David
DAVID (ebr. dawid,
uneori dawîd); rădăcina şi înţelesul cuvântului sunt incerte, dar vezi
BDB in loc.; compararea cu termenul dawidum, „căpetenie", din bab.
veche (Mari) nu mai are credibilitate (JNES 17. 1958, p. 130; VT Supp 7, 1960,
p. 165 ş.urm.); cf. Laesoe, Shemsharah Tablets, p. 56). Cel mai tânăr
fiu al lui Isai, din seminţia lui Iuda; a devenit al doilea rege al lui Israel.
În Scriptură numai el poartă acest nume, exemplificând locul unic pe care îl
are ca strămoş, înaintaş şi prevestitor al Domnului Isus Cristos -„cel mai de
seamă dintre fiii marelui David". În NT există 58 de referiri la David,
inclusiv titlul dat deseori lui Isus - „Fiul lui David". Pavel spune că
Isus este „din sâmânţa lui David, după trup" (Romani 1:3), iar Ioan scrie
că Isus Însuşi a spus: „Eu sunt Rădăcina şi Sâmânţa lui David" (Apocalipsa
22:16).
Când ne întoarcem la VT pentru a afla cine a fost acest om
care ocupă o poziţie atât de importantă în linia genealogică a Domnului nostru
şi în planurile lui Dumnezeu, materialul este abundent şi bogat. Istoria lui
David este găsită din 1 Samuel 16 până în 1 Împăraţi 2, iar o mare parte din
material are paralele în 1 Cronici 2-29.
I. Familia
Strănepot al lui Rut şi Boaz, David a fost cel mai tânăr
dintre opt fraţi (1 Samuel 17:12 ş.urm.) şi a crescut ca păstor la oi. În
această ocupaţie el a căpătat curajul de care mai târziu a dat dovadă în luptă
(1 Samuel 17:34-35) şi tandreţea şi grija pentru turmă, despre care avea să
cânte mai târziu ca atribute ale Dumnezeului său. La fel ca şi Iosif, a suferit
din cauza relei-voinţe şi a invidiei fraţilor săi mai mari, poate din cauza
talentelor cu care l-a înzestrat Dumnezeu (1 Samuel 18:28). Deşi strămoşii săi
au fost modeşti (1 Samuel 18:18), David avea să dea naştere unei linii de
urmaşi renumiţi, aşa cum arată genealogia Domnului nostru în Evanghelia după
Matei (Matei 1:1-17).
II. Ungerea ca rege şi prietenia cu Saul
Când Dumnezeu l-a respins pe Saul ca rege al lui Israel, David
i-a fost revelat lui Samuel ca şi succesor al lui Saul; Samuel l-a uns pe
David, fără multă paradă, la Betleem (1 Împăraţi 16:1-13). Unul dintre
rezultatele respingerii lui Saul a fost îndepărtarea Duhului lui Dumnezeu de la
el, urmată de o depresie în sufletul lui, care uneori părea să se apropie de
nebunie. Există o revelaţie impresionantă a planului divin în providenţa prin
care David, care urma să-l înlocuiască pe Saul în harul şi în planul lui
Dumnezeu, este ales să-l slujească pe regele căzut în melancolia lui (1 Samuel
16:17-21). Vieţile acestor doi oameni - gigantul lovit şi adolescentul în
ascensiune - s-au întâlnit.
La început toate au mers bine. Lui Saul îi plăcea de tânărul
ale cărui talente muzicale aveau să ne dăruiască o parte din cea mai bogată
moştenire devoţională şi l-a ales ca purtătorul său de arme. Binecunoscutul
incident cu Goliat, luptătorul filistean, a schimbat totul (1 Samuel 17).
Agilitatea lui David şi măiestria lui în mânuirea praştiei a biruit puterea
gigantului greoi, iar omorârea lui a fost semnalul pentru respingerea armatei
filistene de către Israel. Era deschisă calea pentru ca David să primească
răsplata promisă de Saul - mâna fiicei regelui, ca să se căsătorească cu ea, şi
scutirea familiei tatălui său de impozite; dar cursul evenimentelor a fost
schimbat de un factor nou - invidia regelui faţă de noul erou al lui Israel.
Când David s-a întors de la lupta în care l-a omorât pe Goliat, femeile lui
Israel l-au întâmpinat cântând: „Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui
de mii". Saul, spre deosebire de fiul său *Ionatan, aflat într-o situaţie
similară, a fost tulburat de lucrul acesta şi ni se spune că din ziua aceea „a
privit cu ochi răi pe David" (1 Samuel 18:7, 9).
III. Ostilitatea lui Saul
Relaţiile dintre Saul şi David s-au înrăutăţit treptat şi
vedem că tânărul erou naţional scapă dintr-un atac sălbatic al regelui
îndreptat împotriva vieţii lui, îi sunt retrase onorurile militare, este
înşelat în ce priveşte căsătoria şi îi este dată de soţie o altă fiică a lui
Saul, Mical, după un aranjament de căsătorie care a fost menit să cauzeze
moartea lui David (1 Samuel 18:25). Din 1 Samuel 24:9 s-ar părea că la curtea
lui Saul exista un grup care încerca în mod deliberat să înrăutăţească
relaţiile dintre Saul şi David, iar situaţia s-a deteriorat în continuu. O altă
încercare nereuşită a lui Saul de a-l omorî pe David cu suliţa a fost urmată de
o încercare de arestare, dejucată numai de o stratagemă a lui Mical, soţia lui
David (1 Samuel 19:8-17). O caracteristică remarcabilă a acestei perioade din
viaţa lui David este felul în care doi dintre copiii lui Saul, Ionatan şi
Mical, s-au aliat cu David împotriva tatălui lor.
IV. Fuga dinaintea lui Saul
Următoarele etape din istoria lui David sunt marcate de o
fugă constantă din calea lui Saul care îl urmărea fără încetare. Nici un loc de
odihnă nu oferă siguranţă pentru multă vreme; un profet, un preot, un duşman
naţional - nimeni nu-i poate oferi adăpost, iar cei care îl ajută sunt
pedepsiţi cu cruzime de un rege orbit de mânie (1 Samuel 22:6-19). După ce a
scăpat ca prin urechile acului de uneltirile căpeteniilor militare ale
filistenilor, David a înfiinţat în cele din urmă ceata lui din Adulam, care a
fost la început o adunătură heterogenă de fugari, dar care a devenit apoi un
detaşament militar care hărţuia invadatorii străini, proteja holdele şi turmele
israeliţilor din zonele de graniţă şi trăia de pe urma generozităţii acestora.
Refuzul grosolan al unuia dintre aceşti păstori-fermieri, Nabal, de a
recunoaşte obligaţia pe care o avea faţă de David este prezentat în 1 Samuel 25
şi este interesant pentru prezentarea lui Abigail, care avea să devină mai
târziu una dintre soţiile lui David. Cap. 24 şi 26 din aceeaşi carte relatează
două cazuri în care David a cruţat viaţa lui Saul, dintr-un amestec de pietate
şi mărinimie. În cele din urmă David, neputând să reducă ostilitatea lui Saul,
a ajuns la o înţelegere cu regele filistean Achiş, din Gat, şi a primit
stăpânirea asupra oraşului de frontieră Ţiclag în schimbul folosirii ocazionale
a grupului lui de luptători. Totuşi, când filistenii au pornit cu toate forţele
împotriva lui Saul, căpeteniilor militare nu le-a plăcut prezenţa lui David în
mijlocul lor, temându-se de o schimbare de loialitate în ultimul moment, aşa
încât David a fost cruţat de tragedia de la Ghilboa, pe care a deplâns-o mai
târziu în una dintre cele mai frumoase elegii care s-au păstrat până în zilele
noastre (2 Samuel 1:19-27).
V. Rege la Hebron
După ce a murit Saul, David a căutat să cunoască voia lui Dumnezeu
şi a fost călăuzit să se întoarcă în Iuda, regiunea sa tribală. Aici a fost
ales rege de membrii tribului său şi a ales ca reşedinţă regală cetatea Hebron.
Era în vârstă de 30 de ani şi a domnit la Hebron 7 1/2 ani. Primii doi ani ai
acestei perioade au fost ocupări de războiul civil dintre sprijinitorii lui
David şi vechii curteni ai lui Saul, care l-au instalat pe fiul lui Saul,
Eşbaal (Iş-Boşet), ca rege la Mahanaim. Se poate ca Eşbaal să nu fi fost decât
o marionetă manipulată de comandantul armatei lui Saul, Abner. După ce aceştia
doi au fost asasinaţi, opoziţia organizată faţă de David s-a încheiat prin
ungerea lui ca rege peste cele 12 seminţii ale lui Israel la Hebron, de unde
avea să transfere curând capitala la Ierusalim (2 Samuel 3-5).
VI. Rege la Ierusalim
Acum începe perioada cea mai înfloritoare din domnia lungă a
lui David, domnie care avea să dureze încă 33 de ani. Printr-o combinaţie
fericită de bravură personală şi strategie militară strălucită el i-a condus pe
israeliţi într-o acţiune susţinută de subjugarea sistematică şi decisivă a
duşmanilor lor - filisteni, canaaniţi, moabiţi, amoniţi, aramei, edomiţi şi
amaleciţi - încât numele lui avea să rămână înscris pe paginile istoriei
datorită acestui succes militar, lăsând la o parte rolul său în planul divin de
mântuire. Slăbiciunea puterilor de pe Nil şi Eufrat i-a permis, prin cuceriri
şi alianţe, să-şi extindă sfera de influenţă de la graniţa egipteană şi Golful
Aqaba până în cursul superior al Eufratului. A cucerit citadela iebusită de la
Ierusalim, despre care se credea că este inexpugnabilă, şi a transformat-o în
capitala sa, şi a unit cele două fracţiuni majore din regatul său care mai
târziu aveau să devină regatul lui Iuda şi regatul lui Israel. A fost construit
un palat, au fost deschise şosele, au fost restaurate căile comerciale şi a
fost asigurată prosperitatea materială a ţării. Totuşi, aceasta nu putea fi
singura ambiţie, nici măcar ambiţia principală, a unui „om după inima lui
Iahve", aşa cum vom vedea curând din dovezile de zel religios al lui
David. El a adus înapoi chivotul legământului de la Chiriat-Iearim şi l-a pus
într-un cort pregătit în mod special pentru chivot la Ierusalim, în timpul
acestei aduceri a chivotului s-a petrecut incidentul care a dus la moartea lui
Uzia (2 Samuel 6:6-8). O mare parte a organizării religioase care avea să
îmbogăţească mai târziu închinăciunea la Templu îşi are originea în
aranjamentele pentru slujirea la cort, făcute acum de David. În afară de
importanţa sa strategică şi politică. Ierusalimul a dobândit astfel o
importanţă religioasă şi mai mare, cu care a fost asociat numele său de atunci
încoace.
Faptul că în această perioadă de prosperitate exterioară şi
de aparent zel religios, David a comis păcatul pe care Scriptura îl relatează
în 2 Samuel 11 ne stâmeşte cu atât mai mult mirarea şi ne face să ne cutremurăm
de o teamă sfântă. Semnificaţia şi importanţa acestui păcat, atât pentru
hidoşenia lui intrinsecă, cât şi pentru consecinţele sale pentru istoria
viitoare a lui Israel, sunt incalculabile. David s-a pocăit profund, dar faptul
era împlinit şi stă ca o dovadă a modului în care păcatul strică planul lui
Dumnezeu pentru copiii Săi. Strigătul de durere cu care a primit vestea morţii
lui *Absalom a fost doar un ecou slab al agoniei inimii care ştia că moartea
aceea, şi multe altele, au fost doar o parte a recoltei produse de pofta şi
înşelăciunea pe care le semănase cu mulţi ani în urmă.
Răscoala lui Absalom, în care partea de N a regatului a
rămas loială lui David, a fost urmată curând de o revoltă din partea părţii de
N a regatului, condusă de Şeba, un om din Beniamin. Această revoltă, la fel ca
şi răscoala lui Absalom, a fost zdrobită de Ioab. Ultimele zile din viaţa lui
David au fost tulburate de intrigile lui Adonia şi Solomon pentru ocuparea
tronului şi prin înţelegerea faptului că vărsarea de sânge între fraţi,
prevestită de *Natan, avea să continue.
În afară de armata obişnuită a lui David, condusă de rudenia
sa, Ioab, David a avut o gardă personală recrutată în principal dintre
luptători de origine filisteană, a căror loialitate faţă de el nu s-a clătinat
niciodată. În scrierile istorice există o mulţime de dovezi pe care le-am
menţionat deja cu privire la talentul lui David de a compune ode şi elegii (2
Samuel 1:19-27; 3:33-34; 22; 23:1-7). O tradiţie mai veche îl descrie ca pe
„cântăreţul plăcut al lui Israel" (2 Samuel 23:1), iar scrierile VT de mai
târziu vorbesc despre faptul că el a condus închinarea muzicală a Israelului,
despre faptul că a inventat şi a cântat la instrumente muzicale şi despre
compoziţiile lui (Neemia 12:24, 36, 45-46; Amos 6:5). Şaptezeci şi trei de
psalmi din Biblie sunt consideraţi „psalmi ai lui David", unii dintre ei
implicând foarte clar faptul că el a fost autorul. Într-un mod cât se poate de
convingător, Însuşi Domnul nostru a vorbit despre faptul că David a fost
autorul cel puţin al unui psalm (Luca 20:42), când a folosit un citat din psalm
pentru a arăta clar natura Mesianităţii Sale.
VII. Caracterul
Biblia nu trece nicăieri cu vederea păcatele sau defectele
de caracter ale copiilor lui Dumnezeu. „Tot ce a fost scris mai înainte, a fost
scris pentru învăţătura noastră" (Romani 15:4). O parte a misiunii
Scripturii este să avertizeze prin exemple, sau să încurajeze. Păcatul lui
David în problema cu Urie Hetitul este un exemplu important de felul acesta.
Această pată trebuie să fie văzută aşa cum este - o pată pe un caracter care de
altfel a fost bun şi frumos pentru gloria lui Dumnezeu. Este adevărat că în
viaţa lui David sunt elemente care par străine şi chiar respingătoare pentru
fiii noului legământ. Totuşi, „el a slujit celor din vremea lui, după planul
lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 13:36) şi în generaţia aceea el s-a
evidenţiat ca o lumină strălucitoare puternică pentru Dumnezeul lui Israel.
Realizările lui au fost multe şi diferite; om de acţiune, poet, îndrăgostit
tandru, duşman generos, judecător aspru, prieten loial - el a avut toate
calităţile pe care oamenii le consideră bune şi demne de admirat la un om, şi
aceasta a fost prin voia lui Dumnezeu care l-a creat şi l-a modelat pentru
destinul său. David, şi nu Saul, este cel spre care evreii privesc cu mândrie
şi afecţiune, considerându-l întemeietorul regatului lor şi în el au văzut cei
mai vizionari dintre ei idealul de rege, dincolo de care minţile lor nu puteau
ajunge. În el au văzut ei pe viitorul Mesia, care avea să izbăvească pe poporul
Său şi avea să şadă pe tronul lui David pentru totdeauna. Faptul că lucrul
acesta nu a fost o absurditate idealistă, cu atât mai puţin idolatrie, este
indicat de pasajele din NT care vorbesc despre calităţile lui David, din a
cărui sămânţă avea să vină, după trup, Mesia.
BIBLIOGRAFIE
G. de S. Barrow, David: Shepherd, Poet, Warrior, King,
1946; A. C. Welch, Kings and Prophets of Israel, 1952, p. 80 ş.urm.; D.
F. Payne, David: King in Israel, în curs de apariţie. Pentru o analiză
concisă a psalmilor lui David, vezi N. H. Snaith, The Psalms, A Short
Introduction, 1945, unde rearanjarea făcută de Ewald este citată cu
apreciere. Pentru o evaluare importantă şi interesantă a rolului oficial al lui
David ca reprezentant al divinităţii şi cu privire la importanţa Ierusalimului
în viaţa religioasă a monarhiei, vezi A. R. Johnson, Sacral Kingship in
Ancient Israel, 1955.
T.H.J.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu