înmormântare şi jale
ÎNMORMÂNTARE ŞI
JALE.
I. În Vechiul
Testament
a. Pe vremea
Patriarhilor
Exista obiceiul
ca generaţii succesive să fie înmormântate în mormântul familiei (o peşteră sau
un mormânt săpat în stâncă); astfel, Sara (Geneza 23:19), Avraam (Geneza 25:9),
Isaac şi Rebeca, Lea (Geneza 49:31) şi Iacov (Geneza 50:13) au fost
înmormântaţi toţi în peştera Macpela, la E de Hebron. Uneori era necesară înmormântarea
în morminte individuale deoarece decesul a avut loc la o depărtare mare de
mormântul familiei; astfel Debora a fost înmormântată în apropiere de Betel
(Geneza 35:8), iar Rahela pe drumul care duce la Efrata (Geneza 35:19-20) şi
mormintele lor au fost marcate cu un stejar şi, respectiv, un stâlp de piatră.
În afară de plâns, jelirea mortului includea ruperea veşmintelor şi îmbrăcarea
în sac (Geneza 37:34-35) şi putea dura până la 7 zile (Geneza 50:10).
Îmbălsămarea lui Iacov şi Iosif şi folosirea pentru Iosif a unui sicriu după
modelul egiptean a fost un lucru de excepţie (Geneza 50:2-3,26) . Mumificarea
necesita scoaterea organelor interne pentru a fi conservate separat şi uscarea
trupului prin umplere cu sare (nu saramură); după aceea trupul era învelit în
pânză impregnată şi apoi era înfăşurat cu totul în pânză . Îmbălsămarea dura de
obicei 70 de zile, dar perioada de îmbălsămare putea fi mai scurtă, ca în cazul
lui Iacov.
b. Legislaţia
din Pentateuh
Înmormântarea
promptă, inclusiv a criminalilor spânzuraţi, era o regulă (Deuteronom
21:22-23). Contactul cu morţii şi jelirea formală atrăgea după sine pângărirea
ceremonială. Jelirea manifestată prin plâns, sfâşierea hainelor şi dezlegarea
părului era permisă preoţilor după rânduiala lui Aaron (Levitic 21:1-4), dar nu
şi marelui preot (Levitic 21:10-11) sau unei persoane aflată sub jurământul de
nazireat (Numeri 6:7). Preoţilor (Levitic 21:5) şi poporului (Levitic 19:27-28;
Deuteronom 14:1) le era interzisă cu desăvârşire facerea de tăieturi („tăieturi
în carne"), tăierea colţurilor bărbii, raderea părului dintre sprâncene şi
încrustarea unor semne pe cap. Mâncarea zeciuielii în timpul perioadei de jale
sau jertfirea ei pentru morţi (Deuteronom 26:14) era de asemenea interzisă.
Acestea erau obiceiuri păgâne, canaanite. Femeile luate prizoniere în război
puteau să-şi jelească părinţii timp de o lună înainte de a fi luate în
căsătorie de cuceritori (Deuteronom 21:11-13). Liderilor naţionali cum au fost
Aaron (Numeri 20:28;29) şi Moise (Deuteronom 34:5-8) au fost onoraţi cu un
doliu naţional de 30 de zile după înmormântarea lor.
c. Israel în Palestina
(i)
Înmormântarea. Când era posibil, oamenii erau înmormântaţi în
moştenirea părintească, în mormântul familiei; aşa s-a făcut cu Ghedeon şi
Samson (Judecători 8:32; 16:31), Asael şi Ahitofel (2 Samuel 2:32; 17:23) şi,
în final, cu Saul (2 Samuel 21:12-14). Înmormântarea cuiva în „casa" lui,
cum a fost cazul lui Samuel (1 Samuel 25:1; cf. 28:3) şi Ioan (1 Împăraţi
2:34), s-ar putea să însemne acelaşi lucru ca mai sus, afară de cazul că era
vorba literalmente de casă sau de curtea casei. Corpul era pus pe un catafalc
(2 Samuel 3:31). Faptul de a nu avea o înmormântare adecvată era considerat o
mare nenorocire (1 Împăraţi 13:22; Ieremia 16:6). Mormintele erau situate de
obicei în afara oraşului; există dovezi arheologice limitate ale unor morminte
de familie constând dintr-o încăpere (sau mai multe încăperi) de formă
neregulată săpată în stâncă, în care se aflau bănci, şi la care se ajungea
printr-un tunel scurt şi înclinat închis de o piatră cioplită, astfel încât să
acopere intrarea. Vistiernicul *Şebna a fost condamnat de Isaia pentru că şi-a
săpat un mormânt ostentativ în stâncă (Isaia 22:15-16). Obiectele de lut şi
alte obiecte puse cu cel mort au devenit o simplă formalitate în perioada
israelită, spre deosebire de proviziile funerare mai complexe ale canaaniţilor.
Uneori erau ridicaţi în Israel stâlpi de aducere aminte, la fel ca în altă
parte în antichitate; 2 Samuel 18:18 este un asemenea exemplu. În afara
Ierusalimului era un teren pus de-o parte pentru „gropile oamenilor de
rând" (sau „mormintele copiilor poporului") (2 Împăraţi 23:6; Ieremia
26:23). Nu încape îndoială că acest teren era destinat pentru o îngropare
simplă şi că au existat cimitire similare în alte oraşe.
Groapa unui
criminal executat sau a unui duşman era marcată uneori cu o grămadă de pietre.
De exemplu, Acan, care a păcătuit (Iosua 7:26), Absalom, care s-a răzvrătit (2
Samuel 18:17), regele din Ai şi cinci regi canaaniţi (Iosua 8:29; 10:27).
Incinerarea nu era un obicei evreiesc, dar în unele împrejurări corpul putea fi
ars iar rămăşiţele îngropate, în aşteptarea unei înmormântări adecvate în
mormântul strămoşesc, aşa cum a fost cazul lui Saul (1 Samuel 31:12-13) sau cum
se descrie probabil în Amos 6:10. Cu privire la înmormântarea regilor, vezi
*MORMÂNTUL REGILOR.
(ii) Jelirea. În Palestina
mileniilor 2 şi 1 î.Cr. jelirea includea: (1) raderea capului şi tăierea
bărbii; (2) crestături pe trup; (3) sfâşierea hainelor şi îmbrăcarea în sac;
(4) presărarea de praf pe cap şi tăvălirea în cenuşă; şi (5) plâns şi bocire.
Nici unul dintre aceste obiceiuri nu erau acceptate de lege. (Vezi secţiunea b.
de mai sus). Cu privire la jelire la evrei, vezi acţiunea lui David (2 Samuel
1:11-12; 13:31), femeia din Tecoa (2 Samuel 14:2) şi aluziile profeţilor (Isaia
3:24; 22:12; Ieremia 7:29; Ezechiel 7:18; Ioel 1:8; Amos 8:10; Mica 1:16). Cu
privire la corăbierii din Tir, Filistia şi Moab, vezi Ezechiel 27:30, 32;
Ieremia 47:5; Isaia 15:2-3 şi Ieremia 48:37.
Moartea unor
oameni notorii dădea prilej la manifestări poetice ale jalei. Astfel, David a
deplâns moartea lui Saul şi Ionatan (2 Samuel 1:17-27) iar Ieremia şi alţii au
deplâns moartea lui Iosia (2 Cronici 35:25). Cu privire la bocitori de meserie,
vezi Ie. 9:17-18; Amos 5:16. După înmormântare era posibil să li se dea
participanţilor o masă care să pună capăt postului (Ieremia 16:7; cf. Osea
9:4). Funeraliile unor regi ai lui Iuda au fost marcate de arderea de mirodenii
(2 Cronici 16:14; 21:19-20; Ieremia 34:5).
d. Jalea
neasociată cu înmormântarea
Jalea era
asociată cu pocăinţa sau cu părerea de rău (de ex. Exod 33:4; Ioel 1:13;
2:12-13; Ezra 9:3, 5) sau avea loc din cauza unei nenorociri (de ex. 2 Samuel
13:19; 15:32; Iov 2:12-13). Există de asemenea referiri la crestături, bocire,
etc. în practicile de cult păgâne. Vezi, de ex. acţiunile preoţilor lui Baal pe
Mt. Carmel (1 Împăraţi 18:28) şi ale unor oameni din Israel care au venit cu
jertfe pentru Dumnezeu (Ieremia 41:5). Ezechiel a văzut într-o vedenie femeile
Ierusalimului jelindu-l pe zeul Tamuz (Ezechiel 8:14); Isaia descrie
ritualurile păgâne de la morminte, ritualuri îndeplinite de israeliţii
răzvrătiţi (Isaia 65:4).
BIBLIOGRAFIE
Cu privire la
morminte canaanite asemănătoare cu cele folosite de Patriarhi, vezi K. M.
Kenyon, Digging up Jericho, 1957, p. 233-255. Cu privire la crestături
pe trup în scrieri epice ugaritice (canaanite de N), vezi DOTT, 1958, p. 130;
vezi de asemenea J. A. Callaway, „Burial in Ancient Palestine from Stone Age to
Abraham", BA 26, 1963, p. 74-91; E. M. Meyers, „Secondary Burial Places in
Palestine", BA 33, 1970, p. 2-29.
K.A.K.
II. În Noul Testament
Trupul
neînsufleţit. Corpul Tabitei a fost spălat şi pus într-o cameră de sus (Faptele
Apostolilor 9:39). Braţele şi picioarele lui Lazăr şi ale lui Isus au fost
înfăşurate în fâşii de pânză (keiriai, othonia) impregnate cu parfumuri
aromate, iar o fâşie de pânză a fost înfăşurată în jurul capului lor (Ioan
11:44; 20:6-7). Faptul că evreii au împrumutat termenul latin sudarium
(batistă, prosop) pentru a descrie un „turban" este evident din folosirea
termenului de către Ioan şi în termenul sudarin din Mişna, pe care
Jastrow (Lexicon, p. 962) îl defineşte ca un „şal înfăşurat în jurul capului şi
atârnând pe ceafă". Trebuie să presupunem că şi trupul era îmbrăcat;
probabil că termenul singular sindon (Mar-cu 15:46 şi textele paralele)
indică o cămaşă de pânză (contrast cu Apocalipsa lui Moise 40:1-7 în
sec. 1 d.Cr.: pl. sindones = fâşii care se înfăşoară). Dacă M. Shabbath
23.5 prezintă practica normală din secolul 1, corpul neînsufleţit era uns
imediat cu mirodenii iar bărbia era legată, „nu pentru a o ridica, ci pentru a
o împiedica să se lase în jos" - de asemenea, Semanoth 1.2 descrie
o legare imediată a maxilarelor, indicând funcţia sudarium-ului. Isus a
văzut o anticipare a obiceiurilor evreieşti de înmormântare atunci când
picioarele şi capul Său au fost unse în Betania (Marcu 14:3-9; Ioan 11:2;
12:7), dar pregătirile femeilor pentru a-i unge trupul au fost întârziate
(Marcu 16:1; Luca 23:56). Pluralul takrikin din Mişna confirmă înţelesul
de „legături" sau „fâşii" pentru termenul lui Ioan keriai, othonia
(S. Safrai, The Jewish People in the First Century, 1974, 1.2, p. 777,
de ex. M. Kilaim 9.4, Maaser Sheni 5.12); verbul corespunzător este şi mai
explicit în Semahoth 12.10: „Un bărbat poate înfăşa (mekarek) şi
lega (cadavrul) un bărbat, dar nu şi o femeie (cadavrul unui bărbat dar nu
cadavrul unei femei)..." Totuşi, în M. Sanhedrin 6.5 H. Danby (Mishnah,
1933) traduce „veşminte" - iar D. Zlotnik (Tractate Mourning, 1966,
p. 22) presupune că „un veşmânt de pânză" a fost folosit la moartea lui
Gamaliel II, în cca. 130 d.Cr. Probabil că ar trebui remarcată şi afirmaţia lui
R. Nathan (sfârşitul secolului al 2-lea d.Cr.): „În aceleaşi veşminte (kesut)
cu care merge omul în Şeol, în aceleaşi veşminte se va înfăţişa în lumea
viitoare". Toate aceste texte par să sugereze atât fişii de pânză cât şi
veşminte.
Înmormântare şi
jelire. Cei care jelau la casa lui Iair „plângeau şi boceau" (Marcu 5:38), au
atras o gloată mare (Matei 9:23) şi făceau mult zgomot; probabil că îşi băteau
pieptul de durere (ca în Luca 18:13; 23:48). De asemenea, când a fost
înmormântat Ştefan a fost „jale mare" (Faptele Apostolilor 8:2). Aceasta
ne aduce aminte de scrierea din secolul al 2-lea î.Cr., „Înţelepciunea lui Isus
ben Sirah" (Eclesiasticul) 38:16-18:
„Fiule, varsă
lacrimi pentru un mort,
şi boceşte
pentru a-ţi arăta durerea adâncă;
Îngroapă trupul
cu ceremonialul cuvenit,
şi nu neglija
să cinsteşti groapa lui.
Plângi cu amar,
tânguieşte-te cu putere;
acordă-i
mortului jelania cuvenită"
(JB)
Iair a angajat
cântăreţi din fluier pentru a boci (Matei 9:23), probabil pentru a acompania
cântecul funebru atât acasă cât şi în timpul procesiunii; Josephus afirma că în
anul 67 d.Cr. în Ierusalim (după ce revolta evreiască din Galilea a eşuat),
„...mulţi au angajat cântăreţi din fluier pentru a acompania cântecele lor
funebre" (BJ 3.435-437). Legea rabinică de mai târziu a specificat
obligaţiile speciale ale unui bărbat la moartea soţiei sale; R. Judah
(sfârşitul secolului al 2-lea) a spus: „Chiar şi cel mai sărac din Israel ar
trebui să angajeze cel puţin doi cântăreţi din fluier şi o femeie
bocitoare" (M. Ketuboth 4.4). Faptul că nu era permis ca un cadavru să
rămână între zidurile Ierusalimului peste noapte era o rânduială rabinică şi nu
o practică obişnuită (A. Guttmann, HUCA 60, 1969-70, p. 251-275); totuşi, multe
texte indică înmormântarea în aceeaşi zi. Textul din Ioan 11:39 ne spune că
oamenii se aşteptau să simtă mirosul descompunerii în decurs de 4 zile
(probabil şi mai puţin). La Nain Isus a întâlnit o procesiune în drum spre
mormânt, iar în grup era mama şi mulţi oameni din oraş. Trupul era pus pe un
catafalc (soros) dus de purtători. Semahoth 4.6 se referă la
folosirea catafalcului la Ierusalim şi la panegiristul care mergea în fruntea
procesiunii şi aducea laude mortului. De asemenea, M. Berakoth 3.1 menţionează
pe cei care duceau mittah (catafalcul), cei care-i înlocuiau, cei care
mergeau înaintea lor şi cei care mergeau după ei. Este un contrast între
această înmormântare şi cea a Regelui Irod (4 î.Cr.), al cărui corp
neînsufleţit a fost expus pe un pat aurit (kline) presărat cu pietre
preţioase, îmbrăcat în purpura regală şi cu o coroană de aur (Ant. 17.196-199;
BJ 1.670-673). Fiul său Arhelau a dat un banchet funerar somptuos pentru popor,
cum era obicieul celor mai înstăriţi, a căror generozitate pioasă „i-a
sărăcit" (BJ 2.1). Regele Irod însuşi a cheltuit cu mână largă pentru
înmormântarea lui Antigonus (pe care el l-a omorât) - a cheltuit cu împodobirea
camerei mortuare, cu mirodenii scumpe care au fost arse, cu împodobirea (kosmos)
trupului neînsufleţit (Ant. 15:57-61). Dar Josephus a înţeles că lucrul
important nu era suma cheltuită:
Ritualurile pioase pe care le prescrie Legea pentru
cei morţi nu constau din funeralii costisitoare sau ridicarea de monumente
remarcabile. Ceremonia funerară este organizată de cea mai apropiată rudenie şi
toţi cei care trec pe lângă coloana mortuară trebuie să se alăture procesiunii
şi să jelească împreună cu familia. După înmormântare casa şi cei care locuiesc
în ea trebuie să fie curăţiţi (Contra Apionem 2.205).
Jelirea continua după înmormântare. În secolul al
2-lea î.Cr. regulile şi sancţiunile acesteia durau 7 zile (Eclesiasticul
22:12); la sfârşitul secolului 1 î.Cr. Arhelau l-a jelit 7 zile pe Irod (BJ
2.1) iar însecolul 1 d.Cr. aceasta a rămas regula (Ant. 17.200). În secolul al
2-lea d.Cr. rabinii continuă să se refere la si’ah sau „cele şapte zile
de jale" (Semahoth 7). O perioadă mai lungă era neobişnuită (BJ
3.435-437).
Mormântul. O serie de
morminte antice săpate în stâncă datând din perioada anilor 40 î.Cr.-135 d.Cr.
înconjoară zidurile Ierusalimului din trei părţi (nu şi din partea de V, de unde
băteau vânturile predominante), inclusiv cele ale familiilor înstărite de la
Sanhedriyya (PEQ 84, 1952, p. 23-38; ibid. 86, 1954, p. 16-22; Atiqot 3,
1961, p. 93-120) şi mormintele mai sărace, dintre care au fost descoperite
multe, la „Dominus flevit" pe Mt. Măslinilor. Cel mai impresionant
dintre toate este mormântul reginei Elena din Adiabene. Au fost descoperite
câteva sarcofage de piatră, dar majoritatea morţilor erau puşi în kokin,
uneori pe bănci de piatră - arcosolia; un sarcofag săpat în piatră sub
un arcosolium (arc adâncit în peretele mormântului) este extrem de rar,
singurul exemplu bine cunoscut fiind în mormântul 7 de la Sanhedriyya în
Ierusalim. Singurul tip de loc de înmormântare menţionat în Mişna este kok
(M. Baba Bathra 6.8); aranjamentul rabinic ideal - două kokim în partea
opusă intrării în mormânt şi trei pe fiecare perete lateral - este întâlnit
rareori. Un kok era un tunel de îngropare săpat vertical în peretele
camerei, ca un cuptor adânc, amplasat deasupra unor lespezi de piatră ieşite
din pereţii camerei mortuare (întrerupte numai de treapta de la intrare), care
lăsau o groapă alungită în centrul camerei cât să poată sta un om în picioare.
Sarcofagul (rar), lespezile de piatră ieşite în afară şi kok sunt
singurele locuri de odihnă posibile pentru trupuri în mormintele mai mici şi
mai puţin pretenţioase săpate în stâncă. Acestea constau din mai multe încăperi
cu o intrare dreptunghiulară joasă, aşa încât trebuia să intri pe brânci.
Piatra care închidea intrarea era ca şi un dop enorm, potrivindu-se într-un
lăcaş rotund de la intrarea mică la fel ca şi în gâtul unei sticle; putea să
fie fi un bolovan necioplit. Pentru acest tip de mormânt vezi AJA 51, 1947, p.
351-365, Atiqot (engleză) 3, 1961, p. 108-116 (multe în reviste
ebraice). Este clar că un asemenea mormânt - în care trebuia să te apleci ca să
intri, care era închis de o piatră care fusese rostogolită la o parte şi în
care trupul se poate să fi fost aşezat iniţial pe o lespede de piatră - se
potriveşte cu descrierea pe care o dau evangheliile locului unde Iosif a pus
trupul lui Isus. Mormintele mai complicate sunt mult mai rare, dar combină
aranjamentul de „groapă-lespede-kok" cu una sau mai multe bănci-arcosolia
(Bankbogengräber), unde trupul era vizibil pe o lespede plată tăiată în
lungul peretelui camerei mortuare - adică, de-a lungul peretelui, nu în
adâncimea acestuia - creând un spaţiu de cca. 2 m dedesubtul unei arcade care
se întindea de-a lungul întregului perete. Asemenea morminte constau de obicei
din câteva încăperi, nu dintr-una singură, şi adesea au un vestibul de intrare,
de o intrare înaltă, dând acces la o intrare mică dreptunghiulară spre camerele
mortuare. Deseori exista o faţadă ornamentată, chiar şi un fronton, frize,
cornişe, colonade distile sau un monument separat. Dincolo de acestea mormântul
Elenei avea un sistem complicat de încăperi atât cu kokim cât şi cu
bănci-arcosolia. Acest mormânt şi mormântul regal irodian sunt singurele
morminte din această perioadă (până la anul 135 d.Cr.) şi au o piatră de intrare
mare ca şi o piatră de moară.
Toate mormintele intacte din această perioadă
conţin şi osuarii, nişte cutii mici de calcar în care oasele erau adunate şi
îngropate din nou. M. Sanhedrin 6.5b se referă la acest obicei în cazul
criminalilor, îngropaţi mai întâi în două cimitire speciale de către
Sanhedrinul din Ierusalim (după executarea pedepsei cu moartea), iar apoi fiind
înmormântaţi din nou de către familie. Oasele unui om răstignit au fost găsite
în mormântul familiei sale (IEJ 21, 1970, p. 18-59). Discuţii mai generale
despre „adunarea oaselor" (ossilegium) în documentele rabinice
vechi sunt deosebit de detaliate în Semahoth 12-13 şi la ele participă
rabini din cca. 120 d.Cr şi mai târziu. Poate că bătrânul Eleazar bar Ţadoc, a
fost fiul al cărui tată - înainte de anul 70 d.Cr. - a cerut ca oasele sale să
fie adunate şi reîngropate în delosqoms (osuar), la fel cum fuseseră
îngropate oasele tatălui său. Dovezile arheologice de la Ierusalim datează
osuarele din cca. 30 î.Cr. până în 135 d.Cr., succedând marile camere mortuare
de oase ale Hasmoneilor (IEJ 8, 1958, p. 101-105; 17, 1967, p. 61-113). În
mormântul Elenei oasele au fost puse de asemenea în compartimente mici ca nişte
cutii în apropiere de kokim. E. M. Meyers a încercat să dovedească
continuitatea îngropării secundare începând dintr-o perioadă foarte veche (Jewish
Ossuaries: Reburial and Rebirth, 1971); vezi articolul important de L. Y.
Rahmani, IEJ 23, 1973, p. 121-126, care respinge ideea identificării
osuarului-mormânt din Ierusalim cu practici mai vechi.
Sfântul Mormînt, Grădina mormântului, Giulgiul din
Torino. Dintre acestea trei Sfântul Mormânt are cea mai puternică revendicare de
autenticitate - vezi în special articolele de C. W. Wilson în PEQ, 1902-04.
Este extrem de improbabil ca identitatea „Locul Căpăţânii" (Golgota) să fi
fost pierdută înainte de anul 135 d.Cr. În afară de aceasta, la începutul
secolului al 4-lea d.Cr. Eusebius a fost convins că mormântul lui Isus a fost
îngropat sub templul roman dedicat Afroditei (Life of Constantine 3.26),
probabil un templu pentru Venus construit de Hadrian (PEQ 1903, p. 51-56,
63-65). Pelerinul creştin Arculf (670 d.Cr.) a vizitat Sfântul Mormânt şi a
descris în detaliu locul de înmormântare; din nefericire de atunci şi până în
prezent a fost acoperit cu panouri de marmură. Descrierea lui Arculf indică fie
un arcosolium (imposibil de datat înainte de secolul al 2-lea d.Cr.),
fie tipul de mormânt arătat aici. Acest ultim tip este extrem de rar înainte de
anul 135 d.Cr. şi prin urmare puţin probabil să dateze din cca. 30 d.Cr.
(totuşi nu imposibil; probabil că ultimele morminte evreieşti monumentale din
Ierusalim datează dinainte de revoltele din anii 66-70 şi 132-135, şi chiar
dinainte de tulburările din anii 50 şi 60). Alte morminte aflate foarte aproape
de cel tradiţional (şi încă în incinta Sfântului Mormânt) sunt de tipul
obişnuit în secolul 1 (vezi R. H. Smith, BA 30, 1967, p. 74-90, în special p.
83-85, şi articolele de C. Clermont-Ganneau, C. W. Wilson şi C. R. Conder, PEQ
1877, p. 76-84, 128-132, 132-134).
Prima referire la mormântul din grădină ca
fiind mormântul lui Isus datează din secolul al 19-lea, şi de atunci încoace a
fost un loc de atracţie pentru vizitele evanghelicilor. Are meritul de a
prezenta un mormânt simplu săpat în stâncă, aflat într-o grădină, un cadru care
este evident similar cu cel descris în evanghelii. Dar nu are nici o pretenţie
de autenticitate, şi a fost „identificat" pe baza unor generalităţi.
Formele de înmormântare - adâncituri săpate rotund pe 3 pereţi ai camerei
mortuare în care se deschid (adică, nu sunt sub arcosolia) - sunt
necunoscute în Ierusalim în perioada NT. Cercetări israeliene recente sugerează
o dată din Epoca Fierului.
Giulgiul din Torino, o bucată de
pânză de cca. 3 m x 1 m, are pe el o pictură sau o urmă a unui cadavru uman,
despre care se spune că a fost trupul lui Isus. Faptul că trăsăturile feţei
sunt inversate pe film a fost interpretat în două moduri diametral opuse - fie
că a fost folosită vopsea şi s-a deteriorat (detalii: H. Thurston, Catholic
Encydopaedia, 13, 1912, p. 763), fie că acele emanaţii chimice au fost
produse de agonia umană (argument adus de Vignon în 1902; vezi A. J. Otterbein,
New Catholic Encydopaedia, 13, 1967, p. 187). Este cert că giulgiul este
cel care a fost expus la Lirey în Franţa în secolul al 14-lea, poate şi la
Constantinopol în secolul al 12-lea. Dar NT şi alte texte vechi nu indică
folosirea giulgiului în secolul 1 d.Cr. -dimpotrivă, vorbesc despre fâşii care
se înfăşoară şi care au fost folosite pentru cap şi pentru mâini şi picioare,
şi o cămaşă de pânză sau un alt veşmânt pentru trup. Sugestia lui Thurston că
giulgiul din Torino a avut pictat pe el corpul lui Isus pentru a fi expus la o
piesă liturgică de Paşte pare să fie cea mai rezonabilă (alte „giulgiuri"
au fost folosite în felul acesta).
J.P.K.
Tablita de la Tartaria are inscriptionat pe ea HQ ko-kh ,citit de la dr. la stg. kokh=osuar
RăspundețiȘtergere