cultul strămoşilor
CULTUL STRĂMOŞILOR.
Majoritatea popoarelor primitive păgâne cred în existenţa spiritelor, bune şi
rele, şi mulţi cred că printre acestea sunt spiritele morţilor. Dorinţa de a
asigura confortul spiritelor binevoitoare şi de a împiedica acţiunea celor
răuvoitoare duce deseori la „cultul morţilor"; pentru atingerea acestor
scopuri sunt făcute diferite servicii, cum sunt pregătirea morţilor pentru
înmormântare şi punerea de mâncare şi băutură în mormânt. Totuşi, venerarea
făţişă a morţilor, în sensul adorării sau zeificării lor, este destul de rară;
cel mai bine cunoscut exemplu este cel al Chinei confuciene. Prin urmare, este
mai potrivit să vorbim despre un „cult al morţilor" decât despre un „cult
al strămoşilor”, întrucât nu există nici o îndoială că acesta din urmă este
întâlnit în Biblie.
În ultima parte a secolului al 19-lea şi în prima parte a
secolului al 20-lea relatările călătorilor şi misionarilor cu privire la credinţele
popoarelor primitive din zilele noastre au oferit antropologilor material
pentru speculaţii despre „dezvoltarea" religiei. Biblia a fost reexaminată
în lumina acestor teorii care au rezultat şi au fost detectate presupuse urme
ale stadiilor primare în dezvoltarea religiei israelite. Printre aceste urme au
fost indiciile cu rivire la cultul strămoşilor. Astfel, s-a afirmat că o dovadă
pentru acest cult poate fi găsită în luarea lui *Enoh pentru a fi cu Dumnezeu
(Geneza 5:24), o indicaţie că el ar fi fost zeificat; dar această speculaţie
este complet nefondată. S-a sugerat de asemenea că iniţial *terafimii au fost
veneraţi ca imagini ale strămoşilor, dar nici pentru această concepţie nu
există temei.
O dată cu redescoperirea civilizaţiilor din Orientul
Apropiat, care au format cadrul VT, s-a văzut că obiceiurile popoarelor
primitive din vremea noastră sunt în mare măsură irelevante, dar multe dintre
teoriile cu privire la dezvoltarea religiei au rămas, deşi acum religia VT a
fost privită ca un amalgam de credinţe şi practici ale popoarelor învecinate.
În Orientul Apropiat antic credinţa în viaţa după moarte a
dus la practici cultice legate de cei morţi. Pregătirile făcute de egipteni
pentru confortul celor morţi în viaţa viitoare, care se credea că este în
esenţă o existenţă plăcută, erau foarte laborioase. În Mesopotamia se cunoaşte
mai puţin cu privire la ritualurile funerare, dar viaţa viitoare era concepută
în termeni sumbri şi de aceea era important să pună la dispoziţie lucrurile
necesare, prin ritual sau liturghie, aşa încât morţii să nu se întoarcă
nemulţumiţi şi să le facă rău celor vii. Cazul regilor era diferit şi a existat
tendinţa, cel puţin formală, de a-i zeifica. De exemplu, numele unor domnitori
din vechime, cum sunt Lugalbanda şi Ghilgameş, erau scrise cu determinative
divine, o onoare care a fost acordată în special regilor din Dinastia a 3-a din
Ur, iar uneori le erau adresate rugăciuni. În Siria cultul morţilor este de
asemenea atestat, ca de ex. în descoperirile de la Ras Shamra, unde mormintele
erau prevăzute cu conducte şi colectoare pentru ca libaţiunea să fie turnată de
la suprafaţă direct în cripta mormântului.
În Palestina au fost excavate puţine cimitire din perioada israelită, dar cele descoperite indică un declin în provizii, în comparaţie cu Epoca Bronzului canaanită, sau, cu alte cuvinte, un declin al cultului morţilor. Totuşi, în Biblie este afirmat clar faptul că israeliţii se abăteau în permanenţă de la calea dreaptă şi adoptau practicile religioase ale popoarelor învecinate. Este de aşteptat ca printre aceste practici să fie unele asociate cu cultul morţilor. Astfel, afirmaţiile din Deuteronom 26:14 denotă că a fost necesar să se interzică aducerea de jertfe morţilor; se pare că s-a aşteptat să fie arsă tămâie (le) pentru Asa la înmormântarea sa (2 Cronici 16:14) şi la înmormântarea lui Zedechia (Ieremia 34:5); Ezechiel 43:7-9 dă de înţeles că exista o venerare a trupurilor moarte ale regilor. Practica necromanţiei (*GHICIRE) este atestată de asemenea (1 Samuel 28:7), deşi este condamnată cu tărie (Isaia 8:19; 65:4).
Alte pasaje biblice sunt citate uneori ca dovezi că asemenea
practici erau cunoscute sau acceptate ca practici legitime. Astfel, în Geneza
35:8 se spune că stejarul sub care a fost îngropată doica Rebecăi a fost numit
Allon-bacuth, „Stejarul jalei", iar în Geneza 35:20, Iacov a ridicat un masseba
(*STÂLP) pe mormântul Rahelei. S-a considerat că aceste acţiuni ar sugera
credinţa în sanctitatea gropilor şi, în consecinţă, a practicilor cultice
asociate cu cei morţi. Dar jelirea morţilor se poate să fi fost autentică şi nu
rituală şi nu există nici o dovadă care să sugereze că ridicarea unor stâlpi de
aducere aminte implică în mod necesar o practică cultică. Obiceiul leviratului
(Deuteronom 25:5-10; *CĂSĂTORIE, IV) a fost interpretat în parte că ar
avea scopul să producă un urmaş care să continue cultul morţilor pentru cel
decedat. Totuşi, această interpretare iese din limitele mărturiei directe a
textului. În ciuda diferitelor teorii, participarea la jertfele familiei (de
ex. 1 Samuel 20:29) nu oferă nici o dovadă cu privire la cultul morţilor. S-a
sugerat de asemenea că unele obiceiuri de jelire (*ÎNMORMÂNTARE ŞI JELIRE)
prezintă semne ale unui cult sau al venerării morţilor. Dar asemenea practici
care erau legitime (cf. Levitic 19:27-28; Deuteronom 14:1) pot fi explicate la
fel de bine ca manifestări ale durerii pentru pierderea unei persoane iubite.
În concluzie, este clar că nici venerarea strămoşilor şi
nici cultul morţilor nu au avut vreun rol în adevărata religie a Israelului.
BIBLIOGRAFIE
R. H. Lowie, An Introduction to Cultural Anthropology,
1940, p. 308-309 (popoare primitive din zilele noastre); J. N. D. Anderson
(ed.), The World’s Religions, 1975, p. 40 (popoare primitive din zilele
noastre), 202-203 (şintoism), 223-224 (confucianism); A. H. Gardiner, The
Attitude of the Ancient Egyptians to Death and the Dead, 1935; H. R. Hali
în ERE, 1, p. 440-443 (Egipt); A. Heidel, The Gilgamesh Epic and Old
Testament Parallels, 1949, p. 137-223; H. W. F. Saggs, „Some Ancient
Semitic Conceptions of the After-life", Faith and Thought 90, 1958,
p. 157-182; C. F. A. Schaeffer, The Cuneiform Texts of Ras Shamra, 1939,
p. 49-54; G. Margoliouth în ERE, 1, p. 444-450; M. Burrows, What Mean These
Stones?, 1941, p. 238-242; R. de Vaux, Ancient Israel, E. T. 1961,
p. 38.
T.C.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu