putea ca lista să nu fie completă, s-ar putea să fie
limitată la cei care au călătorit la Corint din alte locuri ca să se alăture
lui Pavel. Pavel a petrecut câteva săptămâni cu Gaius, gazda lui, şi cu alţi
prieteni din Corint; în afară de aceasta, el tocmai le-a spus creştinilor din
Roma despre felul în care Macedonia şi Ahaia au hotărât să contribuie la fondul
de ajutorare pentru Ierusalim. Pentru Pavel, Ahaia însemna Corintul şi locurile
din jur şi în scrisoarea către cei din Roma nu există nici măcar o sugestie
vagă că „Ahaia" nu şi-ar fi ţinut promisiunea. De fapt, ar trebui să
considerăm posibilitatea ca (în ciuda unor murmure cu privire la
„isteţimea" lui Pavel în ce priveşte trimiterea lui Tit ca să ajute la organizarea
strângerii ajutoarelor) biserica din Corint să-i fi cerut lui Tit să ducă darul
lor la Ierusalim; dacă aşa stau lucrurile, omiterea numelui lui Tit în acest
text poate să aibă aceeaşi cauză ca şi omiterea numelui lui în restul
naraţiunii din Faptele Apostolilor. Nu este menţionat nici un delegat al
bisericii din Filipi; naratorul se poate să fi îndeplinit această slujbă.
Când Pavel şi însoţitorii săi au ajuns la Ierusalim, au fost
primiţi de Iacov şi de ceilalţi prezbiteri ai bisericii-mamă, care le-au urat
bun venit şi probabil că au acceptat cu recunoştinţă darurile aduse de ei.
Adverbul „probabil" este necesar deoarece Faptele
păstrează tăcere completă cu privire la strângerea de ajutoare, cu excepţia
afirmaţiilor lui Pavel în cuvântul său de apărare înaintea lui Felix, când el
spune: „Am venit" la Ierusalim „să aduc milostenii neamului meu şi daruri
la Templu" (Faptele Apostolilor 24:17).
Tăcerea aproape totală a lui Luca în privinţa acestui
subiect se poate să aibă un motiv apologetic. În afară de insistenţa asupra
faptului că nu exista nici o dovadă care să confirme acuzaţia că Pavel ar fi
violat sanctitatea Templului, conţinutul pledoariei lui Pavel înaintea lui
Felix ar fi fost mai relevantă când s-a înfăţişat mai târziu înaintea tribunalului
împăratului în Roma decât atunci când s-a înfăţişat înaintea procuratorului
Iudeii, şi acelaşi lucru se poate spune despre aluzia la „milostenii şi
daruri". Dacă nu se mai poate susţine că Faptele Apostolilor a fost scrisă
ca să-l informeze pe apărătorul lui Pavel înaintea lui Cezar, sau ca să
servească în acest caz ca un document, rămâne posibilitatea ca un oarecare
material de acest gen să fi fost folosit de Luca drept sursă de informaţii.
Acuzaţia, explicită sau implicită, că Pavel ar fi delapidat pentru un scop
sectar bani care ar fi trebuit folosiţi pentru întreţinerea Templului sau
pentru ajutorarea tuturor iudeilor, la fel ca şi acuzaţia că, în calitate de
„conducător al Nazireilor", el instiga comunitatea evreiască la
subversiune împotriva lumii romane, ar fi fost mai relevante la o judecată
înaintea Cezarului decât în cazul unui proces ce se desfăşura în jurisdicţia
lui Felix. Prezentarea distorsionată a naturii şi a scopului colectei probabil
că a fost inclusă în capetele de acuzare pregătite de acuzatorii lui Pavel
pentru ziua când cazul lui avea să fie audiat înaintea Cezarului; dacă aşa stau
lucrurile, faptul acesta ar putea explica reticenţa lui Luca.
BIBLIOGRAFIE
C. H. Buck, „The Collection for the Saints", HTR 43,
1950, p. 1 ş.urm.; D. Georgi, Die Geschichte der Kollekte des Paulus für
Jerusalem, 1965; K. Holl, „Der Kirchenbegriff des Paulus in seinem
Verhältnis zu dem der Urgemeinde", Gesammelte Aufsätze zur
Kirchengeschichte 2, 1928, p. 44 ş.urm.; A. J. Mattill, „The Purpose of
Acts: Schneckenburger Reconsidered", în Apostolic History and the
Gospel, ed. W. W. Gasque şi R. P. Martin, 1970, p. 108 ş.urm.; K. F.
Nickle, The Collection: A Study in Paul’s Strategy, 1966.
F.F.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu