Petru
PETRU.
I. Prima parte a vieţii lui
Numele originar al lui Petru pare să fi fost
Simeon, un nume specific evreiesc (Faptele Apostolilor 15:14; 2 Petru 1:1);
poate, ca mulţi alţi evrei, el a adoptat de asemenea şi numele „Simon",
des întâlnit în NT, un nume gr. care sună similar cu Simeon. Numele tatălui lui
a fost Iona (Matei 16:17); Petru a fost căsătorit (Marcu 1:30), iar în
călătorule misionare pe care le-a întreprins, a fost însoţit de soţia lui (1
Corinteni 9:5). Cea de-a patra evanghelie ne spune că el era originar din
*Betsaida, în ţinutul (?) Gaulanitis, o cetate formată în mare parte din greci
(Ioan 1:44), dara avut de asemenea o casă în Capernaum, în Galilea (Marcu 1:21
ş.urm.). Ambele locuri au fost pe malul lacului, unde a lucrat ca şi pescar,
iar în ambele locuri el a avut legături strânse cu Neamurile. (Numele fratelui
lui este grec.) Simon vorbea aramaica, având un accent puternic, specific celor
din N (Marcu 14:70), şi a păstrat pioşenia şi aspectul exterior caracteristic
regiunii de unde provenea (cf. Faptele Apostolilor 10:14), cu toate că nu a
fost instruit în Legea mozaică (Faptele Apostolilor 4:13; ştim cu certitudine
că ştia să citească şi să scrie). Se pare că a fost influenţat de mişcarea
produsă de Ioan Botezătorul (cf. Faptele Apostolilor 1:22): fratele lui,
Andrei, a fost un ucenic al lui Ioan (Ioan 1:39 ş.urm.).
II. Chemarea
Evanghelia a patra descrie o perioadă a activităţii
lui Cristos înainte ca El să-Şi fi început lucrarea în Galilea. Putem considera
că acesta este momentul când Andrei îl prezintă pe fratele său, Petru, lui
Cristos (Ioan 1:41). Acest lucru explică răspunsul lui Petru la chemarea care i
s-a făcut ulterior pe ţărmul lacului (Marcu 1:16 ş.urm. După aceea a urmat
chemarea Celor doisprezece (Marcu 3:16 ş.urm.)
Simon a fost ucenicul lui Isus când a primit noul
nume, aramaicul Kepha („Chifa"), „rocă" sau „piatră" (1
Corinteni 1:12; 15:5; Galateni 2:9), care apare de obicei în NT în forma gr. Petros.
Conform celor scrise în Ioan 1:42, Isus i-a dat lui Petru acest nume
(necunoscut anterior ca nume personal) la prima lor întâlnire. De obicei,
evanghelistul Ioan se referă la Petru numindu-l „Simon Petru". Marcu îl
numeşte Simon până în 3:16, iar după aceea din când în când şi Petru. Nu există
nimic care să sugereze că solemnele cuvinte din Matei 16:18 se referă la ocazia
când Petru a primit pentru prima dată acest nume.
III. Petru în lucrarea lui Isus
Petru a fost unul dintre primii care au fost
chemaţi să fie ucenici; el este întotdeauna primul în listele ucenicilor; a
fost, de asemenea, unul din cei trei care au format grupul intim al
Învăţătorului (Marcu 5:37; 9:2; 14:33; cf. 13:3). Devotamentul său impulsiv
este descris frecvent (cf. Matei 14:28; Marcu 14:29; Luca 5:8; Ioan 21:7), şi
acţionează ca şi cum ar fi purtătotul de cuvânt al Celor doisprezece (Matei
15:15; 18:21; Marcu 1:36 ş.urm.; 8:29; 9:5; 10:28; 11:21; 14:29 ş.urm.; Luca
5:5; 12:41). Când, lângă Cezarea lui Filip, Isus le pune întrebarea dificilă,
Petru este reprezentantul întregului grup: căci întrebarea le-a fost adresată
tuturor (Marcu 8:27, 29), şi toţi sunt incluşi în privirea pe care i-o aruncă
Isus lui Petru şi care însoţeşte mustrarea ce urmează (8:33).
Ori de câte ori pasajul din Marcu 9:1 este
interpretat satisfăcător, schimbarea la faţă este întotdeauna strâns legată de
mărturisirea apostolului care o precede. Experienţa aceasta a lăsat o urmă
adâncă în viaţa lui Petru: 1 Petru 5:1; 2 Petru 1:16 ş.urm. pot fi interpretate
cel mai natural atunci când considerăm că se referă la Schimbarea la faţă, iar,
în ceea ce prezintă valoare, Apocalipsa lui Petru şi Faptele lui
Petru (*APOCRIFE NOULUI TESTAMENT) ne arată că autorii acestor cărţi au
asociat predicarea acestui subiect cu Petru.
Într-o oarecare măsură, lauda din Marcu 14:29
ş.urm. este valabilă şi pentru ucenici; şi, după cum declaraţiile de loialitate
ale lui Petru sunt cele mai puternice, tot aşa şi tăgăduirea lui este cea mai
clară (Marcu 14:66 ş.urm.). El se distinge, însă, în special prin mesajul
învierii (Marcu 16:7), iar Domnul cel înviat i Se arată personal (Luca 24:34; 1
Corinteni 15:5).
IV. Delegarea lui Petru
Matei 16:18 ş.urm. este unul dintre cele mai
discutate pasaje din NT. Respingerea autenticităţii acestor cuvinte rostite de
Isus este arbitrară şi se bazează în general pe presupuneri dogmatice (uneori
pe presupunerea că Isus nu a intenţionat niciodată să întemeieze Biserica).
Alţii au susţinut că aceste cuvinte sunt autentice, dar nu sunt aşezate la
locul lor. Stauff er consideră că această delegare a lui Petru ar fi avut loc
după înviere, aşa cum este cazul cu Ioan 21:15; Cullmann consideră că a fost
rostită în preajma suferinţelor lui Isus, ca şi Luca 22:31 ş.urm. Reconstituiri
de felul acesta nu ar putea explica caracterul distinct al pasajului din Matei
16:18 ş.urm. Este o benedicţiune şi o promisiune: alte pasaje sunt porunci. Noi
nu trebuie să subestimăm relatarea vie a lui Marcu cu privire la incidentul din
Cezarea lui Filip, care se ocupă de incapacitatea ucenicilor de a înţelege
natura rolului lui Mesia despre care ei tocmai depuseseră mărturie, ca să
recunoaştem că această cuvântare a lui Isus cu privire la „piatră" are loc
în acelaşi context al mărturisirii pe care o depune Petru.
Încă nu există o unitate de vederi cu privire la
felul în care trebuie interpretat pasajul. Sugestia că „piatra" este pur
şi simplu o interpretare greşită a vocativului „Petre" în aramaică (SB, 1,
p. 732), ar fi prea superficială: este evident că pasajul trebuie asociat cu
semnificaţia numelui lui Petru, despre care mai multe evanghelii spun că i-a
fost dat de Isus. În decursul vremii au predominat două interpretări
principale, cu mai multe variante, şi anume.
1. Piatra este, de fapt, ceea ce a
spus Petru: ori credinţa lui Petru, ori mărturia pe care a făcut-o el cu
privire la faptul că Isus este Mesia. Aceasta este o interpretare foarte veche
(cf. Origen, in loc., „Cuvântul piatră îl defineşte pe orice ucenic al lui
Cristos"). Ea are meritul de a fi luat în serios contextul din Matei şi de
a fi subliniat, aşa cum face şi Marcu 8 dar diferit, semnificaţia imensă a
mărturiei pe care o depune Petru în Cezarea lui Filip. În perspectivă istorică
ar trebui probabil să privim piatra ca fiind, nu simpla credinţă în Cristos, ci
mărturia apostolului despre Cristos, mărturie despre care se afirmă peste tot
că este temelia bisericii (cf. Efeseni 2:20). Cuvintele lui Isus despre
„piatră" ating esenţa rolului apostolic, iar Petru, primul dintre
*apostoli, are un nume care proclamă această esenţă. Ideea că propria lui
credinţă şi înţelegere nu sunt decât un exemplu, este irelevantă: biserica
trebuie să fie clădită pe mărturia apostolilor.
2. Piatra este Petru însuşi. Acest
punct de vedere este aproape tot atât de vechi ca şi celălalt, căci atât
Tertullian cât şi episcopul (roman sau cartaginez) pe care îl critică vehement
acesta în De Pudicitia, interpretează pasajul în felul acesta, deşi cu
implicaţii diferite. Tăria acestui punct de vedere constă în faptul că Matei
16:19 foloseşte singularul şi trebuie considerat că mesajul îi este adecvat
direct lui Petru, chiar dacă aşa cum a spus Origen am spune şi noi că a avea
credinţa şi virtuţile lui Petru înseamnă a avea cheile lui Petru. Se mai poate
face comparaţie cu ceea ce se spune în Midraş despre Isaia 51:1. Când Dumnezeu
a privit spre Avraam care avea să vină, El a spus: „Iată, am găsit o piatră pe
care să zidesc şi să aşez lumea. De aceea, El l-a numit pe Avraam piatră"
(SB, 1, p. 733).
Mulţi comentatori protestanţi, printre care îl
includem mai cu seamă pe Cullmann, sunt adepţii celui de-al doilea punct de
vedere; dar este semnificativ că el scoate pasajul din contextul pe care-l
găsim în Matei. Este însă mai cert să-l citim în contextul în care îl plasează
Matei, decât să-l tratăm ca un pasaj izolat.
Trebuie subliniat însă că exegeza acestui pasaj nu
are nimic de a face cu pretenţiile Bisericii Catolice sau ale episcopului ei la
supremaţie, pretenţii, cu care datorită împrejurărilor istorice a fost asociat
acest pasaj. Chiar dacă pasajul ar putea arăta că episcopii catolici sunt
într-un fel succesorii lui Petru (lucru care nu poate fi dovedit), el nu
permite transferul prevederilor lui niciunuia dintre succesorii săi. El se
referă la temelia Bisericii, lucru care nu poate fi repetat.
Cuvintele care urmează cu privire la cheile
Împărăţiei trebuie privite în contrast cu Matei 23:13. Fariseii, au încuiat
Împărăţia, datorită propagandei lor misionare: Petru, recunoscându-L pe Fiul ca
pe Cel care este mai mare peste casă şi care ţine cheile (cf. Apocalipsa 1:18;
3:7; 21:25), descoperă că aceste chei îi sunt date lui (cf. Isaia 22:22), ca să
deschidă Împărăţia (*PUTEREA CHEILOR). Rolul de a „lega şi de a dezlega",
o expresie pentru care avem paralele rabinice foarte clare, îi este atribuit
aici lui Petru, dar în alte pasaje este atribuit tuturor apostolilor (cf. Matei
18:18). „În Împărăţia care va veni, apostolii se vor asemăna cu mai marii
cărturarilor sau cu un rabin, care vor decide, nu pe baza Legii iudaice, ci pe
baza învăţăturii lui Isus care „a împlinit" această Lege" (A.H.
McNeile, in loc.).
Dar nu se poate pune la îndoială faptul că atât
aici cât şi în alte locuri lui Petru i se atribuie un loc de frunte. Luca 22:31
ş.urm. arată poziţia strategică a lui Petru, aşa cum este văzută atât de Domnul
cât şi de diavolul şi, cunoscând faptul că urma să vină vremea când Petru se va
lepăda, scoate în relief rolul lui de păstor pe care-l va avea în viitor.
Domnul cel înviat întăreşte această delegare (Ioan 21:15 ş.urm.), şi ea este
relatată tocmai în cea de-a patra evanghelie, care se ocupă mai îndeaproape de
relaţia deosebită dintre apostolul Ioan şi Cristos.
V. Petru în Biserica apostolică
Faptele Apostolilor ne arată cum şi-a dus la
îndeplinire Petru însărcinarea. Înainte de Ziua Cincizecimii, Petru este cel
care preia rolul conducător în grupul ucenicilor (Faptele Apostolilor 1:15
ş.urm.); după Ziua Cincizecimii, el este predicatorul principal (2:14 ş.urm.;
3:12 ş.urm.), purtătorul de cuvânt înaintea autorităţilor iudaice (4:8 ş.urm.),
cel care conduce administrarea pedepsei (5:3 ş.urm.). Cu toate că Biserica în
general a lăsat o impresie puternică în cadrul comunităţii, Petru a fost cel
căruia i s-au atribuit în mod special puteri supranaturale (5:15). În Samaria,
primul câmp de misiune al Bisericii care este menţionat, rolul conducător îl
are tot Petru (8:14 ş.urm.).
De asemenea, este semnificativ faptul că el este
primul apostol care are de-a face cu misiunea către Neamuri şi, fără îndoială,
acest lucru are loc în mod providenţial (10:1 ş.urm.; cf. 15:7 ş.urm.). El este
imediat criticat pentru lucrul acesta (11:2 ş.urm.); şi nu pentru ultima dată.
Galateni 2:11 ş.urm. ne dă un crâmpei din activitatea lui Petru la Antiohia,
prima biserică în care Neamurile aveau o pondere semnificativă, unde a stat la
masă cu cei convertiţi dintre Neamuri; după ce creştinii iudei i se
împotrivesc, el se retrage. Această batere în retragere a fost criticată aspru
de Pavel; dar nu se face aluzie la nici o divergenţă teologică între cei doi,
Pavel acuzând mai degrabă o incompatibilitate între ceea ce propovăduia Petru
şi ceea ce făcea el. Teoria mai veche (readusă în actualitate de S.G.F.
Brandon, The Fall of Jerusalem and the Christian Church, 1951) a unei
rivalităţii constante între Pavel şi Petru, nu poate fi susţinută cu ajutorul
documentelor disponibile.
În ciuda acestei greşeli, creştinii dintre Neamuri
nu au cunoscut un prieten mai bun decât Petru. Evanghelia vestită de Pavel şi
cea vestită de Petru au avut acelaşi conţinut, deşi într-un fel era exprimată
diferit: cuvântările lui Petru din Faptele Apostolilor, Evanghlia după Marcu şi
1 Petru conţin aceeaşi teologie a crucii, înrădăcinată în conceptul care-l
prezintă pe Cristos ca pe Robul care suferă. El a fost gata să trăiască în
părtăşie cu Pavel, recunoscând că misiunea lui printre iudei şi a lui Pavel
printre Neamuri fac parte din aceeaşi lucrare (Galateni 2:7 ş.urm.); iar la
Conciliul din Ierusalim el este primul care propune acceptarea pe deplin a
Neamurilor pe baza unei singure condiţii, credinţa (Faptele Apostolilor 15:7
ş.urm.).
Este greu să reconstituim lucrarea lui Petru după
moartea lui Ştefan. Faptul că îl găsim în Iope, în Cezarea şi în multe alte
locuri, ne spune că el a avut o lucrare misionară în Palestina (desigur, Iacov
preluând conducerea bisericii din Ierusalim). A fost întemniţat în Ierusalim,
iar după eliberarea lui miraculoasă, a plecat „într-alt loc" (Faptele
Apostolilor 12:17). Încercările de a identifica acest loc sunt zadarnice. Ştim
că s-a dus în Antiohia (Galateni 2:11 ş.urm.); este posibil să se fi dus la
Corint, cu toate că, probabil, nu a stat mult acolo (1 Corinteni 1:12). El este
asociat îndeaproape cu creştinii din partea de N a Asiei Mici (1 Petru 1:1), şi
este posibil ca lui Pavel să i se fi interzis să intre în Bitinia (Faptele
Apostolilor 16:7) tocmai pentru că Petru lucra acolo.
Faptul că Petru ar fi locuit la Roma este disputat,
dar nu dispunem de date suficiente. Este aproape sigur că prima lui epistolă
sobornicească a fost scrisă la Roma (1 Petru 5:13; *PETRU, EPISTOLA ÎNTÂI).
Există indicii în această epistolă că ea este scrisă chiar înainte sau în
timpul persecuţiilor neroniene, iar în 1 Clement 5, se face aluzie la faptul
că, la fel ca Pavel, şi Petru a murit cu ocazia acestei persecuţii, îndoielile privitoare
la interpretarea lui 1 Clement (cf. M. Smith, NTS 9, 1960, p. 86 ş.urm.) sunt
neîntemeiate. Pe de altă parte, sugestia lui Cullmann, bazată pe contextul din
1 Clement şi pe aluziile lui Pavel din Filipeni la tensiunile ce existau în
biserica din Roma, că Petru, poate la sugestia lui Pavel, a venit aici ca să
reconcilieze părţile şi că ostilitatea creştinilor a dus la moartea ambilor,
merită să fie luată în considerare. Relatarea din Faptele lui Petru cu
privire la martirajul lui prin crucificare (cf. Ioan 21:18 ş.urm.) cu capul în
jos nu poate fi acceptată ca autentică, dar este posibil ca această lucrare să
păstreze nişte tradiţii foarte valoroase. Cu siguranţă, această lucrare, ca şi
alte mărturii din sec. al 2-lea, subliniază cooperarea dintre cei doi apostoli
în Roma.
Săpăturile arheologice din Roma au scos la iveală
un cult al lui Petru, sub biserica Sf. Petru
(cf. Eusebiu, EH 2.25): în baza acestor descoperiri nu putem afirma mai
mult decât atât. (*PETRU, EPISTOLA ÎNTÂIA ŞI EPISTOLA A DOUA)
BIBLIOGRAFIE
FJ. Foakes Jackson, Peter, Prince of Apostoles,
1927; E. Stauffer, Zeitschrift für Kirchengeschichte 62, 1944, p. 1
ş.urm. (cf. New Testament Theology, 1955, p. 30 ş.urm.); O. Cullmann, Peter:
Distiple-Apostol-Martyr, 1962; JEH 7, 1956, p. 238 ş.urm. (cu privire la
săpături); J. Toynbee şi J. Ward Perkins, The Shrine of St. Peter and the
Vatican Excavations, 1956; H. Chadwick, JTS s.n.s. 8, 1957, p. 31 ş.urm.;
O. Karrer, Peter and the Church, 1963; R.E. Brown, K.P. Donfriend, J.
Reumann (editori), Peter in the New Testament, 1973.
A.F.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu