îndreptăţire, neprihănire
ÎNDREPTĂŢIRE,
NEPRIHĂNIRE (Ebr. sedeq, sedaqa; gr. LXX şi NT, dikaiosyne). Cuvântul
ebr. sedeq probabil că derivă de la o rădăcină arabă care înseamnă
„drept", ducând la ideea de acţiune care se conformează cu o normă. Există
însă o bogăţie deosebită în înţelegerea biblică a acestui termen şi este greu
să redăm cuvântul ebr. sau cel gr. printr-un cuvânt românesc simplu. Un
ingredient fundamental în ideea VT de îndreptăţire (neprihănire) este relaţia,
atât între Dumnezeu şi om (Psalmul 50:6; Ieremia 9:24), cât şi aceea dintre
oameni (Deuteronom 24:13; Ieremia 22:3).
Referindu-se la
relaţia dintre oameni, o acţiune îndreptăţită neprihănită este o acţiune care
se conformează cerinţelor relaţiei şi care într-un sens mai general promovează
binele şi pacea comunităţii (1 Samuel 24:17; Proverbe 14:34). Prin urmare, este
legată într-un anumit sens de *dreptate cu toate că ideea este mai puţin aceea
de conformare la o normă legală formală şi pune accentul mai mult pe noţiunea
etică de acţiune care poate fi îndreptăţită neprihănită din punct de vedere
legal deoarece este productivă pentru binele comunităţii (Deuteronom 1:16; Amos
5:7). În perioada profetică îndreptăţire neprihănire a ajuns să includă ideea
de ajutorare a săracilor şi a celor nevoiaşi (Daniel 4:27; Amos 5:12, 24) şi
ideea de milostenie (Matei 6:1 ş.urm.).
Când trecem de
la relaţia dintre oameni la relaţia dintre Dumnezeu şi oameni (deşi această
distincţie este oarecum formală, întrucât ideea de Dumnezeu nu a lipsit
niciodată când evreii au folosit cuvântul sedeq), îndreptăţirea
neprihănirea subînţelege o relaţie corectă în raport cu voia lui Dumnezeu care
era exprimată şi interpretată în mod special în legământul lui Israel cu
Dumnezeu. Prin urmare acţiunea îndreptăţită neprihănită este acţiunea care
decurge din alegerea de către Dumnezeu, în harul Său, a Israelului şi care este
în armonie cu legea legământului (Deuteronom 6:25; Ezechiel 18:5-9). Dumnezeu
Însuşi este drept neprihănit (2 Cronici 12:6; Psalmul 7:9) şi de aceea putem
avea încredere în El că va acţiona în conformitate cu termenii relaţiei Sale cu
Israelul. Prin urmare, Dumnezeu este un Judecător drept neprihănit care
acţionează pentru binele poporului Său (Psalmul 9:4; Ieremia 11:20) şi pe a
cărui îndreptăţire (neprihănire) se poate baza poporul Său pentru a fi izbăvit
şi reabilitat (Psalmul 31:1; Ieremia 11:20).
Aşa se ajunge
la îmbinarea noţiunilor de îndreptăţire neprihănire şi mântuire. Dumnezeu este
un „Dumnezeu drept neprihănit şi (prin urmare) un Mântuitor" (Isaia 45:21;
cf. Psalmul 36:6; Isaia 61:10). Pentru VT Dumnezeu este Creatorul şi de aceea
El este temeiul şi garantul ordinii morale. Dreptatea neprihănirea Lui este
legată direct cu alte atribute morale mai generale, cum este sfinţenia Lui.
Creatorul, însă, este de asemenea Răscumpărătorul, iar dreptatea
(îndreptăţirea, neprihănirea) Lui este interpretată prin activitatea Lui răscumpărătoare.
În afară de aceasta, faptul că Israelul a cunoscut izbăvirea dreaptă a lui
Dumnezeu în trecut i-a determinat să aştepte un act viitor de mântuire.
Viitorul domnitor mesianic este văzut ca un deţinător special şi un instrument
al dreptăţii (îndreptăţirii, neprihănirii) divine (Psalmul 72:1 ş.urm.; Isaia
11:3-5; 32:1-20; Ieremia 23:5). „Cel Neprihănit" a fost un titlu mesianic
(Isaia 53:11; cf. Faptele Apostolilor 3:14; 7:52; 22:14).
NT foloseşte îndreptăţirea neprihănirea în sensul conformării la cerinţele şi obligaţiile voii lui Dumnezeu, aşa numita „neprihănire" îndreptăţire a legii (Galateni 3:21; Filipeni 3:6, 9; cf. Tit 3:5). Realizarea îndreptăţirii (neprihănirii) de către om este privită uneori destul de pozitiv (Luca 1:6; 2:25; Matei 5:20), dar în final această realizare nu reuşeşte să se conformeze cu adevărat la voia divină (Romani 3:9-20; Luca 18:9-14; Ioan 8:7). În contrast cu această îndreptăţire (neprihănire) umană se află îndreptăţirea (neprihănirea) lui Dumnezeu (Romani 1:17) care, în armonie cu interpretarea din VT, comunică ideea de ajutor activ al lui Dumnezeu pentru om, în miracolul harului Său.
Această
îndreptăţire (neprihănire) este proclamată de Isus ca un dar pentru toţi cei
care primesc Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 5:6). Prin credinţa în Isus Cristos
şi prin lucrarea de ispăşire omul, oricât de păcătos ar fi, primeşte
îndreptăţirea (neprihănirea) lui Dumnezeu, adică, îi este dată o relaţie
adevărată cu Dumnezeu, o relaţie care implică iertarea tuturor păcatelor şi o
nouă poziţie morală înaintea lui Dumnezeu prin unirea cu Cristos „Cel
Neprihănit" (Romani 3:21-31; 4:1-25; 10:3; 1 Corinteni 1:30; 2 Corinteni
5:21; Filipeni 3:9). Prin nimicirea pe cruce a tuturor consecinţelor păcatului
şi nelegiuirii omului (atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de oameni), Dumnezeu
menţine ordinea morală în care poate avea părtăşie cu omul, şi prin har îi
izbăveşte pe cei care sunt în nevoie (Romani 3:26).
Darul
îndreptăţirii (neprihănirii) lui Dumnezeu implică intrarea în tărâmul nou al
mântuirii divine, darul vieţii veşnice sub stăpânirea lui Dumnezeu (Romani
6:12-23; 2 Corinteni 6:7, 14; Filipeni 1:11; Efeseni 4:24). Prin urmare
îndreptăţirea (neprihănirea) extrinsecă atribuită prin cruce îşi găseşte
exprimarea inevitabilă în îndreptăţirea (neprihănirea) intrinsecă a unei vieţi
care se conformează într-un mod nou la voia lui Dumnezeu, chiar dacă realizarea
supremă a acestei conformări trebuie să aştepte împlinirea în Împărăţia lui
Dumnezeu (1 Ioan 3:2; Filipeni 3:12-14; 1 Corinteni 13:12 ş.urm.; 2 Petru
3:11-13). (*JUSTIFICARE.)
BIBLIOGRAFIE
G. Schrenk, în
TDNT 2, p. 192-210; N. Snaith, Distinctive Ideas of the Old Testament,
1944; J. Denney, Romans în EGT, 1; idem, The Death of Christ,
retipărită, 1951; A. Nygren, Commentary on Romans, E.T. 1952; G. Rupp, The
Righteousness of God, 1953; H. Seebass, C. Brown, în NIDNTT, p. 352-377.
B.A.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu