Epistola lui Iuda
EPISTOLA LUI IUDA. Una
dintre *„Epistolele generale".
I. Schiţa conţinutului
Epistola poate fi împărţită în cinci părţi:
a. Salut (v. 1-2).
b. Scopul scrierii lui Iuda (v. 3-4).
c. Demascarea învăţătorilor falşi şi
prevestirea pedepsei lor (v. 5-16).
d. Îndemn pentru creştini (v. 17-23).
e. Doxologie (v. 24-25).
II. Autorul, data scrierii şi canonicitatea
Autorul acestui tractat scurt se identifică pe sine ca
„Iuda, robul lui Isus Cristos şi fratele lui Iacov". În biserica primară a
existat un singur Iacov care putea fi descris în felul acesta fără să fie
nevoie nici o altă clarificare - „Iacov, fratele Domnului" (cum este numit
în Galateni 1:19). Acest fapt sugerează că avem de a face cu Iuda, care este
enumerat printre fraţii lui Isus menţionati în Matei 13:55 şi Marcu 6:3, Iuda
ai cărui nepoţi - potrivit lui Hegesippus - au fost interogări de Domiţian şi
eliberaţi atunci când acesta a fost informat că fac parte din familia lui David
(Eusebius, EH 3.19-20). Data scrierii nu poate fi stabilită cu certitudine; în
mod tentativ poate fi plasată în a doua jumătate a secolului 1 d.Cr., după
căderea Ierusalimului (v. 17 se referă la apostoli la timpul trecut). Epistola
este menţionată către sfârşitul secolului al 2-lea în lista Muratoriană şi în
altă parte; probabil că există aluzii la ea în secolul acela, în Didache
şi în Păstorul de Hermas. Deşi canonicitatea ei a fost controversată
multă vreme, putem fi bucuroşi că în cele din urmă a fost acceptată, deoarece
(aşa cum spune Origen) „deşi constă din numai câteva rânduri, este plină de
cuvinte puternice ale harului ceresc".
III. Ocazia şi scopul scrierii
Iuda a intenţionat să scrie un alt tratat, cu privire la
„mântuirea noastră de obşte", dar s-a văzut obligat să adopte o temă mai
controversată pentru a apăra cu tărie credinţa apostolică. Această apărare a
devenit necesară datorită înaintării alarmante a gnosticismului incipient în
cercurile creştine căruia i se adresează Iuda - în cazul acesta nu este vorba
de o învăţătură ascetică de felul celei atacate de Pavel în Coloseni, ci de una
antinomiană care se poate să fi făcut apel la învăţătura lui Pavel despre
libertatea creştină, dar carea răstălmăcit acea libertate în libertinism şi a
folosit-o ca „o pricină să trăiască pentru firea pământească" (cf.
Galateni 5:13). Lucrul acesta este sugerat de descrierea învăţătorilor falşi
care „schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul
nostru Stăpân şi Domn, Isus Cristos" (v. 4).
IV. Argumentul Epistolei
Învăţătura falsă trebuie demascată; nu este suficient să
prezinţi adevărul alături de învăţătura falsă şi să speri că fiecare va
recunoaşte care este adevărul. Combaterea erorii este un aspect esenţial pentru
apărarea credinţei „dată sfinţilor odată pentru totdeauna" (v. 3).
Condamnarea acestor învăţători falşi a fost proclamată în
vechime. Judecata lui Dumnezeu, chiar dacă întârzie, vine cu siguranţă şi odată
executată este eternă. Lucrul acesta se vede în exemplul israeliţilor
neascultători care au murit în pustie (cf. 1 Corinteni 10:5; Evrei 3:17; este
evident că această idee a fost larg răspândită în „tipologia" creştină
primară), al îngerilor răzvrătiţi din Geneza 6:1-4, al cetăţilor din câmpie
(cf. Geneza 19). la fel ca şi aceste prototipuri, învăţătorii falşi sfidează
autoritatea constituită prin voia divină, spre deosebire de arhanghelul Mihail
care nu a folosit cuvinte jignitoare nici chiar la adresa diavolului (v. 8-10).
(Clement şi Origen ne spun că disputa dintre Mihail şi diavol a fost relatată
în Înălţarea lui Moise, dar partea din această lucrare care relatează
incidentul nu se mai păstrează.) Exemplele lui Cain, Balaam şi Core ilustrează
de asemenea lecţia condamnării pentru aceşti urmaşi ai lor din zilele de pe
urmă (v. 11).
Învăţătorii falşi introduc tulburare şi ocară în părtăşia
bisericii, chiar la mesele de dragoste; ei sunt păstori care se hrănesc numai
pe ei înşişi şi nu turma („guri oarbe", ca să folosim expresia lui
Milion), nori care întunecă soarele dar care nu aduc ploaie răcoritoare, pomi
care produc numai fructe de la Marea Moartă (v. 12). Ei sunt lipsiţi de efect
în lucrarea lor, ca şi valurile tumultoase a căror furie se mistuie în spumă;
ei sunt stele rătăcitoare, ieşite din orbitele lor şi pierdute în noaptea
eternă (v. 13). Judecata care îi aşteaptă pe ei la parousia a fost
prevestită de Enoh (v. 14 ş.urm., cf. 1 Enoh 1.9).
Adevăraţii credincioşi, însă, nu trebuie să fie alarmaţi de
lucrarea unor asemenea oameni, despre a căror ridicare şi cădere i-au avertizat
apostolii dinainte. Credincioşii trebuie să se păzească prin edificarea lor în
credinţă, prin rugăciune prin puterea Duhului, prin statornicie în părtăşia
dragostei divine şi prin aşteptarea desăvârşirii îndurării şi vieţii la
arătarea lui Cristos (v. 17-21). Deşi ei trebuie să urască şi să se ferească de
toţi învăţătorii falşi, trebuie să le fie milă de ei şi să-i salveze pe cei
care sunt duşi în rătăcire de ei (v. 22-23).
Epistola se încheie cu o laudă la adresa lui Dumnezeu,
singurul care este în stare să păzească pe poporul Său de cădere până când vor
sta fără prihană „şi plini de bucurie înaintea slavei Sale".
BIBLIOGRAFIE
J. B. Mayor, The Epistle of Jude and the Second Epistle
of Peter, 1907; M. R. James, 2 Peter and Jude, CGT, 1912; J.
Moffatt, The General Epistles, MNT, 1928; E. M. Sidebottom, James, Jude
and 2 Peter, NCB, 1967; M. Green, 2 Peter and Jude, TNTC, 1968.
F.F.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu