Paştele

Paştele

  02:57    

---

PAŞTELE. Paştele din Exod 12 se referă (1) la evenimentul istoric iniţial al eliberării lui Israel din robia egipteană; (2) la ulterioara comemorare repetată şi instituţionalizată a acestui eveniment (Mishnah Pesahim 9:5). Strâns legate de acestea deşi individualizate, sunt: (3) interzicerea consumării *aluatului dospit, interdicţie ce simboliza graba acelei nopţi neuitate a exodului şi (4) dedicarea ulterioară a *întâiului născut, împreună cu darurile prevăzute de Lege, comemorând cruţarea divină a întâilor născuţi care s-au găsit în casele stropite cu sânge. Este foarte posibil ca Moise să fi adaptat ceremoniale mai vechi, Sărbătoarea azimilor fiind o sărbătoare, iar Paştele un festival nomad şi pastoral (EBr, 1974, Makropaedia, vol. 10, p. 219 ş.urm.).Există unele păreri conform cărora Paştele ar fi avut legătură cu circumcizia, cu demonismul, cu cultul fertilităţii sau cu dedicarea întâilor născuţi (cf. H.H. Rowley, Worship in Ancient Israel, 1967, p. 47 ş.urm.). până în anul 70 d.Cr., Paştele a fost sărbătorit la Ierusalim, în fiecare casă din oraş şi în micile bresle; ritualul înjunghierii mielului se făcea în incinta Templului. Când Templul şi naţiunea palestiniană au fost ambele distruse de război, Paştele a devenit inevitabil o ceremonie în familie.

Samaritenii mai prăznuiesc încă cu meticulozitate vechiul lor Paşte din împărăţia de N, şi fac lucrul acesta în fiecare an pe Mt. *Garizim, respectând foarte strict Pentateuhul şi prăznuind Paştele precum şi Sărbătoarea azimilor ca două entităţi distincte. Spre deosebire de iudei, samaritenii mai sacrifică şi astăzi miei. Datorită faptului că piscul Mt. Garizim este întinat acum, pe el aflându-se în prezent un cimitir musulman, jertfele se aduc pe povârnişurile muntelui (EBr, Mikropaedia, vol. 4, p. 494). Ei îşi sprijină pretenţiile citând „Garizim" în locul lui „Ebal" în Deuteronom 27:4, şi la fel, considerând că în Deuteronom 12:5,14; şi 16:16 avem Garizim şi nu Sion. A existat pentru o vreme pe acest munte un templu samaritean care era rival celui de la Ierusalim (comp. R. de Vaux, Ancient Israel, E.T. 1961, p. 342 ş.urm.), cu toate că datele exacte între care a funcţionat acesta sunt obiectul unor dispute (cf. de asemenea John Macdonald, The Theology of the Samaritans, 1964, passim).

I. În Vechiul Testament

Exodul 12, punctul natural de pornire al studiului, ne sugerează următoarele consideraţii principale:

1. Paştele (în ebr. pesah) provine dintr-un verb care înseamnă „a trece peste", în sensul de „a cruţa" (Exod 12:13, 27, etc.). Lucrul acesta conferă cuvântului un sens deosebit; nu trebuie să respingem punctul de vedere respectat atâta vreme, conform căruia Dumnezeu a trecut literalmente peste casele stropite cu sânge ale israeliţilor, lovind în acelaşi timp casele egiptenilor. Termenul este folosit atât cu privire la sărbătoare cât şi la animalul de jertfă. BDB menţionează un alt verb cu aceeaşi rădăcină, care înseamnă „a şchiopăta" şi care a dat naştere la alte teorii (cf. T.H. Gaster, Passover: Its History and Traditions, 1949, p. 23-25); dar KB modifică această concluzie.

2. Abib, care mai târziu s-a numit Nisan, luna în care se coceau spicele şi luna primului Paşte, a fost cinstită şi numită prima lună a anului evreiesc (Exod 12:2; Deuteronom 16:1; cf. Levitic 23:5; Numeri 9:1-5; 28:16).

A fost victima pascală de obicei un miel, aşa cum cred majoritatea? În Deuteronom 16:2, ni se arată că exista o posibilitate mult mai mare de a alege animalul; în Exod 12 aceasta depinde de exegeza versetului. Sensul cuvântului ebr. seh (v. 3) este redus de BDB la oi şi la capre, fără să se ţină seama de vârsta acestora; KB reduce sensul şi mai mult, la miel sau la ied. Înţelesul expresiei ben-san (v. 5, literar, „fiul de un an") este controversat. Unii interpretează această expresie ca referindu-se la un animal de un an, de fapt între 12 şi 24 luni, adică un animal crescut până la mărimea unui animal matur (cf. Gesenius-Kautzsch-Cowley, Hebrew Grammar, secţiunea 128 v; G.B. Gray, Sacrifice in the OT, 1925, p. 345-351). Dar exegeza tradiţională care consideră că vârsta de 12 luni este limita de vârsta superioară nu cea inferioară, nu este deloc dezminţită. Dovezile pe care le avem din Talmud par să limiteze categoriile legitime ale victimei pascale la oi şi capre, conformându-se mai degrabă Exodului, nu Deuteronomul (cf. Menahoth 7:6, cu Ghemara). Alegerea între un miel sau ied, un miel sau o capră, este sugerată de mai multe ori (Pesahim 8:2; 55b; 66a), şi totuşi, din toate dovezile pe care le avem deducem că în general mielul a fost animalul preferat (Shabbath 23:1; Kelim 19:2; Pesahim 69b; etc). Un articol interzice sacrificarea femelelor, sau a unui mascul care a depăşit vârsta de doi ani - interdicţie care vine tacit în sprijinul interpretării conform căreia puteau fi sacrificate animale cu vârsta între 12 şi 24 luni (Pesahim 9:7). Totuşi, un pasaj contradictoriu declară categoric că o jertfă pascală poate fi adusă de la vârsta de opt zile în sus (Parah 1:4). Dacă nu se poate demonstra pe baza textului Scripturii sau al Talmudului că mielul a fost animalul de jertfă general acceptat, cel puţin este clar că acest lucru a dobândit de o puternică sancţiune cutumiară. Este foarte important şi semnificativ faptul că samaritenii, credincioşi religiei strămoşeşti, jertfesc şi astăzi miei pe povârnişurile Mt. Garizim.

4. În noaptea de Paşte în Egipt, pragul de sus şi uşiorii uşii erau stropiţi cu sângele unui miel (în mod aprotopaic, după părerea unora). Sângele era purtat într-un lighean, în ebr. sap, v. 22 (care, la fel, cu un mic artificiu exegetic ar putea fi schimbat în „prag"), stropit cu isop, frunzele unei plante de magheran, un simbol obişnuit al purităţii, vezi mai departe N.H. Snaith, The Jewish New Year Festival, 1947, p. 21 ş.urm.

5. Expresia „între cele două seri" din Exod 12:6 (vezi Exod 16:12; Levitic 23:5; Numeri 9:3, 5, 11 vezi de asemenea nota de la subsol vers. Cornilescu;) a fost interpretată în două feluri, în funcţie de felul în care comunitatea socotea timpul: ori între orele 3 după masă şi apusul soarelui, aşa cum socoteau şi practicau fariseii (cf. Pesahim 61a; Josephus, BJ 6. 423); sau, aşa cum susţineau samaritenii şi alţii, între apusul soarelui şi lăsarea întunericului. Prima variantă, aşa cum indică Edersheim, permite un timp de acţiune mai îndelungat pentru înjunghierea nenumăraţilor miei, şi este probabil de preferat.

6. Exod 12:43-49 interzice Neamurilor să participe la sărbătoarea Paştelor, dar desigur nu şi prozeliţilor, din partea cărora se aştepta să se conformeze integral Legii, ba erau chiar obligaţi.

Întreaga dramă şi întregul înţeles al cap. 12 din Exodul este concentrată în 17 cuvinte greceşti semnificative, care se găsesc în Evrei 11:28.

Paştele din Deuteronom 16 diferă faţă de cel din Exod 12 prin unele aspecte minore. Aici nu se mai pune accentul pe sânge; ceremonia care era în esenţă o ceremonie în familie, devine aici o jertfă mai oficială, care are loc într-un sanctuar central, cu posibilitatea de a alege victima din mai multe specii de animale; v. 7 vorbeşte despre fierberea animalului jertfit, nu despre prăjirea lui; sărbătoarea Paştelor şi a azimilor, aici numită pâinea întristării, sunt integrate mai bine decât în Exodul. Nu trebuie să privim cele două pasaje ca fiind contradictorii, ci trebuie să vedem o evoluţie de la unul la celălalt, o evoluţie a evenimentului într-o sărbătoare instituţionalizată; în plus, pasajul din Deuteronom se apropie mai bine de referirile pe care le avem în NT cu privire la Paşte. Nu este cazul să considerăm că între cele două pasaje a existat o perioadă mare de timp; împrejurările schimbate puteau fi prevăzute profetic din timpul pribegiei prin pustie. Mai este relatat şi faptul că a fost instituit un al doilea Paşte, la o lună după Paştele propriu-zis, pentru cei care nu erau curaţi după Lege în perioada primului Paşte (Numeri 9:1-14).

Paştele au fost sărbătorite în câmpia Ierihonului, în timpul cuceririi Canaanului (Iosua 5:10 ş.urm.). Când a fost sărbătorit în vremea lui Ezechia (2 Cronici 30:1-27) şi a lui Iosia (2 Cronici 35:1-19), locul corect pentru praznic se consideră a fi Templul din Ierusalim. Ceremonia din timpul lui Ezechia profită de cel de-al doilea Paşte prevăzut de Lege, menţionat mai sus, fiindcă poporul nu s-a adunat la Ierusalim şi pentru că preoţii nu au fost curaţi după Lege atunci când trebuia să se ţină Paştele propriu-zis. Scurta referire la Paşte, pe care o găsim în Ezechiel 45:21-24, face aluzie la Templul ideal care la vremea prorociei nu era decât o imaginaţie. Cele trei puncte care ne interesează sunt: (1) participarea deplină a liderului laic, (2) jertfa pentru păcat şi (3) trecerea completă de la forma celebrării în familie la ceremonia publică. Victimele specificate includ tauri, berbeci şi iezi. Ceea ce prevedea Deuteronomul este amplificat considerabil, cu toate că nu există nici o schimbare în tiparul de gândire.

Modul în care sărbătoreau iudeii Paştele în ultimele zile ale Templului lui Irod poate fi văzut în partea din Mişna care se numeşte Pesahim. Poporul se aduna în curtea din afară a Templului în grupuri, ca să înjunghie animalele pentru jertfa de Paşte. Preoţii stăteau aliniaţi pe două rânduri; într-un rând fiecare avea câte un lighean de aur, iar în celălalt rând fiecare avea un lighean de argint. Ligheanul în care se aduna sângele victimei ce murea trecea din mână în mână, până la capătul rândului, iar ultimul preot îndeplinea ritualul de stropire a altarului cu sânge. Toate acestea se făceau în timp ce se cânta Hallel (Psalmii 113-118). Grupurile care sărbătoreau împreună erau în general formate din membri ai aceleiaşi familii, dar între membrii unui astfel de grup puteau exista şi alte legături, de genul celei care a existat între Domnul şi ucenicii Lui.

II. În Noul Testament

În perioada NT, toţi bărbaţii israeliţi veneau la Ierusalim de trei ori pe an, la praznicul Paştelor, la Rusalii şi la sărbătoarea Corturilor. Chiar şi evreii din diaspora se conformau uneori; populaţia temporară a Sfântei Cetăţi (cf. adunarea de la Rusalii din Faptele Apostolilor 2) putea să atingă aproape 2.000.000 după cum realatează Josephus (BJ 6. 425) J. Jeremia ne dă o cifră mai realistă a numărului vizitatorilor şi ea este de 180.000 (Jerusalem in the Time of Jesus, 1969, p. 83 ş.urm.) După ce se inspecta casa la lumina candelei, pentru a se asigura că nu există în casă pâine dospită, şi după alte pregătiri foarte atente (cf. Marcu 14:12-16 şi textele paralele), se servea cina de Paşte într-o poziţie înclinată. Cina includea elementele simbolice care erau: mielul prăjit, pâinea nedospită, ierburile amare, câteva condimente şi patru pahare de vin aşezate într-un loc anumit. Ritualul prevăzut al spălării mâinilor era respectat cu stricteţe. Masa (după toate probabilităţile duşumeaua) era strânsă înaintea celui de-al doilea pahar de vin, iar istoria Paştelui din Egipt şi a exodului era povestită în cadrul unui dialog dintre tată şi fiu (sau când aceştia nu erau prezenţi, înlocuitorii prevăzuţi). Vasele cu mâncare erau apoi aduse înapoi, se cânta o porţiune din Hallel, după care urma al doilea pahar de vin. După aceasta avea loc frângerea pâinii. La Cina cea de taină, probabil că acesta a fost momentul când Iuda a întins mâna şi a luat bucata de pâine înmuiată în vin, după care a plecat să-L vândă pe Învăţătorul lui (Ioan 13:30). În acea noapte decisivă, se poate considera că instituirea Cinei Domnului sau a Euharistului a fost asociată cu al treilea pahar de vin. Cei adunaţi terminau de cântat şi ultima porţiune din Hallel o dată cu al patrulea pahar - fără îndoială, imnul din Matei 26:30. În accepţiunea generală, Cina cea de taină a coincis cu Paştele propriu-zis, în ciuda faptului că anumiţi comentatori neagă lucrul acesta. A. Plummer, de ex. (Luke, ICC, 1896, p. 491 ş.urm.), postulează că acesta este un Paşte care a avut loc cu 20 de ore înainte de timpul când se înjunghiau mieii, susţinând că la timpul propriu-zis al Paştelui Isus era pe cruce murind, sau era chiar mort. Alţii sugerează că în odaia de sus avem cina de purificare dinaintea Paştelor. J.N. Geldenhuys susţine însă că, atunci când pasajele relevante sunt interpretate corect, Cina cea de taină a fost chiar cina de Paşte, că a avut loc în a 14-a zi a lunii Nisan, în ziua dinaintea răstignirii, că nu există nici o contradicţie între evangheliile sinoptice şi cea de-a patra evanghelie. Răstignirea, spune el, trebuie să fi avut loc pe data de 6 aprilie, sau în jurul acestei date a anului 30 d.Cr. În alte comentarii standard pot fi găsite şi alte puncte de vedere.

Expresiile simbolice „Cristos Paştele noastre" sau „Mielul lui Dumnezeu", ne sunt familiare din NT. Am văzut că mielul tradiţional, chiar dacă nu este prezent în toate cazurile, a fost folosit pe scară largă înainte de perioada NT. În Exod 12:46 şi Numeri 9:12 ni se spune că nici un os al animalului sacrificat la Paşte nu trebuia zdrobit. Acest detaliu este satisfăcut din punct de vedere tipologic atunci când I se aplică cu reverenţă Celui crucificat (Ioan 19:36).

După dărâmarea Templului din Ierusalim în anul 70 d.Cr., orice posibilitate de a jertfi un animal într-o manieră ritualistică a dispărut complet, iar Paştele evreiesc s-a transformat din nou într-o sărbătoare de familie aşa cum a fost în vremurile străvechi - roata s-a întors în întregime. În timp ce Biserica şi sinagoga au pornit pe două drumuri separate, este posibil ca obiceiul de a serba Paştele evreiesc să fi continuat o vreme printre anumiţi creştini, în special printre creştinii proveniţi dintre iudei sau dintre prozeliţi. Dar Cina Domnului a ajuns să înlocuiască praznicul evreiesc, întocmai după cum botezul a înlocuit tăierea împrejur.

BIBLIOGRAFIE

Vezi lit. citată în articol; de asemenea J. Jeremias, TDNT 5, p. 896-904; Sfl, 4.1, p. 41-76; B. Schaller, NIDNTT 1, p. 632-635; R.A. Stewart, „The Jewish Festivals", EQ 43, 1971, p. 149161; G.B. Gray, Sacrifice in the OT, 1925, p. 337-397; A. Edersheim, The Temple: Its Ministry and Services at they were in the Time of Jesus Christ; J.B. Segal, The Hebrew Passover from Earliest Times to A.D. 70, 1963; A. Guilding, The Fourth Gospel and Jewish Worship, 1960; J. Jeremias, Jerusalim in the Time of Jesus, 1969.

R.A.S.