revelaţie

revelaţie

  12:28    

---

REVELAŢIE.

I. Ideea revelaţiei

Termenul „a revela", din lat. revelo, este redarea obişnuită a termenului ebr. gala şi a celui gr. apokalypto (subst. apokalypsis, care îi corespunde lui gala din LXX şi din NT. Atât gala, apokalypto, cât şi revelo exprimă deopotrivă aceeaşi idee - aceea de a dezvălui ceva ascuns, cu scopul de a fi văzut şi cunoscut ca atare. Prin urmare, când Biblia vorbeşte despre revelaţie, ideea pe care intenţionează să o confere este aceea de Dumnezeu Creator, care le dezvăluie în mod activ oamenilor puterea, gloria, natura, şi caracterul, voinţa, calea şi planurile Lui - pe scurt, pe Sine Însuşi, pentru ca oamenii să-L cunoască. Vecabularul revelaţional este foarte amplu în ambele Testamente, cuprinzând noţiunea de a clarifica lucruri obscure, de a aduce la lumină lucruri ascunse, de a arăta semne, a rosti cuvinte şi de a face persoanele care sunt obiectul acelei revelaţii, să audă, să perceapă, să înţeleagă, şi să cunoască. Nici unul din termenii VT nu este un termen specific teologic - fiecare din ei are utilizarea sa profană - însă în NT apokalypto şi apokalypsis sunt termeni folosiţi numai în context teologic, neapărând şi o utilizare obişnuită, profană a acestora, chiar şi acolo unde, poate ar fi fost de aşteptat (cf. 2 Corinteni 3:13 ş.urm.), ceea ce denotă că pentru scriitorii NT ambii termeni deţineau un statut de termeni cvasiconsacraţi.

Alţi termeni din NT care exprimă ideea revelaţiei sunt phaneroo, a manifesta a clarifica; epiphaino „a arăta" (subst. epiphaineia, „manifestare"); deiknuo, „a arăta"; exegomai, „a dezvălui, a explica prin naraţiune", cf. Ioan 1:18; chrematizo, „a povăţui, a dojeni, a avertiza" (folosit în greaca laică, în oracolele divine, cf. Arnt, MM, s.v.; substantiv, chrematismos, „răspuns al lui Dumnezeu", Romani 11:4).

Din punctul de vedere al conţinului ei, revelaţia divină este atât indicativă cât şi imperativă precum şi normativă din toate punctele de vedere. Dezvăluirile pe care le face Dumnezeu sunt efectuate de fiecare dată în contextul solicitării încrederii şi a supunerii faţă de cele dezvăluite - reacţie pe deplin determinată şi controlată chiar de conţinutul revelaţiei. Cu alte cuvinte, revelaţia lui Dumnezeu îi parvine omului nu ca o informaţie fără obligaţie, ci ca o regulă obligatorie în ceea ce priveşte credinţa şi conduita. Viaţa omului trebuie să fie guvernată nu de toane şi de fantezii personale, nici de bâjbâiri cu privire la lucrurile divine nerevelate, ci de o credinţă plină de reverenţă a ceea ce Dumnezeu i-a spus, care să conducă la o conformare conştientă cu toate imperativele pe care le conţine revelaţia (Deuteronom 29:29).

Revelaţia are două puncte centrale: (1) scopurile lui Dumnezeu; (2) persoana lui Dumnezeu.

1. Pe de o parte, Dumnezeu le spune oamenilor despre Sine Însuşi - cine este El, ce a făcut, ce face şi va face, precum şi ceea ce cere El de la ei. Astfel El S-a încrezut în Noe, în Avraam, şi Moise, spunându-le ceea ce plănuise El şi care avea să fie rolul lor în planul Lui (Geneza 6:13-21; 12:1 ş.urm.; 15:3-21; 17:15-21; 18:17 ş.urm.; Exod 3:7-22). Apoi, El a enunţat în faţa lui Israel legile şi promisiunile legământului Lui (Exod 20-23 etc.; Deuteronom 4:13 ş.urm.; 28 etc.; Psalmul 78:5 ş.urm.; 149:19). El a dezvăluit scopurile Lui prorocilor (Amos 3:7). Cristos le-a spus ucenicilor Săi „tot ce am auzit de la Tatăl Meu" (Ioan 15:15) şi le-a promis că Duhul Sfânt va completa lucrarea de instruire a lor (Ioan 16:12 ş.urm. Dumnezeu i-a revelat lui Pavel „taina" planului Său etern în Cristos (Efeseni 1:9 ş.urm.; 3:3-11). Cristos i-a revelat lui Ioan „lucrurile care au să se întâmple în curând" (Apocalipsa 1:1). Din acest punct de vedere, ca dezvăluire exactă de către Dumnezeu a planului şi a lucrării Lui de mântuire, Pavel denumeşte Evanghelia „adevărul" în contrast cu rătăcirea şi minciuna (2 Tesaloniceni 2:11-13; 2 Timotei 2:18; etc.). Aceasta este originea expresiei „adevăr revelat" folosită în teologia creştină pentru a denota ceea ce le-a spus Dumnezeu oamenilor despre Sine.

2. Pe de altă parte, când Dumnezeu le trimite oamenilor Cuvântul Său El de asemenea îi confruntă cu Sine. Biblia nu concepe revelaţia ca o simplă difuzare de informării, garantate în mod divin, ci ca pe o venire personală a lui Dumnezeu la oameni (cf. Geneza 35:7; Exod 6:3; Numeri 12:6-8; Galateni 1:15 ş.urm.). Aceasta este lecţia care trebuie învăţată din teofaniile Vechiului Testament (cf. Exod 3:2 ş.urm.; 19:11-20; Ezechiel 1, etc.) şi din rolul jucat de enigmaticul înger (mesager) al lui Iahve care este o manifestare atât de evidentă a lui Iahve Însuşi (cf. Geneza 16:10; Exod 3:2 ş.urm.; Judecători 13:9-23), şi anume, lecţia prin care învăţăm că Dumnezeu nu reprezintă doar autorul şi subiectul acestor mesaje, ci că El este propriul Său mesager. Când un om întâlneşte Cuvântul lui Dumnezeu, indiferent cât de ocazională sau de incindentală ar fi întâlnirea respectivă, Dumnezeu îl întâlneşte pe omul acela, adresându-i Cuvântul în mod personal, şi solicitându-l să-I dea un răspuns personal Lui ca autor.

În general teologii protestanţi mai vechi au analizat revelaţia în lumina comunicării de către Dumnezeu a adevărurilor cu privire la Sine Însuşi. Desigur că ei au ştiut că Dumnezeu este autorul istoriei biblice şi că acum El îi luminează pe oameni pentru ca ei să accepte mesajul biblic, dar ei au tratat această istorie în funcţie de providenţă, iar mesajul biblic în funcţie de iluminare, nelegând conceptul revelaţiei de nici unul din aceste două elemente. Centrul doctrinei revelaţiei văzute de ei era Biblia; ei au conceput Sfânta Scriptură ca adevărul revelat în scris, iar revelaţia ca activitatea divină care a condus la producerea ei. Ei au corelat revelaţia cu inspiraţia, definind-o pe prima ca o comunicare a lui Dumnezeu adresată scriitorilor biblici care au redat un adevăr cu privire la El, adevăr care în alte condiţii ar fi fost inaccesibil; în acelaşi timp, inspiraţia au definit-o ca o împuternicire dată de Dumnezeu de a scrie totul în mod real, în conformitate cu voinţa Lui. (Această formulare îşi găseşte, evident, rădăcinile în cartea lui Daniel: cf. Daniel 2:19, 22, 28 ş.urm., 47; 7:1; 10:1; 12:4.)

Mulţi teologi moderni care reacţionează împotriva acestei concepţii sub presiunea unei presupuse necesităţi de a abandona conceptul de Scriptură ca adevăr revelat, vorbesc despre revelaţie ca fiind doar istoria biblică dirijată de Dumnezeu şi o acţiune prin care El i-a făcut pe oameni conştienţi de prezenţa, de activitatea şi de cerinţele Sale. Centrul doctrinei cu privire la revelaţie este deplasat astfel la istoria răscumpărării pe care o consemnează Biblia. Împreună cu aceasta se asociază şi afirmaţia că nu există, la drept vorbind, un adevăr comunicat („o revelaţie prepoziţională") de la Dumnezeu; revelaţia este, în esenţă, neverbală în caracter. Dar aceasta înseamnă că ideea biblică despre Dumnezeu care vorbeşte (actul revelator cel mai obişnuit şi cel mai fundamental pe care I-l atribuie Scriptura) este doar o metaforă derutantă; ceea ce pare implauzibil. Bazat pe acestea, se mai susţine că Biblia nu este propriu-zis, revelaţie, ci o reacţie umană la revelaţie. Această ipoteză pare, oricum, nebiblică întrucât NT citează constant afirmaţii din VT - profetice, poetice, juridice, istorice, faptice şi de avertizare - ca afirmaţii ale lui Dumnezeu, pline de autoritate (cf. Matei 19:4 ş.urm.; Faptele Apostolilor 4:25 ş.urm.; Evrei 1:5 ş.urm.; 3:7 ş.urm.; etc.). Punctul de vedere biblic este că Dumnezeu Se revelează atât prin fapte cât şi prin cuvinte, întâi concepând istoria răscumpărării, apoi, inspirând o relatare explicativă scrisă a acelei istorii, pentru a da generaţiilor ulterioare „înţelepciunea care duce la mântuire" (2 Timotei 3:15 ş.urm.; 1 Corinteni 10:11; Romani 15:4), şi în final, luminându-i pe oamenii din toate epocile să discearnă semnificaţia şi să recunoască autoritatea revelaţiei astfel date şi consemnate (cf. Matei 16:17; 2 Corinteni 4:6). Aşadar, accentele pozitive în cele două grupuri de idei prezentate anterior în contrast sunt mai curând complementare decât contradictorii; ambele trebuie combinate pentru a acoperi întregul domeniu al coneptului biblic cu privire la revelaţie.

II. Necesitatea revelaţiei

Biblia implică pe tot cuprinsul ei că Dumnezeu trebuie să Se dezvăluie pe Sine pentru ca oamenii să ajungă să-L cunoască. Conceptul aristotelian cu privire la un Dumnezeu inactiv pe care oamenii pot să-L descopere pe baza unui argument, este cu totul nebiblic. Este nevoie întâi de o iniţiativă revelatoare, deoarece Dumnezeu este transcendent. În starea Lui de existenţă El este atât de departe de om, încât acesta nu poate să-L vadă (Ioan 1:18; 1 Timotei 6:16; cf. Exod 33:20) nici să-L găsească în urma căutării (cf. Iov 11:7; 23:3-9), şi nici să-I ghicească gândurile (Isaia 55:8 ş.urm.). Prin urmare, chiar dacă omul nu ar fi păcătuit, el nu ar fi putut să-L cunoască pe Dumnezeu fără revelaţie. Citim, de fapt, cum Dumnezeu îi vorbea lui Adam în Eden înainte de Cădere (Geneza 2:16). Există, totuşi încă un motiv pentru care cunoaşterea omului trbuie să depindă de iniţiativa revelatoare a lui Dumnezeu. Omul este păcătos. Capacitatea lui de a percepe în domeniul lucrurilor divine a fost redusă atât de mult de către Satan (2 Corinteni 4:4) şi de păcat (cf. 1 Corinteni 2:14), iar mintea lui este atât de preposedată de propria sa „înţelepciune" imaginată, care este contrară adevăratei învăţături a lui Dumnezeu (Romani 1:21 ş.urm.; 1 Corinteni 1:21), încât este peste puterile lui normale să-L înţeleagă pe Dumnezeu, oricum i-ar fi prezentat El. De fapt, după cum spune Pavel, Dumnezeu Se prezintă în mod constant fiecărui om, prin lucrarea creaţiei Sale precum şi prin providenţa Sa (Romani 1:19 ş.urm.; Faptele Apostolilor 14:17; cf. Psalmul 19:1 ş.urm.), şi prin manifestările spontane ale conştiinţei naturale (Romani 2:12-15; cf. 1:32), totuşi El nu este recunoscut sau cunoscut. Presiunea acestei continue autodezvăluiri din partea lui Dumnezeu generează idolatrie, deoarece în perversitatea ei mintea căzută caută să stingă lumina întorcându-se la întuneric (Romani 1:23 ş.urm.; cf. Ioan 1:5), însă ea nu duce la cunoaşterea lui Dumnezeu sau la o viaţă de evlavie. „Revelaţia generală" a lui Dumnezeu, după cum este numită de obicei) cu privire la eternitatea, la puterea şi la gloria Lui (Romani 1:20; cf. Psalmul 19:1), bunătatea Sa faţă de oameni (Faptele Apostolilor 14:17), Legea Lui morală (Romani 2:12 ş.urm.), cererea Lui ca oamenii să I se închine şi să I se supună (Romani 1:21) nu fac decât să-i lase pe oameni „fără nici o scuză" pentru „nelegiuirea şi răutatea" lor (Romani 1:18-20).

Aceasta arată că necesitatea omului căzut de a primi o revelaţie merge dincolo de Adam în două privinţe. În primul rând, el are nevoie de revelaţia lui Dumnezeu ca şi Cel care are capacitatea de a mântui şi de a reface, Cel care îşi arată mila faţă de păcătoşi. Revelaţia lui Dumnezeu prin creaţie şi prin conştiinţă vorbeşte despre lege şi despre judecată (Romani 2:14 ş.urm.; 1:32), însă nu despre iertare. În al doilea rând, presupunând că Dumnezeu oferă o astfel de revelaţie (Biblia reprezintă o lungă proclamaţie pe care o face El), omul căzut are totuşi nevoie de o iluminare spirituală, înainte de a putea percepe revelaţia, în caz contrar, el o va perverti, după cum a pervertit revelaţia Sa naturală. Iudeii au avut o revelaţie a milei Lui în VT, care i-a îndreptat spre Cristos, dar pe majoritatea inimilor lor a existat un văl, care i-a împiedicat să înţeleagă (2 Corinteni 3:14 ş.urm.), astfel au căzut victime ale unei interpretări legaliste a acesteia (Romani 9:31-10:4). Chiar şi Pavel, care ne atrage atenţia asupra acestor adevăruri, cunoscuse Evanghelia creştină înainte de convertirea lui - şi a încercat să o nimicească; până când „Dumnezeu a găsit cu cale... să descopere în mine pe Fiul Său" - în, adică printr-o iluminare lăuntrică, - abia atunci a recunoscut-o Pavel ca fiind cuvântul lui Dumnezeu. Necesitatea iluminării divine pentru a le descoperi oamenilor realitatea, autoritatea şi semnificaţia revelaţiei date în mod obiectiv şi pentru a-i ajuta să-şi modeleze viaţa conform ei este indicată ocazional în VT (Psalmul 119:12, 27, etc.; Ieremia 31:33 ş.urm.); în NT este subliniată cel mai mult de Pavel şi în învăţăturile lui Cristos consemnate de evanghelişti (Matei 11:25; 13:11-17; Ioan 3:3 ş.urm.; 6:44 ş.urm., 63 ş.urm.; 8:43-47; 10:26 ş.urm. cf. 12:37 ş.urm.).

III. Conţinutul revelaţiei

a. Vechiul Testament

Fundamentul şi cadrul concepţiei religioase a poporului Israel a fost legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat între El şi sămânţa lui Avraam (Geneza 17:1 ş.urm.) Un *legământ este o relaţie definită a unei promisiuni şi a unei obligaţii care leagă două părţi între ele. Acest legământ era o impunere împărătească prin care Dumnezeu S-a declarat Dumnezeul neamului lui Avraam, dându-i acestuia, aşadar, autoritatea de a-L numi Dumnezeul nostru şi Dumnezeul meu.

Faptul că Dumnezeu Şi-a făcut cunoscut numele (Iahve) în poporul Israel (Exod 3:11-15; 6:2 ş.urm.; prin exegeză, cf. J.A. Motyer, The Revelation of the Divine Name, 1960) a fost o mărturie a relaţiei Sale. „Numele" reprezintă tot ceea ce este o persoană, şi faptul că Dumnezeu le-a spus israeliţilor numele Său, a însemnat că aşa cum era El, în toată puterea şi gloria Sa, El angaja pe Sine Însuşi pentru ei şi pentru bunăstarea lor. Scopul pe care l-a avut relaţia dintre El şi Israel era chiar perfectarea relaţiei; şi anume, ca Dumnezeu să binecuvânteze sămânţa lui Avraam cu plinătatea darurilor Sale, şi ca sămânţa lui Avraam să-l binecuvânteze în mod desăvârşit pe Dumnezeu printr-o închinare şi o supunere perfectă. Prin urmare, Dumnezeu a continuat să Se descopere acestei colectivităţi de care era unit prin legământ, şi a realizat această descoperire prin cuvintele Legii şi a promisiunii Sale, precum şi prin faptele Sale cu caracter de răscumpărare înfăptuite de El ca Domn al istoriei, pentru realizarea acestei escatologii a legământului.

Dumnezeu a făcut caracterul împărătesc al legământului Său şi mai explicit pe Mt. Sinai, unde după ce Şi-a arătat în mod dramatic forţa Lui salvatoare în exodul din Egipt, a fost recunoscut oficial ca Suveranul lui Israel (Exod 19:3-8; Deuteronom 33:4 ş.urm.), şi a promulgat Legea legământului, prin gura lui Moise, prototipul prorocului (cf. Deuteronom 18:15), arătând clar că pentru a beneficia de binecuvântările legilor legământului ei trebuiau să le respecte (Exod 19:5; cf. Levitic 26:3 ş.urm.; Deuteronom 28). Aceste legi au fost puse în scris, în primul rând Decalogul, chiar de către Dumnezeu (Exod 24:12; 31:18; 32:15 ş.urm.), iar întregul cod, ulterior, de către Moise, dictat de Dumnezeu, (Exod 34:27 ş.urm.; Deuteronom 31:9 ş.urm., 24 ş.urm.; cf. Exod 24:7). Este demn de remarcat că Dumnezeu a vorbit ulterior prin Osea despre întreaga scriere a Legii ca fiind opera Sa, deşi după tradiţie, Legea i-a fost atribuită în unanimitate lui Moise (Osea 8:12); iată câteva fundamentări ale ideii *inspiraţiei biblice. Odată scrisă, Legea a fost considerată ca o revelaţie definitivă şi permanent valabilă a voinţei lui Dumnezeu cu privire la viaţa poporului Său, iar preoţii au avut responsabilitatea permanentă de a învăţa poporul această Lege (Deuteronom 31:9 ş.urm.; cf. Neemia 8:1 ş.urm.; Hagai 2:11 ş.urm.; Maleahi 2:7 ş.urm.).

Dumnezeu le-a interzis israeliţilor să practice vrăjitoria şi farmecele pentru a dobândi o orientare în problemele lor cotidiene, cum făcea canaaniţii (Deuteronom 18:9 ş.urm.; ei trebuiau să caute călăuzirea numai de la El (Isaia 8:19). El le-a promis o succesiune de proroci, bărbaţi în a căror gură El avea să pună chiar cuvintele Lui (Deuteronom 18:18; cf. Ieremia 1:9; 5:14; Ezechiel 2:7; 3:11; Numeri 22:35. 38; 23:5), pentru a da poporului său călăuzirea periodică necesară (Deuteronom 18:15 ş.urm.). Prorocii din Israel au îndeplinit o lucrare de slujire de importanţă vitală. La porunca lui Iahve, marii proroci au rostit cuvântul lui Dumnezeu şi au dat o interpretare gândirii Lui atât înaintea împăraţilor cât şi a poporului; ei au expus şi au aplicat Legea Lui, pledând pentru pocăinţă şi ameninţând cu judecata în numele Lui şi declarând totodată ce avea să facă El în judecată, precum şi în împlinirea escatologici legământului prin instaurarea Împărăţiei Lui după terminarea judecăţii. Este posibil ca prorocii să mai fi avut şi rolul de prevăzători, de bărbaţi care au putut să dea răspunsuri de la Dumnezeu oamenilor care puneau întrebări specifice cu privire la călăuzire şi la viitor (cf. 1 Samuel 9:6 ş.urm.; 28:6-20; 1 Împăraţi 22:5 ş.urm.; vezi A.R. Johnson, The Cultic Prophet in Ancient Israel, 1944). Un alt mijloc de călăuzire în poporul lui Israel înainte de perioada de exil a fost tragerea sacră la sorţi, *Urim şi Tumim, îndeplinită de preoţi (Deuteronom 33:8 ş.urm.; cf. 1 Samuel 14:36-42; 28:6). Călăuzirea divină cu caracter general pentru viaţă era de asemenea furnizată şi cu ajutorul maximelor rostite de „înţelepţi", a căror înţelepciune se considera că vine de la Dumnezeu (cf. Proverbe 1:20; 8).

Pe lângă aceste mijloace de comunicare verbală sau cvasiverbală provenită de la Dumnezeu, Israel a mai cunoscut anumite manifestări teofanice şi experimentale care au marcat apropierea lui Dumnezeu: *„gloria" (cf. Exod 16:10; 40:43; Numeri 16:19; 1 Împăraţi 8:10 ş.urm.; Ezechiel 1 etc.); vijelia (Psalmul 18:6-15;29); vederea „feţei" Lui şi bucuria cauzată de „prezenţa" Sa la care au aspirat închinătorii credincioşi (Psalmul 11:7; 16:11; 17:15; 51:11.).

În revelaţia lui Dumnezeu din VT principalele accente se pun pe următoarele: a) unicitatea lui Dumnezeu, în calitate de Creator şi Conducător al tuturor lucrurilor; b) sfinţenia Lui, adică totalitatea caracteristicilor Sale copleşitoare care îl separă de om - majestatea, măreţia şi puterea pe de o parte, şi puritatea, dragostea faţă de neprihănire precum şi ura faţă de nelegiuire, pe de altă parte; c) credincioşia legământului Lui, răbdarea, compasiunea, şi loialitatea manifestată în împlinirea scopurilor Sale faţă de poporul cu care a încheiat un legământ.

b) Noul Testament

În NT Cristos şi apostolii sunt organele care transmit noua revelaţie, corespunzătoare lui Moise şi prorocilor din escatologia legământului VT. Împlinirea escatologici legământului VT se găseşte în Împărăţia lui Cristos şi în speranţa creştină a slavei. Dumnezeul VT este revelat ca şi Treimea, întâi prin venirea lui Cristos, apoi prin cea a Duhului Sfânt, şi prin dezvăluirea scopului divin de răscumpărare, în care colaborează toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii (cf. Efeseni 1:3-14; Romani 8). Două evenimente care vor aduce planul lui Dumnezeu cu privire la istoria omenirii la punctul culminant sunt descrise ca acte de revelaţie care se vor împlini în viitor (apariţia lui Anticrist, 2 Tesaloniceni 2:3,6, 8, şi cea a lui Cristos, 1 Corinteni 1:7; 2 Tesaloniceni 1:7-10; 1 Petru 1:7,13). NT afirmă că revelaţia din VT a crescut în două aspecte principale:

(i) Revelaţia lui Dumnezeu în Cristos. NT afirmă că „...Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1 ş.urm.). Aceasta este revelaţia finală şi supremă a lui Dumnezeu, ultimul Său cuvânt adresat omului. Prin cuvintele şi faptele Sale, prin caracterul general al vieţii şi al lucrării Sale de slujire, Isus Cristos L-a revelat în mod perfect pe Dumnezeu (Ioan 1:18; 14:7-11). Viaţa Lui personală a fost o perfectă revelare a caracterului lui Dumnezeu; căci Fiul este chipul lui Dumnezeu (2 Corinteni 4:4; Coloseni 1:15; Evrei 1:3), logos-ul („Cuvântul" Lui care este Cel care exprimă gândirea Lui (Ioan 1:1 ş.urm.), în care, întrupat, a locuit toată plinătatea divină (Coloseni 1:19; 2:9). Tot astfel, lucrarea mesianică a revelat în mod perfect scopul mântuitor al lui Dumnezeu; căci Cristos este înţelepciunea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:24), prin care ca şi Mijlocitor (1 Timotei 2:5), sunt împlinite toate planurile de mântuire ale lui Dumnezeu şi în care se găseşte toată înţelepciunea de care are nevoie omul pentru a fi mântuit (Coloseni 2:3; 1 Corinteni 1:30; 2:6 ş.urm.). Revelaţia Tatălui prin Fiul, pe care iudeii L-au condamnat ca impostor şi hulitor, pentru că afirmase că este Fiul lui Dumnezeu, constituie o temă majoră în Evanghelia lui Ioan.

(ii) Revelaţia planului lui Dumnezeu prin Cristos. Pavel afirmă că „taina" voinţei lui Dumnezeu de a mântui Biserica şi de a restaura universul prin Cristos este dezvăluită acum, după ce a fost ţinută ascunsă până la vremea întrupării (Romani 16:25; 1 Corinteni 2:7-10; Efeseni 1-9 ş.urm. 3:3-11; Coloseni 1:19 ş.urm.). El arată felul în care această revelaţie abrogă vechiul zid de despărţire dintre iudei şi Neamuri (Romani 3:29 ş.urm.; 9-11; Galateni 2:15-3:29; Efeseni 2:11-3:6); în mod similar, scriitorul Espistolei către evrei arată felul în care ea desfiinţează vechiul cult ebraic preoţesc şi sacrificial (Evrei 7-10).

IV. Natura revelaţiei

Din cele menţionate mai sus este dar că Biblia concepe revelaţia ca o comunicare verbală primordială şi fundamentală - tora (învăţătura, instrucţiunile, legea) sau debarim (cuvintele) lui Dumnezeu în VT, şi logos-ul, sau rhema „cuvântul", sau „rostirea" Lui în NT. Concepţia despre Dumnezeu aşa cum este revelat în acţiunile Sale este de ordin secundar, şi pentru a fi validată, ea depinde de supoziţia unei revelaţii verbale. Căci oamenii pot „şti că El este Iahve" văzând lucrările Lui în istorie, numai dacă El vorbeşte pentru a arăta în mod clar că acestea sunt lucrările Lui, şi pentru a explica însemnătatea lor. Tot astfel, oamenii nu ar fi putut să ghicească niciodată cine este şi ce reprezintă Isus din Nazaret, dacă nu ar fi existat declaraţiile lui Dumnezeu din VT cu privire la El, precum şi mărturia personală a lui Isus din NT (cf. Ioan 5:37-39; 8:13-18). (*INSPIRAŢIE, *PROROCIE).

BIBLIOGRAFIE

Arndt; Oepke, TDNT 3, p. 563-592; C.F.D. Moule, IDE 4, p. 54-58; B.B. Warfield, The Inspiration and Authority of the Bible, 1951; H.H. Rowley, The Faith of Israel, 1956; L. Kohler, Old Testament Theology, E.T. 1953; H.W. Robinson, Inspiration and Revelation in the Old Testament, 1946; E. F. Scott, Revelation in the New Testament, 1935; J. Orr, Revelation and Inspiration, 1910; B. Ramm, Special Revelation and the Word of God, 1961; G. C. Berkouwer, General Revelation, 1955.

J.I.P.