Iuda Iscarioteanul
IUDA ISCARIOTEANUL.
I. Numele şi originea
În listele sinoptice cu cei doisprezece pe care Isus i-a
chemat „să fie cu El" (Marcu 3:14) numele lui Iuda apare întotdeauna
ultimul şi este însoţit de obicei de o descriere care îl stigmatizează (de ex.
„care L-a vândut", Marcu 3:19; Matei 10:4; Luca 6:16; cf. Ioan 18:2, 5).
Am putea compara cazul lui cu cel al lui Ieroboam I, din VT, care este
menţionat cu oroare ca şi „cel care a făcut pe Israel să păcătuiască".
Termenul „iscarioteanul" însoţeşte numele lui, în
textele sinoptice şi în Ioan 12:4; în timp ce în celelalte pasaje ioanine tradiţia
textuală arată variaţii considerabile, tatăl lui Iuda fiind numit Simon (Ioan
6:71; 13:2, 26), iar termenul Iscarioteanul fiind explicat prin completarea apo
Karyotou (în anumite variante ale textului din 6:71; 12:4; 13:2, 26;
14:22). Aceste informaţii suplimentare oferite de Ioan pot confirma derivarea
numelui „Iscarioteanul" de la ebr. ‘is qeriyot, „un bărbat din
Cheriot". Cheriot este situat în Moab, potrivit cu Ieremia 48:24, 41; Amos
2:2; există însă o altă identificare posibilă, Cheriot-Heţron (Iosua 15:25)
care este la 19 km S de Hebron. Această explicare geografică a numelui
„Iscarioteanul" este de preferat faţă de aceea sugerată de Schulthess şi
O. Cullmann (The State in the New Testament, E.T. 1957, p. 15 ş.urm.),
care consideră că numele derivă de la sikarios, „asasin", într-o
formă aramaicizată a cuvântului, ‘isqarya’a (cf. Faptele Apostolilor
21:38).
II. Viaţa lui
În grupul apostolilor Iuda a fost casierul (Ioan 13:29), iar
un alt text ioanin vorbeşte despre el ca un hoţ (12:6) în temeiul faptului că
„fura" (şterpelea) banii care îi erau încredinţaţi. Acest sens al verbului
„a lua", folosit în 12:6, este atestat în papirusuri (vezi A. Deissmann, Bible
Studies, E.T. 1901, p. 257).
Ultimele scene din relatarea Evangheliei sunt umbrite de trădarea
acestuia care era „unul din cei doisprezece", cum este numit adesea (Marcu
14:10; cf. 14:20; Ioan 6:71; 12:4). El a criticat acţiunea Mariei, care a uns
picioarele Învăţătorului cu mirul scump (Ioan 12:3-5). Comentariul
evanghelistului este menit să scoată la lumină avariţia lui Iuda, care nu a
văzut în preţul mirului nimic din frumuseţea faptei pe care a lăudat-o Isus
(Marcu 14:6) ci numai un mijloc prin care puteau fi mărite fondurile
apostolilor, şi astfel propriul său buzunar. Chiar şi acest motiv a fost
învăluit într-o pledoarie falsă că banii ar fi putut fi daţi pentru ajutorarea
săracilor. Astfel, la lăcomie este adăugată şi perfidia. Imediat după acest
incident din Betania el s-a dus la marii preoţi ca să-L trădeze pe Domnul
(Matei 26:14-16; Marcu 14:10-11; Luca 22:3-6). Marcu menţionează în cuvinte
simple trădarea şi adaugă că preoţii i-au promis bani.
Matei menţionează suma, care se poate să fi fost o arvună a
plăţii totale (cu o aluzie implicită la Zaharia 11:12 şi poate la Exod 21:32;
cf. Matei 27:9). Luca dă o semnificaţie profundă faptului când spune că Satan a
intrat în trădător şi l-a inspirat la păcatul acela infam (cf. Ioan 13:2, 27).
Toţi evanghelişrii sinoptici sunt de acord că Iuda a hotărât să aştepte un
prilej potrivit ca să-L dea pe Isus în mâinile duşmanilor Săi „pe ascuns",
adică, prin vicleşug (pentru această redare în Luca 22:6; Marcu 14:1-2, vezi J.
Jeremias, The Eucharistic Word of Jesus, E.T. 1966, p. 72).
Prilejul acela s-a ivit în seara când Isus i-a adunat pe Cei Doisprezece în camera de sus (Marcu 14:17 ş.urm. şi textele paralele); acest fapt este perpetuat în tradiţia eucharistică a bisericii care datează din vremea Sf. Pavel (1 Corinteni, 11:23: „în noaptea în care a fost vândut") - Domnul, cu o percepţie profetică, prevede acţiunea trădătorului a cărui prezenţă la masă era cunoscută. În relatarea lui Marcu Iuda nu este menţionat pe nume şi se pare că a existat o nedumerire generală cu privire la identitatea trădătorului. Conversaţia din Matei 26:15 şi dialogul constând din întrebări şi răspunsuri poate fi interpretat că a avut loc în şoaptă, în timp ce relatarea lui Ioan păstrează amintirea directă a întrebării ucenicului preaiubit şi acţiunea lui Isus cu azima de Paşte, amândouă lucrurile fiind făcute în mod tainic. În orice caz, acesta este ultimul apel al Domnului la Iuda - şi ultimul refuz al trădătorului. (Vezi F. C. Fensham, „Judas Hand in the Bowl and Qumran", RQ 5, 1965, p. 259-261, cu privire la respingerea lui Isus de către Iuda.) După aceea Satan a luat în stâpânire pe cel care a devenit prizonierul său; şi Iuda a ieşit afară în întuneric (Ioan 13:27-30).
Planul aranjat dinainte pentru arestarea lui Isus a fost dus
la îndeplinire. Secretul pe care l-a trădat Iuda a fost în mod evident, locul
de întâlnire în aceea noapte din Ghetsimani; Domnul nostru era în rugăciune
acolo şi a venit un grup de soldaţi, conduşi de Iuda (Marcu 14:43). Semnul de
identificare a fost ironia supremă. „Cel pe care-L voi săruta, acela este"
şi cu aceasta lucrarea trădătorului s-a încheiat.
Ultimele capitole din viaţa lui Iuda sunt marcate de
dificultăţi. Scriptura vorbeşte despre remuşcarea lui patetică, dar singurul
evanghelist care relatează acest lucru este Matei (27:3-10). La această
relatare a agoniei remuşcării şi sinuciderii trebuie adăugată relatarea din
Faptele Apostolilor 1:18-19; de asemenea, pentru a completa dovezile, poate fi
adăugată şi mărturia grotescă a lui Papias, Frag. 3, păstrată de Apollinarius
din Laodicea. Acest ultim text poate fi găsit în seria Ancient Christian
Writers, 6, tradusă şi comentată de J. A. Kleist, ed. 1957, p. 119. Papias
relatează că trupul lui Iuda s-a umflat (aceasta este o traducere posibilă în
Faptele Apostolilor 1:18 unde citim că a căzut „cu capul în jos" - vezi
Arnt, s.v. prenes) şi a murit chiar pe pământul său. Au fost făcute
diferite încercări de armonizare (de ex. sugestia lui Augustin că funia s-a
rupt şi Iuda a murit din cauza căzăturii, ca în Faptele Apostolilor 1:18,
îmbinând în felul acesta relatările din Matei şi Faptele). Dar şi mai
zguduitoare decât detaliile groteşti ale acestor relatări este verdictul simplu
şi aspru din Faptele Apostolilor 1:25: „Slujba şi apostolia aceasta, din care a
căzut Iuda, ca să meargă la locul lui". Apostolul a devenit un apostat şi
a mers la destinul păstrat pentru un asemenea om.
III. Caracterul
Textul de mai sus ridică întrebări cu privire la adevăratul
caracter al lui Iuda. Dacă „locul lui" înseamnă locul pe care şi l-a ales
singur, ce l-a condus la acest destin îngrozitor? Cum putem împăca această
afirmaţie cu acele pasaje care ne dau impresia că el a fost hotărât dinainte ca
să îndeplinească rolul de trădător, care spun că Isus l-a ales, ştiind că avea
să-l trădeze, că l-a pecetluit de la bun început cu caracterul inexorabil al
„fiului pierzării" (Ioan 17:12)? Studiile psihologice sunt neconclusive şi
nu sunt de mare folos. Iubirea de bani; invidia faţă de ceilalţi ucenici; teama
de rezultatul inevitabil al lucrării Învăţătorului care l-a determinat să
devină acuzator al lui Isus ca să-şi scape propria piele; o intenţie entuziastă
de a-L forţa pe Cristos să arate cine este şi să-L facă să Se proclame Mesia -
faimoasa reconstituire a lui de Quincey; un spirit de amărăciune şi răzbunare
care s-a născut atunci când speranţele lumeşti au fost zdrobite şi când
dezamăgirea s-a transformat în dispreţ iar dispreţul s-a transformat în ură -
toate aceste motive au fost sugerate. Probabil că ar trebui să enunţăm trei
principii călăuzitoare preliminare pentru orice asemenea consideraţii.
1. Nu ar trebui să punem la îndoială sinceritatea chemării
Domnului. La început, Isus la privit ca pe un potenţial urmaş şi ucenic. Nici o
altă presupunere nu este în armonie cu caracterul Domnului şi cu apelurile Sale
repetate către Iuda.
2. Pre-cunoaşterea Domnului nu subînţelege predestinarea, că
adică Iuda a trebuit în mod inexorabil sa devină trădătorul.
3. Iuda nu a fost niciodată cu adevărat un urmaş al lui
Cristos. El a căzut de la apostolic, dar (din câte putem spune) el nu a avut
niciodată o relaţie sinceră cu Domnul Isus. Astfel, el a rămas „fiul
pierzării" care a fost pierdut pentru că nu a fost niciodată
„mântuit". Cel mai înalt titlu pe care l-a folosit pentru Cristos a fost
„Rabbi" (Matei 26:25) şi nu L-a numit niciodată „Domnul". Iuda apare
pe scena Scripturii ca un avertisment îngrozitor pentru urmaşul nehotărât al
lui Isus, care merge după Isus dar care nu este părtaş la spiritul Lui (cf.
Romani 8:9b); el apare în relatarea Evangheliei ca un „om condamnat şi
blestemat" pentru că a ales calea aceasta, iar Dumnezeu i-a confirmat
alegerea aceea groaznică.
BIBLIOGRAFIE
Dificultăţile asociate cu diferite detalii legate de moartea
lui Iuda sunt discutate în BC, 1.5, p. 22-30; cf. Arndt, loc. cit. şi s.v.
„Ioudas", 6; K. Luthi, Judas Iskarioth, 1955; D. Haugg, Judas
Iskarioth in den neutestamentalichen Berichten, 1930; J. S. Stewart, The
Life and Teaching of Jesus Christ, 1933, p. 166-170; P. Benoit, articolul
„La mort de Judas" în colecţia de scrieri Exégese et Théologie,
1961; B. Gärtner, Iscariot, E.T. 1971.
R.P.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu