Dumnezeu
DUMNEZEU.
Dumnezeu există şi El poate fi cunoscut. Aceste două afirmaţii constituie
temelia şi inspiraţia oricărei religii. Prima este o afirmaţie a credinţei a
doua este o afirmaţie a experienţei. Întrucât existenţa lui Dumnezeu nu este
supusă unei dovediri ştiinţifice, ea trebuie să fie un postulat al credinţei;
şi întrucât Dumnezeu transcende toată creaţia Sa, el poate fi cunoscut numai
prin revelaţia de Sine.
Religia creştină este distinctă prin faptul că afirmă că
Dumnezeu poate fi cunoscut ca un Dumnezeu personal numai în revelaţia de Sine
din Scripturi. Biblia nu este scrisă pentru a dovedi că Dumnezeu există, ci
pentru a-L revela în activităţile Sale. Acesta este motivul pentru care
revelaţia lui Dumnezeu în Biblie este, prin însăşi natura sa, progresivă şi
atinge plinătatea în Isus Cristos, Fiul Lui.
În lumina revelaţiei de Sine în Scripturi, există câteva
afirmaţii care pot fi făcute cu privire la Dumnezeu.
I. Fiinţa Lui
Dumnezeu există prin Sine. În timp ce creaţia este
dependentă de El, El este totalmente independent de creaţie. El nu numai că are
viaţă, ci El însuşi este viaţa pentru universul Său şi are în Sine Însuşi sursa
acelei vieţi.
Încă foarte devreme în istoria biblică, acest mister al
existenţei lui Dumnezeu a fost revelat lui Moise, în pustia de la Horeb, când
L-a întâlnit pe Dumnezeu ca un foc într-un tufiş (Exod 3:2). Ceea ce este
distinctiv cu privire la acest fenomen este că „tufişul ardea şi totuşi nu era
mistuit". Lucrul acesta trebuie să fi însemnat pentru Moise că focul era
independent de mediul înconjurător: se întreţinea singur. Aşa este fiinţa
esenţială a lui Dumnezeu: El este absolut independent de orice mediu în care
vrea să Se facă cunoscut. Această calitate a fiinţei lui Dumnezeu probabil că
îşi găseşte exprimarea în numele Lui personal, Iahve, şi în afirmarea de sine:
„Eu sunt Cel ce sunt", adică, „Eu sunt Cel care există prin Sine"
(Exod 3:14).
Această idee a fost subînţeleasă în vedenia lui Isaia despre
Dumnezeu: „Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu
oboseşte, nici nu osteneşte... El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea
celui ce cade în leşin" (Isaia 40:28-29). El este Dătătorul şi toate
creaturile Sale sunt recipientele. Cristos a exprimat lucrul acesta cel mai
clar când a spus: „După cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să
aibă viaţa în Sine" (Ioan 5:26). Aceasta face ca independenţa vieţii să
fie o calitate distinctivă a Dumnezeirii. Pretutindeni în Scriptură Dumnezeu
este revelat ca Izvorul a tot ce există - însufleţit sau neînsufleţit -
Creatorul şi Dătătorul de viaţă, singurul care are viaţa în Sine.
II. Natura Lui
În natura Sa, Dumnezeu este spirit (duh) pur. La un stadiu
foarte timpuriu al revelaţiei Sale ca autor al universului creat, Dumnezeu este
prezentat ca Spiritul care a adus lumina în întuneric, care a produs ordine în
haos (Geneza 1:2-3). Cristos a dezvăluit femeii din Samaria acest lucru cu
privire la Dumnezeu, ca obiect al închinării noastre: „Dumnezeu este duh
(spirit) şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în
adevăr" (Ioan 4:24). În spaţiul dintre aceste două afirmaţii există
referiri frecvente la natura lui Dumnezeu ca spirit pur şi ca spirit divin. El
este numit Tatăl Duhurilor (Evrei 12:9) şi întâlnim frecvent expresia „Duhul
Dumnezeului Celui viu".
În privinţa aceasta trebuie să facem distincţie între
Dumnezeu şi creaturile sale spirituale. Când spunem că Dumnezeu este spirit
pur, accentuăm faptul că El nu este în parte spirit şi în parte trup, cum este
omul. El este spirit simplu fără formă sau părţi şi acesta este motivul pentru
care el nu are o prezenţă fizică. Când Biblia spune că Dumnezeu are urechi,
mâini şi picioare, este o încercare de a ne comunica ideile pe care le comunică
aceste părţi fizice ale omului, deoarece dacă nu putem vorbi despre Dumnezeu în
termeni fizici nu am putea vorbi nicicum despre El. Desigur, lucrul acesta nu
lasă să se înţeleagă nici o imperfecţiune a lui Dumnezeu. Spiritul nu este o
formă de existenţă limitată sau restrânsă ci este unitatea perfectă a fiinţei.
Când spunem că Dumnezeu este spirit infinit, noi trecem cu
totul dincolo de sfera experienţei noastre. Noi suntem limitaţi în timp şi
spaţiu, în cunoaştere şi putere. Dumnezeu este, în esenţă, nelimitat şi orice
element al naturii Sale este nelimitat. Infinitatea Lui în timp o numim eternitatea
Lui, în spaţiu omniprezenţa Lui, în cunoaştere omniştiinţa Lui,
în putere omnipotenţa Lui.
Infinitatea Lui înseamnă de asemenea că Dumnezeu este transcendent
faţă de universul Său. Ea pune accentul pe detaşarea Sa de toate creaturile
Sale întrucât El este Spirit existent prin Sine. El nu este închis în ceea ce
noi numim natură, ci este înălţat infinit de mult deasupra ei. Chiar şi acele
pasaje din Scriptură care subliniază manifestările Lui locale şi temporale pun
accentul de asemenea pe înălţarea şi omnipotenţa Lui ca Fiinţă exterioară faţă
de lume, Creatorul suveran şi Judecătorul lumii (cf. Isaia 40:12-17).
În acelaşi timp infinitatea lui Dumnezeu subînţelege imanenţa
Lui. Prin aceasta înţelegem prezenţa şi puterea Lui care pătrunde totul în
creaţia Sa. El nu stă separat de lume, un simplu spectator al lucrării mâinilor
Sale. El pătrunde totul, tot ce e însufleţit sau neînsufleţit, de la centrul
fiecărui atom şi din resorturile cele mai lăuntrice ale gândirii şi ale vieţii
şi sentimentelor, o succesiune continuă de cauze şi efecte.
În pasaje cum este Isaia 57 şi Faptele Apostolilor 17 găsim
atât o expresie a transcendenţei Lui cât şi a imanenţei Lui. În primul dintre
aceste pasaje transcendenţa Lui este exprimată în cuvintele: „Cel Prea înalt, a
cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este Sfânt", iar imanenţa Lui
este descrisă prin cuvintele: „Eu... sunt cu omul zdrobit şi smerit"
(Isaia 57:15). În al doilea pasaj, când Pavel s-a adresat oamenilor din Atena
L-a proclamat pe Dumnezeul transcendent, „Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce
este în ea... Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute
de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de
ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile"; Pavel
afirmă apoi imanenţa Lui când spune că El „nu este departe de fiecare din noi.
Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa" (Faptele Apostolilor 17:24, 25,
27, 28).
III. Caracterul Lui
Dumnezeu este o persoană. Când spunem aceasta noi afirmăm că
Dumnezeu este un agent raţional, un agent moral inteligent, conştient de Sine,
cu o voinţă proprie. În calitatea Sa de Inteligenţă supremă El este sursa
oricărei raţiuni din univers. Întrucât creaturile raţionale ale lui Dumnezeu
posedă un caracter independent, Dumnezeu trebuie să posede un caracter care
este divin atât în transcendenţa cât şi în imanenţa sa.
VT revelează un Dumnezeu personal, atât în termenii
revelaţiei de Sine cât şi în cei ai relaţiei poporului Său cu El, iar NT arată
dar că Isus Cristos a vorbit despre Dumnezeu în termeni care au sens numai în
relaţia dintre două persoane. Acesta este motivul pentru care putem afirma
existenţa anumitor calităţi mintale şi morale ale lui Dumnezeu, aşa cum facem
cu privire la caracterul uman. Au fost făcute încercări de a clasifica
atributele divine în categorii cum sunt Mintale şi Morale, sau Comunicabile şi
Necomunicabile, Raportate şi Neraportate. Scriptura nu pare să sprijine nici
una dintre aceste clasificări şi, în orice caz, Dumnezeu este infinit mai mare
decât suma tuturor atributelor Sale. *Numele lui Dumnezeu sunt pentru noi desemnarea
atributelor Lui şi este semnificativ faptul că Numele lui Dumnezeu sunt date în
contextul nevoilor poporului Său. Prin urmare, ar părea mai potrivit cu ideea
originală a revelaţiei biblice să tratăm fiecare atribut ca o manifestare a lui
Dumnezeu în situaţia umană care a făcut-o vizibilă: compasiune în prezenţa
nenorocirii, îndelungă răbdare în prezenţa răului, îndurare în prezenţa
vinovăţiei, milă în prezenţa pocăinţei - toate acestea sugerează că atributele
lui Dumnezeu desemnează o relaţie în care El intră cu cei care simt că au
nevoie de El. Faptul acesta exprimă fără îndoială adevărul că Dumnezeu, în
plinătatea totală a naturii Sale, este în fiecare dintre atributele Sale, aşa
încât un atribut nu este mai mare decât altul - nu este mai multă dragoste
decât dreptate, sau mai multă milă decât neprihănire. Dacă există vreun atribut
al lui Dumnezeu care poate fi recunoscut ca atotcuprinzător şi atotpătrunzător,
acel atribut este *sfinţenia Lui, care trebuie afirmată cu privire la
atributele Lui: dragoste sfântă, compasiune sfântă, înţelepciune sfântă.
IV. Voinţa Lui
Dumnezeu este suveran. Aceasta înseamnă că El întocmeşte
planurile Sale şi El le duce la îndeplinire la timpul hotărât de El şi în modul
hotărât de El. Aceasta este o expresie a inteligenţei, puterii şi înţelepciunii
Sale supreme. Înseamnă că voinţa lui Dumnezeu nu este arbitrară, ci acţionează
în armonie completă cu caracterul Lui. Este exprimarea puterii şi bunătăţii Lui
şi de aceea este scopul suprem al oricărei existenţe.
Există, însă, o distincţie între voia lui Dumnezeu care
prescrie ce ar trebui să facem şi voia Lui care determină ce vom face. Astfel,
teologii fac distincţie între voia hotărâtoare (în engl. decretive will)
a lui Dumnezeu, prin care El decretează ceea ce urmează să aibă loc, şi voia
povăţuitoare (în engl. preceptive will), prin care El prescrie creaturilor
Sale datoriile care le revin. Voia hotărâtoare este împlinită întotdeauna, în
timp ce voia povăţuitoare este nesocotită adesea.
Când ne gândim la domnia suverană a voii divine ca fiind
temeiul final pentru tot ce se întâmplă - fie prin cauzare activă, fie prin
permisiune pasivă - noi recunoaştem distincţia dintre voia activă a lui
Dumnezeu şi voia Lui care permite (permisivă). Astfel, intrarea păcatului în
lume trebuie să fie atribuită voii permisive a lui Dumnezeu, întrucât păcatul
este o contrazicere a sfinţeniei şi bunătăţii Lui. Prin urmare, există un
domeniu în care voia lui Dumnezeu de a acţiona este dominantă şi un domeniu în
care libertăţii omului i se acordă permisiunea să acţioneze. Biblia prezintă
amândouă aceste domenii în acţiune. Ideea care străbate tot VT este ideea pe
care a înţeles-o Nebucadneţar: „El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu
locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici
să-I zică: „Ce faci?" (Daniel 4:35). În NT întâlnim un exemplu
impresionant de voie divină căreia i se opune necredinţa umană, atunci când
Cristos a rostit strigătul Său sfâşietor cu privire la Ierusalim: „De câte ori
am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-ai
vrut!" (Matei 23:37). Cu toate acestea, suveranitatea lui Dumnezeu
garantează că orice lucru va fi adus sub stăpânire pentru a sluji scopul Lui
etern şi că cererea lui Cristos: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe
pământ", va primi răspuns în cele din urmă.
Este adevărat că nu putem reconcilia suveranitatea lui
Dumnezeu şi responsabilitatea omului, deoarece noi nu înţelegem natura
cunoaşterii divine şi nu înţelegem toate legile care guvernează conduita umană.
Biblia ne învaţă pe tot parcursul ei că întreaga viaţă este trăită în voia
susţinătoare a lui Dumnezeu în care „avem viaţa, mişcarea şi fiinţa", şi
după cum pasărea este liberă în aer şi peştele este liber în mare, tot aşa omul
are adevărata sa libertate în voia lui Dumnezeu care l-a creat pentru Sine.
V. Subzistenţa Lui
În viaţa Sa esenţială Dumnezeu este o comuniune. Probabil că
aceasta este revelaţia supremă a lui Dumnezeu dată în Scripturi: că viaţa lui
Dumnezeu este eternă în Sine ca o comuniune a trei persoane egale şi distincte,
Tatăl, Fiul şi Duhul, şi că în relaţia Sa cu creaţia morală Dumnezeu a extins
pentru ele comuniunea care era în esenţă a Sa. Probabil că am putea găsi
această idee în cuvintele divine care exprimă voinţa deliberată de a-l crea pe
om: „Să facem om după chipul Nostru şi după asemănarea Noastră" - aceasta
a fost o expresie a voii lui Dumnezeu nu numai de a Se revela pe Sine în
calitate de comuniune, ci de a face viaţa aceea de comuniune accesibilă pentru
creaturile morale create după chipul Lui şi echipate ca să se bucure de ea.
Este adevărat că prin păcătuire omul a pierdut capacitatea să se bucure de
comuniunea aceea sfântă, dar în acelaşi timp este adevărat că Dumnezeu a
intenţionat să facă posibilă restaurarea ei. De fapt, s-a remarcat că acesta a
fost, probabil, scopul ultim al răscumpărării, revelarea lui Dumnezeu în Trei
Persoane care acţionează pentru restaurarea noastră, în dragostea care alege şi
care ne-a revendicat, în dragostea răscumpărătoare care ne-a eliberat şi în
dragostea regeneratoare care ne-a creat din nou pentru comuniunea cu El.
(*TRINITATE.)
VI. Paternitatea lui Dumnezeu
Întrucât Dumnezeu este o Persoană, El poate intra într-o
relaţie personală şi cea mai intimă şi mai tandră dintre ele este aceea de
Tată. Cristos a folosit cel mai adesea acest nume pentru Dumnezeu, iar în
teologie este numele rezervat în special pentru prima Persoană a Trinităţii.
Există patru tipuri de relaţii în care cuvântul Tată este aplicat lui Dumnezeu
în Scriptură.
Putem vorbi despre Paternitatea creatoare. Relaţia
fundamentală dintre Dumnezeu şi omul pe care l-a făcut după chipul şi
asemănarea Sa îşi găseşte ilustrarea cea mai deplină şi cea mai potrivită în
relaţia naturală care implică darul vieţii. Când Maleahi cheamă poporul la
credindoşie faţă de Dumnezeu şi la respect unul faţă de altul, întreabă:
„N-avem toţi un singur Tată? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu?" (Maleahi
2:10). Isaia, într-o rugăminte ca Dumnezeu să nu părăsească pe poporul Său,
strigă: „Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul şi Tu eşti olarul;
suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale" (Isaia 64:8). Dar relaţia aceasta
se aplica în mod special la natura spirituală a omului. În Evrei Dumnezeu este
numit „Tatăl duhurilor" (12:9) iar în Numeri „Dumnezeul duhurilor oricărui
trup" (16:22). Când Pavel a predicat în Areopag el a folosit acest
argument pentru a dovedi iraţionalitatea închinării oamenilor la idoli de lemn
şi piatră; el a citat dintr-o poezie a lui Aratus („Căci suntem din neamul Lui")
pentru a arăta că omul este o creatură a lui Dumnezeu. Prin urmare, faptul că
omul este o făptură creată este analog cu Paternitatea generală a lui Dumnezeu.
Fără Tatăl-Creator nu ar exista oameni, nu ar exista familia omenirii.
Există Paternitatea teocratică. Aceasta este relaţia
lui Dumnezeu cu poporul legământului Său, Israel, întrucât este indicată o
relaţie colectivă şi nu una personală, Israel - în calitate de popor al
legământului - a fost copilul lui Dumnezeu şi a fost chemat să recunoască şi să
răspundă la această relaţie filială: „Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi
se cuvine?" (Maleahi 1:6). Dar întrucât relaţia stabilită prin legământ a
fost răscumpărătoare în semnificaţia ei spirituală, ea poate fi privită ca o
prevestire a revelaţiei NT despre Paternitatea divină.
Există apoi Paternitatea generatoare. Aceasta
aparţine în exclusivitate celei de-a doua Persoane a Trinităţii, numită Fiul
lui Dumnezeu, singurul Fiu născut. Prin urmare, este o relaţie unică şi nu
trebuie aplicată la orice creatură de rând. Când a fost pe pământ, Cristos a
vorbit adesea despre relaţia aceasta care I se aplica în mod special. Dumnezeu
era Tatăl Său prin generarea eternă, ceea ce exprimă o relaţie esenţială şi
atemporală care transcende capacitatea noastră de a înţelege. Este semnificativ
faptul că Isus, în învăţătura dată Celor Doisprezece, nu a folosit niciodată
termenul „Tatăl nostru", incluzându-Se pe Sine alături de ei în sfera de
apucare a cuvântului. În mesajul învierii transmis prin Maria El a indicat două
relaţii distincte: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru" (Ioan 20:17), dar cele două
relaţii sunt legate împreună în aşa fel încât prima devine temeiul pentru a
doua. Filiaţia Lui - deşi la un nivel cu totul unic - a fost baza filiaţiei
ucenicilor.
Există de asemenea Paternitatea adoptivă. Aceasta
este relaţia răscumpărătoare care aparţine tuturor credincioşilor şi, în
contextul mântuirii, este privită sub două aspecte: aspectul poziţiei în
Cristos, şi aspectul lucrării regeneratoare a Duhului Sfânt în ei. Această relaţie
cu Dumnezeu este fundamentală pentru toţi credincioşii, aşa cum le aminteşte
Pavel credincioşilor din Galatia: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin
credinţa în Cristos Isus" (Galateni 3:26). În această unire vie cu Cristos
ei sunt adoptaţi în familia lui Dumnezeu şi devin supuşi lucrării regeneratoare
a Duhului care le conferă natura de copii: unul este aspectul obiectiv,
celălalt este aspectul subiectiv. Datorită poziţiei lor noi (prin justificare)
şi a relaţiei noi (prin adoptare) cu Dumnezeu Tatăl în Cristos, ei devin
părtaşi naturii divine şi sunt născuţi în familia lui Dumnezeu. Ioan a arătat
limpede lucrul acesta în primul capitol al Evangheliei sale: „Tuturor celor ce
L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă
copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din
voia vreunui om, ci din Dumnezeu" (Ioan 1:12,13). În felul acesta lor li
s-au acordat toate privilegiile care aparţin acelei relaţii filiale: rezultatul
este că „dacă suntem copii, suntem şi moştenitori" (Romani 8:17).
Este clar că învăţătura lui Cristos despre Paternitatea lui
Dumnezeu limitează relaţia la cei credincioşi. Nu ni se spune nicăieri că El ar
fi presupus că această relaţie există între Dumnezeu şi necredincioşi. Nu ni se
dă nici o indicaţie despre Paternitatea răscumpărătoare a lui Dumnezeu pentru
toţi oamenii, ci Cristos le-a spus direct evreilor vicleni: „Voi aveţi de tată
pe diavolul" (Ioan 8:44).
Deşi în această relaţie de Tată NT scoate în relief cele mai
tandre aspecte ale caracterului lui Dumnezeu: dragostea Lui, credincioşia Lui,
grija Lui veghetoare, în acelaşi timp scoate în relief responsabilitatea
noastră de a arăta lui Dumnezeu respectul, încrederea şi ascultarea în dragoste
pe care copiii le datorează unui tată. Cristos nu ne-a învăţat să ne rugăm doar
„Tatăl nostru", ci „Tatăl nostru care eşti în ceruri", întipărind
astfel în noi respect şi umilinţă.
BIBLIOGRAFIE
T. J. Crawford, The Fatherhood of God, 1868; J. Orr, The
Christian View of God and the World, 1908; A. S. Pringle-Pattison, The
Idea of God, 1917; G. Vos, Biblical Theology, 1948; H. Bavinck, The
Doctrine of God, 1951; J. I Packer, Knowing God, 1973; J. Schneider,
C. Brown, J. Stafford Wright, în NIDNTT 2, p. 66-90; H. Heinknecht ş.a. în TDNT
3, p. 65-123.
R.A.F.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu