Epistola către evrei
EPISTOLA CĂTRE EVREI
I. Schiţa conţinutului
Tema doctrinară: Superioritatea lui Cristos. 1:1-10:18
a. Persoana lui Cristos, 1:1-4:13
(i) Cristos este superior faţă de proroci (1:1-4).
Prorocii reprezintă aici revelaţia VT, în general.
(ii) Cristos este superior faţă de îngeri (1:5-2:18).
Lucrul acesta este demonstrat fâcând apel la diferite texte din Scripturi şi
apoi este explicată aparenta inferioritate a lui Cristos prin suferinţă.
(iii) Paranteză (2:1-4). Avertismente solemne sunt
date celor care neglijează revelaţia lui Dumnezeu.
(iv) Cristos este superior faţă de Moise (3:1-19).
Întrucât Moise nu a fost decât un slujitor, poziţia lui Cristos de Fiu
stabileşte superioritatea Lui faţă de marele legiuitor. Superioritatea este
văzută şi în faptul că Moise, spre deosebire de Cristos, nu a putut conduce
poporul său la odihnă.
(v) Cristos este superior faţă de Iosua (4: l-13).
Deşi Iosua i-a condus pe israeliţi în moştenirea lor, pentru poporul lui
Dumnezeu este rezervată o odihnă viitoare mai bună.
b. Lucrarea lui Cristos, 4:14-10:18
Lucrul acesta este exemplificat în mod special prin slujba
Lui de Preot.
(i) Preoţia Lui este rânduită de Dumnezeu
(4:14-5:10). În secţiunea aceasta este accentuată înţelegerea lui Cristos
pentru noi ca fiind o calitate esenţială pentru slujba de mare preot.
(ii) Preoţia Lui este după rânduiala lui Melhisedec
(5:11-7:28). Această secţiune începe cu o digresiune lungă care constă dintr-o
mustrare, un avertisment solemn şi un îndemn (5:11-6:8). Apoi este explicată
rânduiala lui Melhisedec. Preoţia Lui este perpetuă (7:1-3); este anterioară
faţă de cea levitică, şi deci mai mare (7:4-10); arată imperfecţiunile preoţiei
levitice (7:11-19). Preoţia lui Cristos este privită ca împlinirea perfectă a
rânduielii lui Melhisedec deoarece a fost stabilită prin jurământ, nu este
afectată de moarte şi nu este pângărită de păcat (7:20-28).
(iii) Lucrarea Lui este în cadrul noului legământ
(8:1-9:10). Fiecare aspect al vechii rânduieli are un echivalent în cea nouă.
Există un sanctuar nou în care Mijlocitorul unui legământ nou a intrat ca să
slujească.
(iv) Lucrarea Lui este bazată pe o ispăşire perfectă
(9:11-10:18). Marele nostru Preot a adus o jertfă unică (pe Sine Însuşi) şi
deoarece această jertfă a fost făcută „prin Duhul cel veşnic" ea este
superioară jertfelor levitice (9:11-15). Necesitatea morţii lui Cristos este
demonstrată printr-o ilustraţie cu un testament legal (9:16-22). Jertfa Lui
perfectă arată deficienţele sistemului levitic (10:1-10). Lucrarea Lui, spre
deosebire de cea aaronică, este completă şi eficace (10:11-18).
Aplicaţia practică a temei doctrinare. 10:19-13:25
a. Îndemnuri la statornicie, 10:19-25
b. Paranteză, 10:26-37
(i) Un avertisment serios împotriva apostaziei (10:26-31).
(ii) O încurajare bazată pe experienţele din trecut ale
cititorilor (10:32-37).
c. Exemple din trecut, 11:1-40
Scriitorul face apel la eroii credinţei pentru a-i inspira
pe cititorii săi la acţiune eroică.
d. Sfaturi cu privire la suferinţele prezente,
12:1-29
(i) Încercările din prezent trebuie privite ca nişte
mustrări (12:1-13).
(ii) Avertismente bazate pe istoria lui Esau (12-14-17).
(iii) Un ultim contrast între (legământul) vechi şi gloria
mai mare a (legământului) celui nou (12:18-29).
e. Responsabilităţi creştine, 13:1-25
(i) Diferite îndemnuri cu privire la viaţa socială şi
personală a credinciosului (13:1-8).
(ii) Un avertisment final pentru cititori de a ieşi din
tabăra (iudaismului) şi câteva referiri personale (13:9-25).
II. Autorul şi data scrierii
Problema stabilirii autorului a avut o importanţă mai mare
pentru Biserica primară decât pentru cei din zilele noastre, deoarece de lucrul
acesta a depins canonicitatea Epistolei. Tradiţia antică despre autorul
epistolei a inclus diferite opinii. Tertullian (De Pudicitia 20) a
atribuit-o lui Barnaba, în timp ce Origen spune că mulţi din vechime au susţinut
ca a fost scrisă de Pavel, o părere împărtăşită de Clement din Alexandria.
Acesta din urmă se pare că a considerat că a fost scrisă în dialectul ebr., dar
că a fost tradusă de Luca, şi se pare că el a primit tradiţia de la
predecesorul său Pantaenus (fericitul prezbiter). Origen menţionează că unii
din zilele lui o atribuiau lui Clement din Roma iar alţii lui Luca, dar că el
însuşi crede că Epistola conţine ideile apostolului, chiar dacă nu sunt
cuvintele lui. Concluzia lui cu privire la autorul epistolei a fost că numai
Dumnezeu singur ştie cine a scris-o, dar această reţinere nu a fost urmată de
Alexandrinii de mai târziu, care au aderat atât de puternic la ideea că Pavel
este autorul încât epistola a fost acceptată ca fiind canonică, nu numai în E
ci şi în V, unde au existat în trecut îndoieli puternice cu privire la ea.
Totuşi, abia pe vremea lui Jerome şi a lui Augustin a fost decisă definitiv
canonicitatea în V. Ideea tradiţională că Pavel a fost autorul epistolei nu a
fost pusă la îndoială până pe vremea Reformei, când Erasmus, Luther şi Calvin
au contestat-o. Ideea lui Luther ca autorul ar fi fost Apolo a fost acceptată
de mulţi teologi moderni, deşi toţi o consideră doar o speculaţie. Grotius a
reînviat ideea că autorul a fost Luca, iar criticii moderni au oferit multe
alte sugestii. Este semnificativ faptul că prea puţini teologi moderni au
încercat să sprijine teoria că autorul este Pavel. Argumentul se reduce la
diferenţa de stil, aşa cum a observat Origen când a recunoscut că limba este
„mai greacă" - există diferenţe în modul de compunere, cum este absenţa
salutărilor, modul în care sunt prezentate îndemnurile, metoda de argumentare
şi lipsa semnăturii lui Pavel; există diferenţe istorice cu privire la situaţia
istorică în care se plasează autorul pe sine, deoarece în timp ce Pavel a
declarat neîncetat că a primit Evanghelia prin revelaţie, acest autor spune
clar că are informaţii de mâna a doua (2:3-4); diferenţele de cadru sunt
evidente prin faptul că din epistolă lipsesc orice crize spirituale din trecut
care audominat gândirea autorului şi lipsesc familiarele antiteze pauline.
Două variante alternative interesante sunt cele ale lui
Ramsay, care a sugerat că epistola a fost scrisă de Filip de la Cezarea, după
contactul cu Pavel, şi a trimis-o bisericii din Ierusalim, şi varianta lui
Harnack, care a susţinut că Priscila şi Acuila au fost co-autorii. Dar acestea
sunt, în cel mai bun caz, doar speculaţii ingenioase şi criticii moderni ar
face mai bine dacă ar râmâne lângă afirmaţia precaută a lui Origen şi ar lăsa
ca autorul să rămână necunoscut.
Deşi informaţiile disponibile pentru datare sunt puţine, ele
sunt totuşi suficiente pentru a ne permite să stabilim perioada cea mai
probabilă. Întrucât a fost citată de Clement din Roma (cca. 95 d.Cr.), epistola
trebuie să fi fost scrisă înainte de timpul acesta. După toate probabilităţile,
a fost scrisă înainte de anul 70 d.Cr., întrucât nu este menţionată căderea
Ierusalimului şi deoarecesituatia ecleziastică se potriveşte cu o datare mai
timpurie (cf. 13:7, 17, unde conducătorii sunt numiţi vag „mai marii
voştri"). Totuşi, trebuie să fi trecut câtva timp de la întemeierea
bisericii căreia îi este adresată, deoarece „zilele de început" sunt
privite în retrospectivă. Dacă persecuţia a fost aceea din vremea lui Nero ar
fi vorba de o dată în jurul anilor 67-8 d.Cr., dar probabil că este vorba numai
de o împotrivire generală, şi în acest caz ar fi posibilă o dată înainte de
anul 64 d.Cr. Unii teologi datează epistola pe la 80-90 d.Cr. pe baza faptului
că autorul foloseşte epistolele pauline, dar întrucât data colectării acestor
Epistole este învăluită în mister şi întrucât autorul nu dovedeşte că a fost
influenţat de toate, această dovadă are prea puţină importanţă.
III. Destinaţia şi scopul
Primele propoziţii din epistolă nu ne dau nici o indicaţie
cu privire la localizarea sau identitatea cititorilor, dar titlul tradiţional
arată că este „către evrei". Deşi acest titlul nu a făcut parte din textul
original, nu poate fi ignorat în întregime, întrucât s-ar putea să păstreze o
tradiţie autentică. Dacă este aşa, trebuie să fie vorba de evrei creştini şi nu
doar de evrei. Totuşi, o teorie care a a început să fie întrucâtva acceptată în
vremurile moderne susţine că titlul nu este decât o deducţie bazată pe conţinutul
epistolei şi că de fapt a fost adresată Neamurilor. În sprijinul acestei idei
se aduce argumentul că citatele sunt în mod consecvent din LXX şi nu din textul
ebr. al VT, iar cadrul la care face apel scriitorul pare să fie elenistic. Prin
urmare, epistola ar prezenta caracterul absolut al creştinismului lumii păgâne,
arătând că este superior tuturor celorlalte credinţe, în special cultelor
misterelor. Dar în epistolă nu găsim nici un lucru care să indice religiile
misterelor sau necredinţa în religie în totalitatea sa.
Înrudită cu această teorie este sugestia că epistola a fost
un răspuns la o erezie pregnostică de un tip similar cu aceea combătută în
Coloseni. Pasajul care arată superioritatea lui Cristos faţă de îngeri (Evrei
1:4-14) poate constitui un răspuns bun la tendinţele de venerare a îngerilor
(cf. Coloseni 2:18). T. W. Manson a mers până acolo încât a sugerat că Apolo a
scris această Epistolă către biserica din Colose pentru a răspunde la două
tendinţe majore de a se baza pe intermediari (vezi cap. 1-4) şi pe practici
rituale (cap. 5-10). Totuşi, nu există dovezi de tendinţe pregnostice în
situaţia din Evrei, aşa cum este clar că au existat la Colose.
Concepţia mai răspândită este că epistola a fost adresată
evreilor creştini pentru a-i avertiza împotriva întoarcerii la iudaism. Această
idee este bazată pe îndemnurile din cap. 6 şi 10, care presupun existenţa unui
pericol de cădere care ar fi fost echivalentă cu răstignirea din nou a Fiului
lui Dumnezeu (6:6) şi cu profanarea sângelui legământului (10:29). Întrucât
autorul se adresează celor care au gustat deja bunătatea lui Dumnezeu (6:4-5)
şi care erau astfel în pericol să părăsească creştinismul şi să se întoarcă la
vechea lor credinţă, şi întrucât Epistola arată superioritatea creştinismului faţă
de ritualul VT, este normal să presupunem că este vorba de evrei creştini. Se
ridică întrebarea dacă putem stabili cu mai multă certitudine cine sunt aceşti
evrei creştini şi s-au dat diferite răspunsuri la această întrebare: (a)
epistola a fost destinată în general tuturor evreilor creştini; (b) epistola a
fost destinată unei comunităţi mici de creştini care aveau capacitatea de a fi
învăţători (cf. 5:12) dar care nu foloseau această capacitate; şi (c) cititorii
au fost preoţi evrei convertiţi. Prima concepţie este dificil de apărat
datorită notelor personale din încheierea epistolei (13:22-25) şi a modului de
adresare personal şi direct în mai multe locuri pe parcursul epistolei. Din
această cauză a doua părere este preferabilă, întrucât se pare că este avută în
vedere o situaţie istorică specială şi este evident că cititorii reprezentau un
grup distinct din întreaga colectivitate a bisericii, întrucât 5:12 nu se poate
aplica la întreaga comunitate. În plus, limbajul şi conceptele din epistolă
presupun un grup educat şi aceasta oferă sprijin ideii existenţei unei elite
intelectuale în cadrul bisericii locale. În ce priveşte locul unde se aflau
aceşti evrei creştini, au fost oferite diferite sugestii care depind în parte
de teoriile despre autorul epistolei. Palestina şi Alexandria au avut adepţii
lor, Palestina fiind sugerată de cei care l-au considerat ca autor pe Barnaba,
dar Roma este o localizare preferată, fiind sprijinită în parte de aluzia
oarecum ambiguă din 13:24 („Cei din Italia vă trimit sănătate"). În acest
context nu este lipsit de importanţă faptul că cea mai veche dovadă despre
folosirea Epistolei o găsim în scrierile lui Clement din Roma. A treia
alternativă menţionată mai sus, adică, cititorii să fi fost preoţi convertiţi,
a câştigat sprijin din partea celor care susţin că argumentul epistolei ar fi
deosebit de relevant pentru cei care s-au întors recent de la ritualurile
iudaice şi în special pentru aceia care au avut legături cu Templul de la
Ierusalim (Faptele relatează că mulţi asemenea oameni au fost convertiţi prin
propovăduirea lui Ştefan). S-a obiectat că nil există dovezi despre comunităţi
separate de preoţi în perioada primitivă, dar cu toate acestea epistola ar
putea oferi asemenea dovezi. Nu pare să existe nici o dovadă convingătoare
împotriva acestei teorii şi trebuie să rămână o speculaţie interesantă.
O altă teorie, o variantă a ultimei idei, priveşte epistola
ca o chemare pentru evreii creştini de a se angaja în evanghelizarea lumii.
Ideea aceasta este bazată pe similarităţile dintre această epistolă şi
cuvântarea lui Ştefan, cum este ideea că iudaismul este depăşit de creştinism,
şi o chemare clară de a părăsi poziţia lor prezentă. Dar asemănările nu trebuie
împinse prea departe, întrucât ascultătorii lui Ştefan nu au fost evrei
creştini. Totuşi, este posibil că pericolul apostaziei consta în părăsirea
scopului divin de evanghelizare a lumii. Un grup de evrei creştini care au
privit creştinismul doar ca o sectă a iudaismului oficial ar fi beneficiat cu
siguranţă de argumentul acestei epistole şi pare posibil ca această idee să
câştige mai mult sprijin.
IV. Canonicitatea
Epistola a avut o istorie interesantă, creştinii din apus
având rezerve mai mari decât cei din răsărit cu privire la acceptarea ei.
Bisericile din răsărit au acceptat-o datorită influenţei lui Origen, mai ales
pe baza ideii că Pavel a fost autorul ei. Deşi este cert că Părinţii vechi ai
bisericii din apus (Clement din Roma şi Tertullian) au folosit-o, epistola a
trecut printr-o perioadă de eclipsă, până în vremea lui Jerome şi Augustin,
care au acceptat-o pe deplin, iar părerea lor a dus la acceptarea ei de către
bisericile din apus.
V. Cadrul epistolei
Cunoaşterea cadrului din care a provenit autorul este
esenţială pentru aprecierea corectă a ideilor sale şi au avut loc numeroase
discuţii pe această temă. Putem împărţi discuţia în cinci secţiuni.
a. Vechiul Testament
Întrucât întregul subiect discutat în epistolă evoluează în
jurul istoriei şi ritualului din VT, este evident că autorul a fost influenţat profund
de învăţătura biblică. De fapt, trebuie remarcat că baza abordării sale este
biblică, nu iudaică. Respectul său faţă de textul sacru este văzut în grija cu
care îl citează, deşi foloseşte întotdeauna LXX, şi în modul în care introduce
citatele (de ex. în cap. 1 repetă „El zice") şi în abordarea strict
istorică a istoriei VT, în contrast cu tendinţele alegorice contemporane.
Autorul, fiind un bun cunoscător al ideilor prezentate în VT s-a gândit la
toate aspectele problemei abordării creştine a VT şi el pune accentul principal
pe împlinirea în Cristos a tuturor lucrurilor prefigurate în rânduiala veche.
Acest subiect este dezvoltat mai mult în secţiunea despre teologia epistolei,
dar deocamdată trebuie să remarcăm că autorul nu numai că acceptă el însuşi
autoritatea deplină a Scripturilor ci le cere şi cititorilor săi acelaşi lucru.
b. Filonism
La sfârşitul secolului al 19-lea a existat o mişcare
puternică în care s-a susţinut că gândirea autorului a fost pătrunsă atât de
mult de gândirea lui Filon încât epistola sa poate fi înţeleasă numai pe
structura expunerilor filozofice şi alegorice ale lui Filo. Exponentul
principal al acestei teorii a fost E. Menegoz şi una dintre presupunerile sale
a fost că există o diferenţă clară între teologia acestui autor şi teologia lui
Pavel, şi orice asemănări au fost luate pentru a dovedi că el a fost influenţat
de Filon, nu de la Pavel. Totuşi, nu pot fi contestate anumite similarităţi.
Ideea că cerul este real, iar pământul este doar un loc al umbrelor, precum şi antitezele
corespunzătoare dintre vechiul şi noul legământ arată tendinţe similare cu
Filon. În afară de aceasta, multe cuvinte şi expresii sunt paralele la cei doi
scriitori şi unele nu apar nicăieri în altă parte în NT. C. Spicq consideră că
similarităţile includ problemele de stil, schemă de gândire şi psihologie, şi
trage concluzia că autorul a fost un filonist convertit. Totuşi, această părere
trebuie primită cu rezerve, deoarece autorul se deosebeşte de Filon, într-o
serie de probleme importante. Exegeza sa biblică seamănă mai mult cu metodele
rabinice decât cu exegeza lui Filon, interpretarea istoriei nu este alegorică,
spre deosebire de Filon, iar ideea sa că Isus Cristos este Marele Preot este
foarte diferită de ideile abstracte ale lui Filon despre Logos. Un Filonist
creştin ar schimba în mod cert ideile învăţătorului său, dar este discutabil
dacă Cristologia din Evrei derivă în linie directă de la Filon. S-ar putea ca
autorul să repete limbajul şi ideile lui Filon, dar rădăcinile lui sunt fără îndoială
în altă parte.
c. Tradiţia primitivă
Se pune întrebarea dacă nu cumva această epistolă ar trebui
privită ca un produs normal al teologiei creştine primare şi dacă are legături
strânse cu teologia lui Pavel şi Ioan, sau dacă este o încercare independentă a
unui autor de a aborda VT în afara curentului principal de idei. Un interes
crescând este manifestat faţă de originea epistolei, încercarea de a o lega de
cuvântarea lui Ştefan atrage atenţia asupra acestui fapt, dar pot fi
menţionate, prin exemple, şi alte trăsături caracteristice ale tradiţiei
creştine primare. Ideea continuităţii dintre vechiul şi noul legământ,
interesul pentru viaţa pământească a lui Isus, înţelegerea faptului că moartea
Lui trebuie interpretată, precum şi amestecul de apeluri prezente şi
escatologice, toate acestea sunt aspecte fundamentale ale tradiţiei creştine
primare. Tema principală a acestei epistole, cu interesul său major pentru
apropierea omului de Dumnezeu, nu se poate să nu-şi găsească rădăcinile în
propovăduirea şi învăţăturile primilor creştini. Autorul introduce multe
aspecte noi, cum este întronarea lui Cristos şi poziţia Lui de Mare Preot
ceresc, dar el nu aduce nici un element străin de acea tradiţie primară.
d. paulinismul
În ideea că autorul este Pavel, ipoteză susţinută atât de
multă vreme, a fost inevitabil ca epistola aceasta să fie privită ca un aspect
al teologiei pauline, dar o dată cu respingerea ideii că Pavel este autorul a
apărut, din nefericire, şi o reacţie împotriva oricărei influenţe pauline. Sprijinul
pentru această poziţie extremă a scăzut; dar este incontestabil că există
anumite diferenţe faţă de Pavel care ar putea sprijini teoria că autorul a
făcut parte dintr-o grupare tradiţională independentă; lucrul acesta se vede,
de exemplu, în tratarea diferită a relaţiei dintre Cristos şi Lege, întrucât
lipseşte acea luptă cu Legea, atât de evidentă în experienţa lui Pavel. Totuşi,
deosebirile nu trebuie împinse până la contraste şi este posibil să concepem că
autorul s-a aflat sub influenţă paulină, dar în acelaşi timp s-a aflat şi sub
alte influenţe. În felul acesta el devine, în sensul cel mai autentic, un
martor independent al gândirii creştine primare cu privire la temele majore ale
Evangheliei.
e. Gândirea ioanină
Stabilirea existenţei unor legături strânse dintre
literatura ioanină şi această epistolă depinde de datarea scrierilor. S-a
afirmat că în ce priveşte dezvoltarea teologică, Epistola către evrei este la
jumătatea drumului între Pavel şi Ioan (vezi, de ex. R. H. Starchan, The
Historic Jesus in the New Testament, 1931), dar dacă avem în vedere
accentul tot mai mare pus pe caracterul primitiv al învăţăturilor religioase
ale lui Ioan, sprijinit în parte de sulurile de la Marea Moartă, ideea aceasta
de dezvoltare teologică trebuie modificată. Punctele principale de contact
între Evrei şi teologia ioanină sunt folosirea paralelismului antitetic,
concepţia similară despre lucrarea de mare preot a lui Cristos, descrierea lui
Cristos ca Păstor, referinţa la lucrarea lui Cristos de ispăşire şi atenţia
acordată caracterului perfect al acelei lucrări.
În concluzie, autorul nu este un anticar ale cărui cercetări
despre revelaţia biblică nu deţin nici o relevanţă pentru creştini în general,
ci este un scriitor care prezintă un aspect vital al gândirii creştine,
complementar faţă de alte curente de gândire din tradiţia Bisericii primare.
VI. Teologia
Secţiunile precedente au pregătit calea pentru cel mai
important aspect, contribuţia teologică a epistolei. Punctul de vedere al
acestui autor este să considere creştinismul ca revelaţia perfectă a lui
Dumnezeu. Aceasta înseamnă că creştinismul nu numai că a depăşit toate
celelalte credinţe, inclusiv iudaismul, dar totodată că el însuşi nu poate fi
depăşit. Mântuirea este eternă (5:9), la fel ca şi izbăvirea, moştenirea şi
legământul (9:12, 15; 13:20), iar jertfa lui Cristos este descrisă ca fiind
adusă „prin Duhul cel veşnic" (9:14). Ideea de perfecţiune şi permanenţă a
creştinismului pătrunde întreaga epistolă şi furnizează cheia pentru înţelegerea
tuturor temelor ei majore.
a. Cristologia
Prima parte a epistolei este dedicată demonstrării
superiorităţii lui Cristos faţă de toţi ceilalţi intermediari, faţă de proroci,
îngeri, Moise, Iosua şi Aaron, dar capitolul 1 atinge o notă pozitivă şi înaltă
despre filiaţia divină a lui Isus Cristos. Această filiaţie este concepută ca
fiind unică, întrucât Cristos este moştenitorul şi agentul întregii creaţii
(1:2). El este şi mai strâns înrudit cu Dumnezeu în 1:3, unde este descris ca
revărsarea gloriei Lui şi pecetea specială a naturii Lui, iar când aceste două
afirmaţii sunt luate împreună, ele exclud erorile cu privire la diferenţa
naturii şi lipsa unei personalităţi distincte. Pre-existenţa lui Cristos pare
să fie clară în gândirea autorului. Cealaltă afirmaţie din 1:3, conform cărei,
după ce a făcut curăţirea Fiul a şezut la dreapta lui Dumnezeu în slavă, leagă
această afirmaţie cristologică introductivă cu tema ulterioară a epistolei,
adică, procesul de răscumpărare. Deşi unii au căutat în mod greşit să urmărească
influenţele ritualurilor de întronare din vremea aceea prin care un rege
devenea zeu, ideea înălţării lui Cristos este înrădăcinată puternic în tradiţia
creştină primară şi este un corolar la înălţarea lui Cristos. Când ajunge la
tema sa despre marele preot, este clar că scriitorul are intenţia să le
prezinte cititorilor săi un Cristos înălţat care nu mai are nevoie de mijloace
liturgice pentru curăţirea păcatelor.
Întruparea Fiului este menţionată de multe ori. El a fost
făcut mai prejos decât îngerii (2:9), pentru ca să guste moartea în locul
tuturor, El S-a făcut părtaş aceleiaşi naturi ca şi omul (2:14), S-a asemănat
cu fraţii Săi în toate privinţele (2:17) şi poate avea milă de slăbiciunile
noastre deoarece şi El a fost ispitit în toate lucrurile la fel ca şi noi
(4:15). Aceste afirmaţii sunt un preludiu necesar la tema despre marele preot,
întrucât trebuie să se arate că El este cu adevărat reprezentativ (cf. 5:1).
Viaţa pământească a lui Isus poate fi văzută clar nu numai în ispitirea Sa (2:18;
4:15) ci şi în agonia Lui în rugăciune (5:7), în ascultarea Lui perfectă (5:8),
în învăţătura Lui (2:3) şi în faptul că a îndurat ostilitatea (12:3).
Dar ceea ce domină gândirea autorului este slujba de mare
preot a lui Cristos. Rânduiala aaronică a fost bună până la un punct, dar
caracterul ei inadecvat devine deosebit de clar prin contrast cu preoţia
perfectă a lui Cristos. Aceasta îl determină pe autor să prezinte tema
misteriosului *Melhisedec înainte de a expune deficienţele rânduielii levitice
(5:6, 10; 6:20-7:19). Nu există nici o modalitate de a stabili cu certitudine
dacă scriitorul a conceput el însuşi această temă sau dacă a preluat-o de la
tradiţia creştină primară, întrucât nu este dezvoltată nicăieri în NT. Psalmul
110 în care apare tema a exercitat o influenţă puternică asupra gândirii
creştine primare, în special prin faptul că Însuşi Domnul l-a folosit, şi este
logic să presupunem că acest Psalm i-a oferit autorului această concepţie
despre o preoţie superioară. Este adevărat că Filon l-a identificat deja pe
Melhisedec cu Logosul, dar nu este nevoie să facem apel la Filon pentru a
explica sensul din această epistolă. De asemenea, nu este corect să susţinem că
prezentarea lui Melhisedec este în întregime speculativă şi fără nici o
relevanţă modernă, pentru că deşi metoda argumentului din 7:1 ş.urm. se
înrudeşte cu cea alegorică, este clar că autorul se află pe poziţia creştină
fundamentală potrivit căreia Cristos trebuie să facă parte dintr-o rânduială
mai înaltă decât aceea a lui Aaron, şi prin introducerea ideii despre
Melhisedec autorul îşi justifică afirmaţia că, deşi Cristos nu este un Preot
după rânduială lui Aaron, El este totuşi un Preot, şi nu numai un Preot ci un
Rege.
b. Lucrarea lui Cristos
Pe fundalul aceşti slăbiciuni a rânduielii aaronice autorul
prezintă superioritatea pozitivă a lucrării ispăşitoare a lui Cristos şi
factorii majori implicaţi sunt următorii: (i) finalitatea jertfei lui Cristos
(7:27; 9:12, 28; 10:10); (ii) caracterul personal al jertfei Sale prin faptul
că S-a jertfit pe Sine Însuşi (9:14); (iii) caracterul spiritual al jertfei
Sale (9:14); şi (iv) rezultatele permanente ale lucrării Sale preoţeşti care a
realizat o răscumpărare veşnica (9:12). Rânduiala aaronică, al cărei ritual se
repeta în mod constant, nu poate fi comparată cu lucrarea lui Cristos. Până şi
aranjarea mobilierului în locul sfânt şi în locul preasfânt este adusă ca un
argument (9:1 ş.urm.) pentru a arăta contrastul faţă de sanctuarul mai mare şi
mai desăvârşit în care Cristos a intrat o dată pentru totdeauna prin virtutea
propriului Său sânge. Punctul culiminant al argumentului soteriologic este
atins în esenţă în 9:14, unde ni se spune că Isus Cristos S-a jertfit pe Sine
„prin Duhul cel veşnic" şi lucrul acesta arată un contrast izbitor între victimele
neajutorate ale ritualului aaronic şi jertfirea se Sine deliberată a Marelui
Preot al nostru. Aplicaţia practică a tuturor acestor lucruri este găsită în
10:19, unde cititorii sunt îndemnaţi să se apropie de Dumnezeu cu încredere pe
baza lucrării de Mare Preot a lui Cristos, şi aceasta ne conduce la concluzia
practică a Epistolei.
c. Alte concepte teologice
Unul dintre cuvintele importante din epistolă este
„credinţa", dar are un sens diferit de conceptul paulin. Acest scriitor
insistă mai puţin asupra conceptului dinamic de credinţă care acceptă ceea ce
Dumnezeu a pregătit pentru mântuire (deşi 10:22 aproximează această idee şi
cere să fie interpretat astfel acesta). Când foloseşte conceptul în marea
galerie a eroilor din cap. 11, scriitorul nu dă o definiţie oficială a
credinţei ci face o descriere a unora dintre calităţile ei active. În esenţă
este o abordare practică şi cuprinzătoare a vieţii, nu o însuşire mistică.
Autorul arată clar în mai multe moduri sensul mântuirii creştine, care l-a impresionat
prin măreţia sa (2:3). El foloseşte Psalmul 8 pentru a arăta că prin umilirea
Sa Cristos a câştigat dreptul să aducă „pe mulţi fii la slavă" (2:5-10);
el concepe mântuirea ca o izbăvire de sub puterea diavolului (2:14-15) şi o
descrie de asemenea ca o odihnă în care credinciosul intră ca într-o moştenire
(3:1-4:13). Procesul de mântuire este descris ca sfinţire (hagiasmos,
12:14; cf. 2:11; 10:10, 29- 13:12) şi perfecţiune (teleiosis, 7:11; cf.
11:40; 12:23).
BIBLIOGRAFIE
F. J. Badock, The pauline Epistles and the Epistle to the
Hebrews, 1937; W. Manson, The Epistle to the Hebrews, 1951; E.
Menegoz, La Théologie de l’Épître aux Hébreux, 1894; O. Michel, Der
Brief an der Hebräer, Kritisch-Exegetischer Kommentar, ICC, 1924; A.
Nairne, The Epistle to the Hebrews, CGT, 1922; F. D. V. Narborough, The
Epistle to the Hebrews, Clarendon Bible, 1930; T. Hewitt, The Epistle to
the Hebrews, TNTC, 1960; C. Spicq, L’Épître aux Hébreux, Études
Bibliques, 1952; B.F. Westcott, The Epistle to the Hebrews, 1892; E.
C. Wiekham, The Epistle to the Hebrews, WC, 1910; E. Kasemann, Das
wandernde Gottesvolk, 1939; R. Williamson, Philo and the Epistle to the
Hebrews, 1970; F. F. Bruce, The Epistle to the Hebrews, 1964; J.
Héring, The Epistle to the Hebrews, E.T., 1970; F. L. Horton, The
Melchizedek Tradition, 1976; P. E. Hughes, A Commentary on the Epistle
to the Hebrews, 1977.
D.G.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu