persecuţie
PERSECUŢIE. Persecuţia de
care au avut parte creştinii nu era ceva nou pentru ei. Era o parte a
moştenirii lor iudaice. Asocierea dintre mărturisire şi persecuţie a început în
cea de-a doua parte a prorociei lui Isaia şi s-a cristalizat în perioada
seleucizilor. Conceptul că cei martirizaţi vor fi răsplătiţi cu nemurierea a
câştigat teren până când a ajuns să domine atitudinea iudeilor faţă de guvernul
roman (4 Macabei 17:8 ş.urm.). Posibilitatea de a muri pentru Tora a ajuns să
fie acceptată ca o cerinţă a iudaismului. Astfel, iudeii nu manifestau
ostilitate faţă de ideea de a fi martirizaţi; în ciuda faptului că Roma era
tolerantă faţă de religia lor, unitatea de care au dat dovadă, spiritul de
necooperare, succesul lor financiar ciudat a atras asupra lor ura multora şi
persecuţii temporare, mai ales în afara Palestinei: în Alexandria, pogromul era
un lucru obişnuit. Această stare de fapt a fost moştenită de creştini.
Disponibilitatea lor de a se confrunta cu suferinţa a fost intensificată de
exemplul lui Isus şi de către asocierea persecuţiilor cu sfârşitul veacului
după care au tânjit ei (Marcu 13:7-13). Cu toate acestea, trebuie să ne
întrebăm ce i-a făcut să fie atât de urâţi atât de iudei cât şi de romani.
a. Împotrivirea din partea iudeilor
Această împotrivire a crescut în intensitate.
Predicarea unui Mesia crucificat de a cărui moarte au fost public învinuiţi
conducătorii iudeilor a fost foarte provocatoare. Şi totuşi, poporul i-au
simpatizat (Faptele Apostolilor 2:46 ş.urm.; 5:14) iar fariseii moderaţi
(Faptele Apostolilor 5:34 ş.urm.; 23:6 ş.urm.), în timp ce opoziţia a crescut,
natural, din partea saducheilor (Faptele Apostolilor 4:1, 6; 5:17). Predica lui
Ştefan despre caracterul temporar al Legii (Faptele Apostolilor 6:14) a produs
o schimbare în opinia publică şi a atras după sine prima persecuţie din
Ierusalim şi din alte locuri, de ex. Damasc. În anul 44 d.Cr., Iacov a fost
executat de Irod Agripa şi peste tot în Faptele Apostolilor, iudeii par să fie
cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Pavel. Atitudinea acestora faţă de creştini
a fost înrăutăţită şi mai mult în urma Conciliului de la Ierusalim care a
respins necesitatea tăierii împrejur şi a culminat odată cu excomunicarea
creştinilor la Iamnia, cca. 80 d.Cr.
b. Împotrivire din partea romanilor
În atitudinea Romei a survenit o schimbare. La
început, după cum se observă în Faptele Apostolilor, Roma a fost tolerantă faţă
de creştini, ba chiar i-a încurajat. Această atitudine s-a schimbat curând
într-o împotrivire vehementă. În Roma (Tacitus, Ann. 15. 44), creştinii au
ajuns atât de nepopulari în jurul anului 64 d.Cr., încât Nero i-a putut folosi
ca ţapi ispăşitori pentru incendierea Romei. În Bitinia (Pliniu, Ep. 10.
96-97), în jurul anului 112 d.Cr., practicarea constantă a religiei creştine
era o crimă capitală, cu toate că Traian nu permitea denunţurile anonime şi
dezaproba „vânătoarea de vrăjitoare". Există trei explicaţii cu privire la
această schimbare de atitudine:
(i) Acei creştini au fost învinuiţi numai de anumite călcări de lege cum ar fi canibalism, incendieri, incest, magie, adunarea ilegală şi majestas (în cazul lor, refuzul de a aduce jertfe în numele, (numen) împăratului). Există într-adevăr dovezi că ei au fost acuzaţi de toate aceste lucruri, dar 1 Petru 2:12; 4:14-17; Pliniu, Ep. 10.97; şi Suetonius, Nero 16, toţi spun clar că la început nomen ipsum lat. „însuşi numele", n.ed. de creştin, indiferent de cohaerentia flagitia asociată cu acesta în mintea omului de rând, era pasibil de pedeapsă.
(ii) A existat o lege generală pretutindeni în
imperiu, institutum Neronianum, conform căreia creştinii au fost
proscrişi. Tertullian face această afirmaţie şi spune că aceasta a fost
singurul decret (acta) al lui Nero care nu a fost abrogat ulterior (Ad.
Nat. 50. 7, vezi de asemenea Apoi 5), iar dovezile lui Suetonius, 1 Petru
şi Apocalipsa sprijină o astfel de interpretare. Totuşi, creştinismul nu afost,
probabil, atât de important încât să necesite o asemenea lege generală, iar
dacă totuşi a existat o astfel de lege, este greu de explicat cum de Pliniu nu
a cunoscut-o, cum de Traian a omis să o menţioneze, sunt greu de explicat
drepturile de proprietate ale bisericii înainte de persecuţiile din timpul lui
Decius şi uimitoarea lipsă de uniformitate în aplicarea acestei legi.
(iii) Persecuţia era la discreţia guvernatorului,
care acţiona numai ca răspuns la acuzaţiile individuale: nu exista nici un
procuror public în societatea romană. Indiferent ce formă lua acuzarea
oficială, este clar că pe vremea lui Pliniu membrii activi ai unei organizaţii,
despre care se credea că este de factură delicventă şi care era pusă alături de
bacanale şi de druizi, anulată deoarece în cadrul ei s-a ajuns să nu se mai
poată face o distincţie între cult şi scelera, reprezenta un afront
împotriva căreia trebuia să se acţioneze, iar sfidarea, refuzul constant de a
retracta declaraţiile făcute, a fost întâmpinată cu moartea. În ultimii ani s-a
arătat că atât competenţa proconsulilor cât şi cea a prefecţilor oraşelor în crimina
extra ordinem a fost foarte mare. Dacă un guvernator dorea să ia măsuri
împotriva creştinilor, el avea precedentul neronian după care să se călăuzească
şi coercitivul său imperium care să-l sprijine în acţiunea lui. Pe de
altă parte, avea libertatea, aşa cum a făcut şi Gallio (Faptele Apostolilor
18:14-16), de a refuza să-şi exercite autoritatea. Dacă nu ştia ce să facă, se
putea adresa împăratului, a cărui decizie trebuia să o respecte atâta vreme cât
rămânea în provincie, cu toate că nu era impusă asupra succesorilor lui.
Tocmai pentru că guvernatorii se bucurau de o
asemenea autoritate şi-a adresat Tertullian Apologia lui nu împăratului ci
guvernatorului: căci în mâinile lui era soluţia. Lucrul acesta explică faptul
că persecuţiile au avut un caracter sporadic, până în zilele lui Decius. Ele
depindeau în mare măsură de regulile pe care le decreta guvernatorul şi de
popularitatea creştinilor în provincie. Nu există dovezi concludente (în ciuda
celor afirmate de Orosius, 7. 7) în baza cărora să credem că în zilele lui Nero
a existat o acţiune generală împotriva creştinilor pe tot cuprinsul,
imperiului, deşi se pare că în Roma secta a devenit illicita (Suetonius,
Nero 16). Dovezile reale cu privire la persecutarea Bisericii în timpul
lui Domiţian sunt sărace, în ciuda invectivelor care i-au fost aduse acestui
împărat de către părinţii Bisericii. O generalizare largă în Dio (67. 14), cu
privire la moartea lui Flavius Clemens, despre care se credea că a fost creştin
şi a lui Acilius Glabrio, care probabil a fost şi el creştin, şi cu privire la
exilarea lui Domitilla, este tot ceea ce poate fi citat. Dar este foarte
posibil ca Domiţian, care a verificat cu deamănuntul veniturile evreilor şi
le-a stors cât a putut (Suetonius, Domit. 12), să fi descoperit creştini
netăiaţi împrejur care beneficiau de privilegiile religioase ale evreilor şi să
fi instituit împotriva lor o persecuţie generală la care face aluzii clare
Apocalipsa, dacă aceasta se poate data în timpul lui Domiţian, şi nu în timpul
lui Nero.
De aceea, persecuţia a fost limitată de trei
factori: şi anume (i) guvernatorii romani au ezitat să accepte învinuiri cu
privire la opiniile religioase ale indivizilor (superstitiones) şi au
încercat să se oprească numai asupra cazurilor de încălcare a legii; (ii)
acuzaţiile trebuiau făcute atât personal cât şi public - şi a aduce o învinuire
capitală era un lucru periculos şi dificil; (iii) în fiecare provincie un
singur om, guvernatorul, putea pronunţa sentinţa de condamnare la moarte.
Aceşti trei factori au concurat la protejarea
majorităţii creştinilor o perioadă suficient de lungă ca Biserica să prindă
rădăcini pretutindeni în imperiu.
BIBLIOGRAFIE
W.H.C. Frend, Martyrdom and Persecution in the
Early Church, 1965; T.W. Manson, „Martyrs and Martyrdom", BJRL 39,
1956-57, p. 463 ş.urm.; H.B. Mattingley, JTS n.s. 9, 1958, p. 26 ş.urm.; K.W.
Clayton, CQ 41, 1947, p. 83 ş.urm.; A.N. Shenvin-White, JTS n.s. 3, 1952, p.
199 ş.urm.; H. Last, JRS 27, 1937, p. 80 ş.urm.; E.M. Smallwood, Classical
Philology 51, 1956, p. 5-11; G. Ebel, R. Schippers, NIDNTT 2, p. 805-809;
A. Oepke, TDNT 2, p. 229 ş.urm.; H. Schlier, TDNT 3, p. 139-148.
E.M.B.G.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu