întrupare
ÎNTRUPARE.
I. Înţelesul cuvântului
Substantivul „întrupare" sau adjectivul
„întrupat" nu sunt termeni biblici, dar echivalentul grec al expresiei
latine în carne (en sarki, „în carne") este întâlnit în câteva
afirmaţii importante din NT cu privire la persoana şi lucrarea lui Isus
Cristos. Astfel, cântarea citată în 1 Timotei 3:16 spune că „El a fost arătat
în trup (carne)". Ioan atribuie spiritului lui anticrist orice tăgăduire a
faptului că Isus Cristos „a venit în trup (carne)" (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7).
Pavel spune că Isus Cristos a făcut lucrarea de împăcare „în trupul Său de
carne" (Coloseni 1:22; cf. Efeseni 2:15), şi prin faptul că a trimis pe
Fiul Său „într-o fire (carne) asemănătoare cu a păcatului" Dumnezeu „a
osândit păcatul în firea pământească (în carne)" (Romani 8:3). Petru
vorbeşte despre faptul că Isus Cristos a murit pentru noi „în trup
(carne)" (sarki, la dativ: 1 Petru 3:18; 4:1). Toate aceste texte
confirmă din perspective diferite acelaşi adevăr: că tocmai prin venirea şi
moartea Sa „în trup (carne)" Cristos a obţinut mântuirea noastră. Teologia
numeşte venirea Lui „întrupare", iar moartea lui „ispăşire".
Ce înseamnă *„carne" (în trad. lui Cornilescu:
„trup" „firea pământească") în aceste texte? În Biblie acest cuvânt
(ebr. basar, se’er, gr. sarx) are în esenţă un înţeles
fiziologic: „carnea" este materialul solid care împreună cu sângele şi
oasele alcătuieşte organismul fizic al oamenilor sau al animalelor (cf. Geneza
2:21; Luca 24:39; 1 Corinteni 15:50). Întrucât în gândirea ebr. organele
trupului erau asociate cu funcţiile psihice, găsim că în VT „carne" poate
include atât aspectele psihologice cât şi aspectele fizice ale vieţii omului
(cf. paralelismul dintre „carne" şi „inimă", Psalmul 73:26, şi între
„carne" şi „suflet", Psalmul 63:1). Totuşi, cuvântul are o
semnificaţie mai mare decât doar cea antropologică. Biblia priveşte trupul
(carnea fizică) ca pe un simbol teologic important - şi anume, un simbol al
vieţii create şi dependente pe care o au oamenii şi animalele, un fel de viaţă
care este derivată de la Dumnezeu şi care, spre deosebire de viaţa lui
Dumnezeu, necesită un organism fizic pentru a-şi menţine activitatea
caracteristică. Prin urmare „carne" a devenit un termen generic pentru
oameni sau animale (cf. Geneza 6:12; 7:15, 21 ş.urm.), priviţi ca şi creaturi
ale lui Dumnezeu, a căror viaţă pe pământ durează numai un timp scurt, în care
Dumnezeu dă suflarea de viaţă din nările lor. Termenul „carne" în acest
sens teologic nu este ceva ce omul posedă, ci este ceva ce este omul.
Caracteristica ei este slăbiciunea şi fragilitatea de creatură (Isaia 40:6) şi
în această privinţă este în contrast cu „duhul" (spiritul), energia eternă
şi nepieritoare care este de la Dumnezeu şi care este Dumnezeu (Isaia 31:3; cf.
40:6-31).
Prin urmare, a spune că Isus Cristos a venit şi a
murit „în trup (carne)" înseamnă a spune că El a venit şi a murit în
starea şi în condiţiile vieţii fizice şi psihice create: cu alte cuvinte,
înseamnă că acela care a murit a fost om. Dar NT afirmă de asemenea că acela
care a murit a fost din eternitate şi continuă să fie Dumnezeu. Prin urmare,
formula care defineşte întruparea afirmă că, într-un anume sens, Dumnezeu, fără
să înceteze să fie Dumnezeu, a fost făcut om. Acesta este lucrul pe care-l
afirmă Ioan în prologul la Evanghelia sa: „Cuvântul (agentul lui Dumnezeu în
creaţie, care „la început", înainte de creaţie, nu numai că „era cu
Dumnezeu", ci „era Dumnezeu", Ioan 1:1-3), „s-a făcut trup
(carne)" (Ioan 1:14).
II. Originea crezului
O asemenea afirmaţie, examinată în mod abstract în
contextul monoteismului VT, ar părea blasfemie sau poate, lipsită de sens - şi,
de fapt, iudaismul conservator susţine că este aşa. S-ar părea să însemne că
Făcătorul divin a devenit una dintre propriile Sale creaturi, care este o
contradicţie la prima vedere în termeni teologici. De unde a venit convingerea
care l-a inspirat pe Ioan să facă o asemena afirmaţie stranie? Cum s-a născut
crezul Bisericii primare că Isus din Nazaret a fost Dumnezeu întrupat? Pe baza
presupunerii că el nu a fost prilejuit de ceea ce a spus şi a făcut Isus, ci că
s-a născut mai târziu, unii au încercat să-i urmărească originea în
speculaţiile evreilor cu privire la un Mesia supra-uman preexistent, sau în
mituri politeiste despre zei răscumpărători, mituri caracteristice pentru
religiile elenistice ale misterelor sau cultelor gnostice. Dar în prezent se
recunoaşte în general că aceste încercări au eşuat: în parte pentru că diferenţele
dintre aceste speculaţii evreieşti şi păgâne şi cristologia NT s-au dovedit
întotdeauna a fi mult mai substanţiale şi mai adânc înrădăcinate decât
asemănările de suprafaţă; în parte pentru că s-a arătat că o revendicare
practică a divinităţii este inclusă în majoritatea afirmaţiilor neîndoielnice
ale persoanei istorice Isus, prezentată în evangheliile sinoptice, şi că
acceptarea acestei revendicări a fost fundamentală pentru credinţa şi
închinarea bisericii primare din Palestina, aşa cum este ea prezentată în
primele capitole din Faptele Apostolilor (caracterul istoric al acestei lucrări
este rareori contestat în prezent). Singura explicaţie care satisface faptele
este că impactul vieţii, lucrării morţii şi învierii lui Isus i-a convins pe
ucenicii Săi de dumnezeirea Sa personală încă înainte de înălţarea Sa. Desigur,
tocmai acesta este modul în care este prezentată problema în Evanghelia a patra
(vezi în special Ioan 20:28 ş.urm.). În armonie cu aceasta, Faptele Apostolilor
ne spun că primii creştini s-au rugat lui Isus adresându-I-se „Domnul"
(7:59) încă înainte de Rusalii (1:21: „Domnul" care a ales apostoli este
desigur „Domnul Isus" din v. 21, cf. v. 3); începând din ziua de Rusalii
ei au botezat în Numele Lui (2:38; 8:16; 19:5); ei au invocat şi şi-au pus
credinţa în Numele Lui (adică, în El Însuşi: 3:16; 9:14; 22:16; cf. 16:31); ei
au proclamat că El este Cel care dă pocăinţă şi iertarea de păcate (5:31).
Toate acestea arată că deşi la început dumnezeirea lui Isus nu a fost exprimată
clar în cuvinte (şi în Faptele Apostolilor nu se dă nici un indiciu că a fost
exprimată clar), ea a făcut parte din credinţa prin care au trăit şi s-au rugat
primii creştini. Lex orandi lex credendi. Formularea teologică a
crezului în întrupare a venit mai târziu, dar crezul propriu zis - chiar dacă a
fost exprimat incoerent - a existat în Biserică încă de la început.
III. Poziţia scriitorilor Noului Testament
Este important să observăm natura şi limitele
intereselor care au determinat gândirea NT cu privire la întrupare, în special
în cazul lui Pavel, Ioan şi al autorului Epistolei către evrei, care se ocupă
mai pe larg de acest subiect. Scriitorii NT nu remarcă şi nu abordează nicăieri
problemele metafizice legate de modalitatea întrupării şi problemele psihologice
despre starea întrupată, probleme care au ocupat un loc atât de proeminent în
discuţiile Cristologice începând din secolul al 4-lea. Interesul lor pentru
persoana lui Cristos nu este filozofic şi speculativ, ci religios şi
evanghelic. Ei vorbesc despre Cristos, nu ca o problemă metafizică, ci ca un
Mântuitor divin; şi tot ce afirmă cu privire la persoana Lui este determinat de
dorinţa lor de a-L glorifica prin prezentarea lucrării Lui şi prin justificarea
poziţiei Lui centrale în planul de mântuire al lui Dumnezeu. Ei nu încearcă
niciodată să disece misterul persoanei Sale; pentru ei este suficient să
proclame întruparea ca pe o realitate, ca pe una dintr-o succesiune de lucrări
măreţe prin care Dumnezeu a realizat mântuirea păcătoşilor. Singurul sens în care
scriitorii NT au încercat vreodată să explice întruparea este prim arătarea
modului în care se încadrează în planul general al lui Dumnezeu pentru
răscumpărarea omenirii (vezi, de ex. Romani 8-3; Filipeni 2:6-11; Coloseni
1:13-22; Ioan 1:18; 1 Ioan 1:1-2:2; şi argumentul principal din Evrei, 1-2;
4:14-5:10; 7:1-10:18).
Caracterul exclusiv al acestui interes evanghelic
aruncă lumină asupra faptului surprinzător că NT nu face apel nicăieri la
*naşterea din fecioară a lui Isus ca o mărturie pentru unirea dumnezeirii şi a
umanităţii în persoana Sa - un argument care a fost dezvoltat mult de teologia
de mai târziu. Această tăcere nu trebuie să însemne că scriitorii NT erau în
necunoştinţă cu privire la naşterea din fecioară, aşa cum au presupus unii.
Tăcerea este explicată suficient prin faptul că interesul NT pentru Isus se
concentrează în altă direcţie, asupra relaţiei Sale cu planul de mântuire al
lui Dumnezeu. Dovada acestui fapt este dată de modul în care este relatată
istoria naşterii din fecioară de către Matei şi Luca, cei doi evanghelişti care
o relatează. Fiecare pune accentul, nu asupra constituţiei unice a Persoanei
născută în acest mod miraculos, ci asupra faptului că prin această naştere
miraculoasă Dumnezeu a început să-Şi împlinească intenţia Sa profeţită de mult
de a cerceta şi de a răscumpăra pe poporul Său (cf. Matei 1:21 ş.urm.; Luca
1:31 ş.urm., 68-75; 2:10 ş.urm., 29-32). Singura semnificaţie pe care ei, sau
oricare dintre scriitorii NT, o văd în întrupare este semnificaţie
soteriologică directă. Speculaţia lui Scot, popularizată de Westcott, că
întruparea a avut ca scop principal perfecţionarea creaţiei şi numai ca scop
secundar şi incidental răscumpărarea păcătoşilor, nu găseşte deloc sprijin în
NT.
Scriitorii apostolici văd dar că atât dumnezeirea
cât şi umanitatea lui Isus sunt fundamentale pentru lucrarea Lui de mântuire.
Ei consideră că tocmai pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu, tocmai de aceea
trebuie să considere revelaţia gândirii şi inimii Tatălui în Isus ca o
revelaţie perfectă şi finală (cf. Ioan 1:18; 14:7-10; Evrei 1:1 ş.urm.), iar
moartea Sa trebuie considerată dovada supremă a dragostei lui Dumnezeu pentru
păcătoşi şi a dorinţei Sale de a-i binecuvânta pe credincioşi (cf. Ioan 3:16;
Romani 5:5-10; 8:32; 1 Ioan 4:8-10). Ei înţeleg că filiaţia divină a lui Isus
este aceea care garantează durata nesfârşită, perfecţiunea şi eficacitatea
nelimitată a serviciului Său de mare preot (Evrei 7:3, 16, 24-28). Ei sunt
conştienţi că în virtutea dumnezeirii Sale a putut înfrânge şi nimici pe
diavol, „cel ce are puterea morţii" şi care i-a ţinut pe păcătoşi într-o
stare de frică disperată (Evrei 2:14 ş.urm.; Apocalipsa 20:1 ş.urm.; cf. Marcu
3:27; Luca 10:17 ş.urm.; Ioan 12:31 ş.urm.; 16:11). De asemenea, ei înţeleg că
a fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu să „se facă trup", deoarece numai în
felul acesta a putut lua locul păcătosului ca „omul al doilea" prin care
Dumnezeu tratează rasa umană (1 Corinteni 15:21 ş.urm., 47 ş.urm.; Romani
5:15-19); numai în felul acesta a putut media între Dumnezeu şi oameni (1
Timotei 2:5); numai aşa a putut muri pentru păcate, deoarece numai carnea poate
muri. (De fapt, ideea de „carne" (trup, fire pământească) este legată atât
de strâns de moarte încât NT nu foloseşte termenul cu privire la umanitatea lui
Cristos în starea de glorie şi neputrezire: „zilele vieţii Sale
pământeşti" (lit. „zilele cărnii Sale") înseamnă timpul petrecut de
Cristos pe pământ, până la cruce.)
Prin urmare, ar trebui să ne aşteptăm ca NT să
trateze ca erezie periculoasă care ar distruge Evanghelia orice tăgăduire a
faptului că Isus Cristos a fost cu adevărat divin şi cu adevărat uman; şi de
fapt, NT face tocmai aceasta. Singura tăgăduire cunoscută este cunoscută ca şi
cristologie docetică (tradiţională, aceea a lui Cerinthus) care a tăgăduit
realitatea „cărnii" (trupului) lui Cristos (1 Ioan 4:2 ş.urm.) şi prin
urmare a contestat realitatea morţii Sale fizice („sângele", 1 Ioan 5:6).
Ioan demască această erezie în primele două dintre Epistolele sale şi o
consideră o eroare de moarte inspirată de spiritul lui anticrist, o tăgăduire
mincinoasă a Tatălui şi a Fiului (1 Ioan 2:22-25; 4:1-6; 5:5-12; 2 Ioan 7, 9
ş.urm.). Se crede în general că accentul pus de Evanghelia după Ioan pe
realitatea experienţei lui Isus în ce priveşte limitările umane (oboseala Lui,
4:6; setea, 4:7; 19:28; lacrimile, 11:33 ş.urm.) este menit să atace chiar la
baza aceleiaşi erori docetice.
IV. Elemente ale doctrinei din Noul Testament
Semnificaţia afirmaţiei din NT că „Isus Cristos a
venit în trup" poate fi schiţată în trei secţiuni.
a. Persoana întrupată
NT defineşte în mod uniform identitatea lui Isus în
termenii relaţiei Sale cu singurul Dumnezeu în conformitate cu monoteismul VT
(cf. 1 Corinteni 8:4,6; 1 Timotei 2:5; vezi Isaia 43:10 ş.urm.; 44:6).
Definiţia fundamentală este că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Această
identificare îşi are originea în ideile şi învăţătura lui Isus Însuşi.
Sentimentul Său că este „Fiul" într-un sens unic care îl separă de restul
oamenilor datează cel puţin de când avea 13 ani (Luca 2:49) şi acest lucru a
fost confirmat de vocea Tatălui din cer la botez: „Tu eşti Fiul Meu
Preaiubit" (Marcu 1:11; cf. Matei 3:17; Luca 3:22; agapetos, care
apare în toate cele trei relatări despre vocea divină, are sensul implicit de
„singurul preaiubit"; vezi de asemenea pilda din Marcu 12:6; cf. cuvintele
similare rostite din cer cu ocazia schimbării la faţă, Marcu 9:7; Matei 17:5).
La judecata Sa, când a fost întrebat sub jurământ dacă este, „Fiul lui
Dumnezeu" (o expresie care pe buzele marelui preot probabil că a însemnat
doar „Mesia din sămânţa lui David"), Marcu şi Luca ne spun că Isus a dat
un răspuns afirmativ care a fost de fapt o revendicare a dumnezeirii personale:
ego eimi (Marcu 14:62; Luca 22:70 redă: „Tu zici (pe bună dreptate) că ego
eimi"). Cuvintele ego eimi, expresia emfatică „Eu sunt",
erau cuvinte pe care nici un evreu nu îndrăznea să le rostească, deoarece ele
exprimau identificarea cu Dumnezeu (Exod 3:14). Isus, care porivit lui Marcu a
folosit anterior aceste cuvinte în mod sugestiv (Marcu 6:50; cf. 13:6; şi cf.
seria lungă de afirmaţii ego eimi din Evanghelia după Ioan: Ioan 4:26;
6:35; 8:12; 10:7, 11; 11:25; 14:6; 15:1; 18:5 ş.urm.), dorea evident să arate
cât se poate de clar că filiaţia divină pe care o revendica era însăşi dumnezeirea
personală. Tocmai pentru această „blasfemie" a fost condamnat Isus.
Referirile lui Isus la Sine ca şi „Fiul" sunt
făcute întotdeauna în contexte care Îl scot în relief ca fiind apropiat de
Dumnezeu într-un mod unic şi ca fiind favorizat de Dumnezeu în mod unic.
Asemenea afirmaţii sunt relativ puţine în evangheliile sinoptice (Matei 11:27 =
Luca 10:22; Marcu 13:32 = Matei 24:36; cf. Marcu 12:1-11), dar sunt multe în
Evanghelia după Ioan, atât în cuvintele lui Isus Însuşi cât şi în comentariul
evanghelistului. Potrivit lui Ioan, Isus este „singurul" Fiu al lui
Dumnezeu (monogenes:1:14, 18; 3:16, 18). El există din eternitate (8:58;
cf. 1:1 ş.urm.). El este într-o relaţie neschimbătoare de dragoste perfectă,
unitate şi comuniune cu Tatăl (1:18; 8:16, 29; 10:30; 16:32). În calitate de
Fiu El nu are iniţiativă independentă (5:19); El trăieşte pentru a-L glorifica
pe Tatăl Său (17:1, 4) prin faptul că face voia Tatălui Său (4:34; 5:30; 8:28
ş.urm.). El a venit în lume pentru că L-a „trimis" Tatăl (42 de pasaje) şi
I-a dat o sarcină de împlinit acolo (4:34; 17-4; cf. 19:30). El a venit în
Numele Tatălui Său (5:43) şi, pentru că tot ce a spus şi a făcut a fost în
concordanţă cu porunca Tatălui Său (7:16 ş.urm.; 8:26 ş.urm.; 12:49 ş.urm.;
14:10), viaţa Sa pe pământ a revelat perfect pe Tatăl Său (14:7 ş.urm.). Când
El spune că Tatăl este mai mare decât El (14:28; cf. 10:29) este evident că El
nu se referă la o inferioritate esenţială sau circumstanţială, ci la faptul că
subordonarea faţă de voia şi iniţiativa Tatălui este naturală şi necesară
pentru El. Tatăl este mai mare decât El deoarece în relaţia cu Tatăl, este în
natura Lui să acţioneze liber şi cu bucurie ca Fiu. Dar aceasta nu înseamnă că
El trebuie să fie mai prejos decât Tatăl în stima şi închinarea oamenilor.
Dimpotrivă, căci Tatăl urmăreşte gloria Fiului la fel de mult cum Fiul
urmăreşte gloria Tatălui. Tatăl I-a încredinţat Fiului cele două lucrări majore
de a da viaţă şi de a face judecata, „ca toţi să cinstească pe Fiul cum
cinstesc pe Tatăl" (5:21 ş.urm.). Aceasta înseamnă că Tatăl îi conduce pe
toţi oamenii ca să facă la fel ca şi Toma (20:28) şi să recunoască pe Fiul în
aceiaşi termeni în care trebuie să-L recunoască pe Tatăl însuşi - anume:
„Domnul meu şi Dumnezeul meu".
NT conţine alte idei, subsidiare aceleia de
Filiaţie divină, care proclamă de asemenea dumnezeirea lui Isus din Nazaret.
Putem menţiona mai multe dintre acestea: (i) Ioan identifică Cuvântul divin
etern cu Fiul personal al lui Dumnezeu Isus Cristos (Ioan 1:1- 18; cf. 1 Ioan
1:1-3; Apocalipsa 19:13; *LOGOS). (ii) Pavel vorbeşte despre Fiul ca fiind
„chipul (imaginea) lui Dumnezeu", atât în starea Sa după întrupare (2
Corinteni 4:4) cât şi înainte de întrupare (Coloseni 1:15) şi în Filipeni 2:6
el spune că înainte de întrupare, Isus Cristos a fost în „forma" (morphe)
lui Dumnezeu: o expresie a cărei exegeză este controversată, dar pe care J. B.
Phillips o redă cu certitudine corect: „întotdeauna... Dumnezeu prin natura
Sa". În Evrei 1:3 ni se spune că Fiul este „oglindirea slavei Lui şi
întipărirea Fiinţei Lui". Aceste afirmaţii, făcute în contextul unui
sistem de referinţă monoteist care exclude orice idee despre doi Dumnezei, sunt
menite să sugereze: (1) că Fiul este El însuşi divin, iar din punct de vedere
ontologic este una cu Tatăl; (2) că Fiul întruchipează perfect tot ce este în
Tatăl sau, că Fiului nu îi lipseşte nici un aspect sau component al dumnezeirii
sau al caracterului pe care îl are Tatăl, (iii) Pavel poate aplica la Domnul
Isus o profeţie din VT cu privire la invocarea „Domnului" (Iahve),
indicând în felul acesta că îşi găseşte adevărata împlinire în El (Romani
10:13, citat din Ioel 2:32; cf. Filipeni 2:10 ş.urm., un ecou din Isaia 45:23).
De asemenea, scriitorul Epistolei către evrei citează îndemnul lui Moise către
îngeri de a se închina lui Dumnezeu (Deuteronom 32:43, LXX) şi declaraţia
psalmistului: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic" (Psalmul
45:6) ca şi cuvinte rostite de Tatăl cu referire la Fiul Său (Evrei 1:6, 8).
Aceasta arată că amândoi scriitorii consideră că Isus este divin, (iv) Obiceiul
NT de a-L numi pe Isus „Domnul" - titlul dat zeilor în religia elenistă
(cf. 1 Corinteni 8:5) şi folosit în mod invariabil în LXX pentru a reda numele
divin - s-ar părea că este o atribuire a divinităţii.
b. Natura întrupării
Atunci când Cuvântul „S-a făcut trup"
dumnezeirea Lui nu a fost abandonată, sau redusă, sau limitată, iar El nu a
încetat să exercite funcţiile divine pe care le-a exercitat anterior. Ni se
spune că El este Acela care susţine creaţia în existenţa ordonată şi care dă
viaţa şi o susţine (Coloseni 1:17; Evrei 1:3; Ioan 1:4), iar aceste funcţii nu
au fost suspendate în timpul vieţii Sale pământeşti. Când a venit în lume EL
„S-a dezbrăcat" de gloria exterioară (Filipeni 2:7; Ioan 17:5) - şi în
sensul acela „S-a făcut sărac" (2 Corinteni 8:9), dar aceasta nu implică o
limitare a puterilor Sale divine, aşa cum sugerează aşa-numitele teorii ale
kenozei. NT subliniază faptul că dumnezeirea Fiului nu a fost redusă prin
întrupare. Pavel spune că în omul Isus Cristos „locuieşte trupeşte toată
plinătatea Dumnezeirii" (Coloseni 2:9; cf. 1:19).
Prin urmare, întruparea Fiului lui Dumnezeu nu a
fost o diminuare a dumnezeirii, ci o însuşire a umanităţii. Nu înseamnă că
Dumnezeu Fiul a venit să locuiască într-o fiinţă umană, aşa cum avea sa facă
mai târziu Duhul. (Identificarea întrupării cu locuirea într-o fiinţă umană
este esenţa ereziei nestoriene.) Dimpotrivă, înseamnă că Fiul Însuşi a început
să trăiască o viaţă pe deplin umană. El nu S-a îmbrăcat doar într-un trup uman,
luând locul sufletului, aşa cum a susţinut Apollinaris; El a luat atât un
suflet de om cât şi un trup de om, adică, a intrat atât în experienţa vieţii
umane psihice cât şi a celei fizice. Umanitatea Lui a fost completă; El a
devenit „omul Cristos Isus" (1 Timotei 2:5; cf. Galateni 4:4; Evrei 2:14,
17). Umanitatea Lui este permanentă. Deşi acum El este înălţat în slavă, El
„continuă să fie Dumnezeu şi om în două naturi distincte, şi o singură
persoană, pentru totdeauna" (Westminster Shorter Catechism, Q.21;
cf. Evrei 7:24).
c. Starea întrupată
(i) A fost o stare de dependenţă şi supunere,
deoarece întruparea nu a schimbat relaţia dintre Fiul şi Tatăl. Ei au continuat
să aibă o părtăşie neîntreruptă, Fiul spunând şi făcând ceea ce I-a dat Tatăl
să spună şi să facă, fără să treacă vreodată dincolo de voia cunoscută a
Tatălui (cf. prima ispită, Matei 4:2 ş.urm.). Necunoaşterea chiar de către El a
timpului revenirii Sale (Marcu 13:32) nu trebuie explicată ca un subterfugiu
edificator (Toma d Aquinas) sau ca o dovadă că S-a dezbrăcat de
cunoaşterea Sa divină în vederea întrupării (teoriile kenozei), ci arată doar
că nu a fost voia Tatălui ca El să cunoască lucrul acela la momentul respectiv.
În calitate de Fiu El nu a dorit şi nu a căutat să cunoască mai mult decât a
dorit Tatăl ca să cunoască.
(ii) A fost o stare de lipsă de păcat şi de trăire
impecabilă, deoarece întruparea nu a schimbat natura şi caracterul Fiului.
Faptul că întreaga Lui viaţă a fost fără păcat este afirmat de mai multe ori (2
Corinteni 5:21; 1 Petru 2:22; Evrei 4:15; cf. Matei 3:14; 17; Ioan 8:46; 1 Ioan
2:1 ş.urm.). Faptul că El a fost scutit de consecinţa păcatului originar în
Adam este evident din faptul că El nu a trebuit să moară pentru păcate comise
de El Însuşi (cf. Evrei 7:26) şi de aceea a putut muri ca înlocuitor şi
reprezentant, cel neprihănit luând locul celui nelegiuit (cf. 2 Corinteni 5:21;
Romani 5:16 ş.urm.; Galateni 3:13; 1 Petru 3:18). Faptul că trăirea Lui a fost
impecabilă şi că El nu a putut păcătui rezultă din faptul că El a rămas Fiul
lui Dumnezeu (cf. Ioan 5:19, 30). Devierea de la voia Tatălui nu era posibilă
pentru El în starea întrupată, după cum nu a fost posibilă nici înainte.
Dumnezeirea Lui a fost garanţia că El avea să realizeze în trup neprihănirea
aceea care era condiţia necesară pentru a muri ca „un miel fără cusur şi fără
prihană" (1 Petru 1:19).
(iii) A fost o stare de ispitire şi conflict
moral, deoarece întruparea a fost o intrare adevărată în stările vieţii
morale ale omului. Deşi ca Dumnezeu nu era în firea Lui să cedeze în faţa
ispitei, totuşi, ca om a fost necesar să lupte împotriva ispitei ca să o poată
birui. Divinitatea Lui nu L-a ferit de ispita de a Se abate de la voia Tatălui,
nici că avea să fie scutit de tensiunea şi frământarea pe care ispitirile
repetate le creează în suflet, ci a garantat că atunci când avea să fie
ispitit, El avea să lupte şi avea să învingă, aşa cum a făcut în ispitirile de
la începutul lucrării Sale mesianice (Matei 4:1 ş.urm.). Scriitorul Epistolei
către evrei subliniază că în virtutea faptului că El însuşi a fost ispitit şi
ştie cât de costisitoare este ascultarea, El poate să înţeleagă şi să dea
ajutor creştinilor ispitiţi şi tulburări (Evrei 2:18; 4:14 ş.urm.; 5:2, 7
ş.urm.). (*ISUS CRISTOS, VIAŢA ŞI ÎNVĂŢĂTURA LUI.)
BIBLIOGRAFIE
J. Denney, Jesus and the Gospel, 1908; P. T.
Forsyth, The Person and Place of Jesus Christ, 1909; H. R. Mackintosh, The
Doctrine of the Person of Jesus Christ, 1912; A. E. J. Rawlinson, The
New Testament Doctrine of the Christ, 1926; L. Hodgson, And was made Man,
1928; E. Brunner, The Mediator, E.T., 1934; D. M. Baillie, God was in
Christ, 1948; L. Berkhof, Systematic Theology, 1949, p. 305-330; G.
C. Berkouwer, The Person of Christ, 1954; K. Barth, Church Dogmatics,
I, 2, 1956, p. 122-202; V. Taylor, The Person of Christ in New Testament
Teaching, 1958; O. Cullmann, The Christology of the New Testament,
E.T., 1960; W. Pannenberg, Jesus - God and Man, E.T. 1968; C. F. D.
Moule, The Origin of Christology, 1977.
J.I.P.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu