închinare
ÎNCHINARE. Seria
cuvintelor legate de închinare în Biblie este foarte mare, dar conceptul
esenţial în Scriptură este acela de „slujire". Termenul ebr. vb ’aboda
şi cel gr. latreia au însemnat la început munca sclavilor sau a
slujitorilor angajaţi. Pentru a aduce o asemenea „închinare" lui Dumnezeu,
slujitorii Lui trebuie să se proşteamă - ebr. histahawa sau gr. proskyneo
- şi în felul acesta să dea dovadă de teamă reverenţioasă şi de adorare plină
de uimire.
În VT există
exemple de închinare individuală (Geneza 24:26 s.urrn.; Exod 33:9-34:8). Dar
accentul este pus pe închinarea în adunare (Psalmul 42:4; 1 Cronici 29:20).
Ritualul închinării ocupa un loc proeminent în Cortul întâlnirii şi în Templu.
În afară de jertfele de dimineaţă şi de seară, celebrarea Paştelor şi a Zilei
Ispăşirii constituiau punctele principale ale calendarului religios evreiesc.
Acţiunile rituale de vărsare de sânge, arderea tămâiei, rostirea binecuvântării
preoţeşti, etc. are tendinţa să pună accentul pe ceremonial, în detrimentul
aspectelor spirituale ale închinării şi au chiar tendinţa de a introduce o
oarecare tensiune sau conflict între cele două atitudini (Psalmul 40:6;
50:7-15; Mica 6:6-8). Mulţi oameni din Israel au preluat laudele publice (de
ex. Psalmul 93; 95-100) şi rugăciunile publice (de ex. Psalmul 60; 79; 80) şi
le-au folosit pentru a exprima atitudinea lor de dragoste şi recunoştinţă faţă
de Dumnezeu (Deuteronom 11:13), într-o acţiune reală de închinare spirituală
lăuntrică.
Închinarea
publică foarte elaborată oferită în Cortul întâlnirii şi la Templu se deosebea
mult de vremurile vechi când patriarhii credeau că se pot închina Domnului
oriunde El a ales să Se reveleze pe Sine. Adevărul că închinarea publică din
Templu era o realitate spirituală reiese clar din faptul că atunci când a fost
distrus sanctuarul şi cei exilaţi s-au trezit în Babilon. Închinarea a rămas o
necesitate, şi pentru a satisface această nevoie ei au creat serviciul de la
sinagogă, constând din (1) Şema, (2) rugăciuni, (3) citirea Scripturii şi (4)
explicarea Scripturii. Mai târziu, la al doilea Templu ei au avut serviciile
zilnice, Sabatul, sărbătorile şi posturile anuale, laudele din cartea de
cântări (cartea Psalmilor) şi toate acestea au făcut ca închinarea să rămână un
factor vital în viaţa naţională a evreilor.
În NT întâlnim din nou închinarea la Templu şi în sinagogă. Cristos a participat la amândouă aceste categorii de închinare, dar El a căutat întotdeauna să imprime închinarea care este dragostea din inimă faţă de Tatăl ceresc. În învăţăturile Sale apropierea de Dumnezeu prin ritual şi prin mijlocirea preoţilor nu numai că este neimportantă dar este şi inutilă. În fine, „închinarea" este adevărata aboda sau latreia, slujirea adusă lui Dumnezeu nu numai în termenii unei închinări la templu ci în termenii slujirii semenilor (Luca 10:25 ş.urm.; Matei 5:23 ş.urm.; Ioan 4:20-24; Iacov 1:27). La început, însă, biserica nu a abandonat închinarea la Templu; probabil că şi creştinii au continuat să frecventeze serviciile de la sinagogă. Când a avut loc în cele din urmă ruptura dintre creştinism şi iudaism, se poate ca închinarea creştină să fi fost modelată de serviciul de la sinagogă.
Factorul care a
contribuit cel mai mult la ruptura de Sabatul evreiesc, Templu, ritual, etc., a
fost antagonismul puternic al evreilor împotriva bisericii. În ce priveşte NT,
noţiunile de închinare creştină sunt foarte vagi. Este clar că ziua principală
de închinare era Ziua Domnului (Faptele Apostolilor 20:7), deşi la început
citim despre servicii zilnice (Faptele Apostolilor 2:46). În NT nu sunt
menţionate servicii care să comemoreze învierea Domnului şi venirea Duhului la
Rusalii. Închinarea se desfăşura în casele credincioşilor. În asemenea
circumstanţe nu erau necesari slujitori oficiali. Simplitatea era nota
caracteristică a acestor servicii de închinare în case, constând în cea mai
mare parte din *laudă (Efeseni 5:19; Coloseni 3:16), *rugăciune, citirea şi
explicarea Scripturii. În biserica din Corint citim despre „vorbirea în
limbi" (1 Corinteni 14). Mesele de dragoste, urmate de Cina Domnului (1
Corinteni 11:23- 28) erau de asemenea un aspect obişnuit în închinarea creştină.
În toate acestea accentul era pus pe Duhul Sfânt şi pe dragostea lăuntrică şi
devotamentul inimii.
BIBLIOGRAFIE
J. V. Bartlett
în ERE; R. Martin-Archard în J. J. von Allmen (ed.), Vocabulary of the Bible,
1958, p. 471-474; R. Abba, Principies of Christian Worship, 1957; R. P.
Martin, Worship in the Early Church, 1974.
J.G.S.S.T.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu