Romani, epistola către
ROMANI, EPISTOLA CĂTRE
I. Schiţa conţinutului
a. Introducere (1:1-15)
Apostolul dă un salut lung urmat de motivele care
au trezit în el dorinţa de a vizita biserica din Roma.
b. Expunere doctrinală (1:16-8:39)
Tema de bază este neprihănirea (îndreptăţirea) lui
Dumnezeu.
(i) Atât Neamurile cât şi iudeii sunt la fel de
vinovaţi înaintea neprihănirii lui Dumnezeu (1:18-3:20). Aceasta, în ciuda
numeroaselor privilegii ale iudeilor.
(ii) Dumnezeu s-a ocupat totuşi de această
situaţie. El a pus la dispoziţie o jertfă de împăcare prin Cristos (3:21-26).
Deoarece beneficiile acesteia sunt primite prin credinţă, calea este deschisă
atât pentru iudei cât şi pentru Neamuri (3:27-31). Exemplul lui Avraam arată că
îndreptăţirea vine prin credinţă şi nu prin fapte (4:1-25). Multe binecuvântări
însoţesc îndreptăţirea credinciosului (5:1-11). După cum păcatul este universal
prin Adam, aşa vine şi viaţa prin Cristos (5:12-21).
(iii) Neprihănirea trebuie să aibă o aplicaţie în
viaţă. Aceasta se realizează prin uniunea cu Cristos, pentru că, după cum
credinciosul a murit cu El, tot aşa el acum trăieşte în El (6:1-14). Această
nouă viaţă implică un nou fel de slujire, deoarece credinciosul, cu toate că
este eliberat de lege, a devenit un rob al lui Dumnezeu (6:15-7:6). Legea nu este
de nici un ajutor pentru a ajunge la sfinţenie deoarece ea produce un conflict
interior (7:7-25). Însă viaţa în Duhul aduce victorie pentru credincios, pentru
că păcatul este dezbrăcat de puterea sa şi robia păcatului este înlocuită cu un
nou statut de fiu (8:1-17). Credinciosul are o mare speranţă pentru viitor,
care este împărtăşită chiar şi de creaţia materială (8:18-25). Viaţa prezentă
este întărită de mijlocirea Duhului şi de siguranţa pe care o acordă dragostea
lui Dumnezeu (8:26-39).
c. Problema lui Israel (9:1-11:36)
În continuare este tratat subiectul neprihănirii
lui Dumnezeu în mod istoric, ca răspuns la aparentul conflict cu respingerea
lui Israel.
(i) Acţiunile lui Dumnezeu sunt suverane şi drepte.
Nici o creatură nu are dreptul să pună întrebări despre deciziile Creatorului
(9:1-29).
(ii) Respingerea lui Israel nu este arbitrară, ci
din cauza propriei lor greşeli, pentru că ei au avut ocazii nenumărate de a se
pocăi (9:30-10:21).
(iii) Cu toate acestea, Israel poate avea speranţe
de restaurare. Dumnezeu a păstrat întotdeauna o rămăşiţă din acest neam
(11:1-6). Însăşi căderea israeliţilor a adus la includerea Neamurilor
(11:7-12). Neamurile vor fi mijlocul de integrare a lui Israel (analogia
măslinului) (11:13-24). Statutul final al lui Israel este în mâinile lui
Dumnezeu în care se găseşte înţelepciune de nepătruns (11:25-36).
d. Sfaturi practice (12:1-15:13)
(i) Datorii care rezultă din vieţile dedicate, cu
caracter personal şi general (12:1-21).
(ii) Datorii care influenţează întreaga societate,
cum ar fi datoria supunerii civice, buna înţelegere cu vecinătatea şi conduita
decentă (13:1-14).
(iii) Necesitatea de a fi tolerant printre
creştini. Aceasta se realizează în relaţie cu problema specială legată de
mâncăruri (14:1-15:13).
e. Concluzia (15:14-16:27)
(i) Scriitorul îşi afirmă scopul scrierii acestei
epistole (15:14-21).
(ii) Apoi sunt menţionate planurile lui de viitor
(15:22-29).
(iii) El cere sprijin în rugăciune pentru vizita
lui la Ierusalim (15:30-33).
(iv) Mulţi creştini sunt salutaţi pe nume
(16:1-16).
(v) Se dau avertizări cu privire la învăţătorii
falşi (16:17-19).
(vi) În continuare găsim saluturi personale, o
benedicţie şi o doxologie la sfârşitul epistolei (16:20-27).
II. Biserica creştină din Roma
În lumea din vremea lui Pavel, numele de Roma avea
o foarte mare însemnătate şi se pare că însuşi apostolul s-a simţit fascinat de
acest oraş întrucât îşi exprimă o dorinţă puternică să predice Evanghelia
acolo. Ca şi misionar strateg el a recunoscut importanţa imensă a unei biserici
creştine în centrul imperiului, ceea ce a influenţat probabil forma epistolei
adresată acesteia. Despre originea acestei biserici importante cunoaştem puţin,
şi este probabil inutil să venim cu ipoteze. Poate să fi fost fondată de convertiţi
din ziua de Rusalii care se întorseseră la casele lor din Roma bucurându-se în
credinţa lor nou găsită, dar, cu toate că unii romani sunt menţionaţi în
capitolul doi din Faptele Apostolilor, nu există nici un indiciu că vreunul
dintre aceştia a fost convertit în ziua aceea. Însă călătoria dintre Roma şi
provinciile ei era relativ uşoară în zilele acelea, şi printre călătorii de pe
şoselele imperiale trebuie să fi existat mulţi creştini. Ceea ce cunoaştem în
mod sigur, însă, este că pe vremea când Pavel le scrie, biserica nu este numai
fondată, ci şi de proporţii considerabile. Dacă expulzarea evreilor din Roma
sub domnia lui Claudius a avut de a face cu biserica creştină, după cum pare
probabil din referirea la „Chrestus" în articolul lui Suetonius, atunci
este evident că această biserică a fost suficient de mare pentru a se lua o
acţiune atât de drastică. Şi bineînţeles sub persecuţiile lui Nero, la câţiva
ani după scrierea acestei epistole creştinii, constituiau o mulţime
considerabilă.
La întrebarea despre legătura lui Petru cu Roma nu
se poate răspunde în mod concis, cu toate că se poate renunţa la orice
afirmaţii că Petru ar fi fondatorul acestei biserici. Apostolul era încă în
Ierusalim în timpul edictului lui Claudius, şi biserica trebuie să fi fost
înfiinţată cu mulţi ani înainte. De altfel, Pavel nu îl menţionează pe Petru în
această epistolă, lucru care ar fi greu de explicat dacă Petru ar fi fost
într-adevăr capul bisericii din Roma în această vreme, precum şi în
contradicţie cu afirmaţia sa din 15:20. Cu toate acestea, tradiţia sprijină
foarte puternic părerea că Petru şi Pavel au suferit amândoi martirajul la
Roma, deoarece un martor destul de timpuriu a fost Clement din Roma, care
atestează aceasta.
Au existat ceva discuţii cu privire la compunerea
bisericii din Roma, însă este foarte probabil ca ea să fi fost formată atât din
Neamuri cât şi din evrei, majoritatea fiind Neamurile. O astfel de compunere
este de aşteptat într-o metropolă cosmopolitană cu o colonie puternică iudaică,
şi este sprijinită de analiza epistolei însăşi. În unele părţi ale argumentului
său, Pavel pare că se adresează iudeilor, ca, de exemplu, atunci când se referă
la Avraam ca şi „tatăl nostru" (4:1) şi în adresarea sa directă către un
iudeu care îi judecă pe alţii în cap. 2; în alte părţi el îşi îndreaptă
gândurile în mod exclusiv către Neamuri (vezi 1:5 ş.urm.; 11:13, 28-31). Ar fi
interesant să ştim de la ce sursă a derivat în mare tradiţia creştină din
cadrul acestei biserici, însă există puţine indicaţii că ar fi derivat dintr-un
curent mai îngust, iudeo-creştin cea mai naturală fiind supoziţia că aceşti
creştini menţineau o concepţie similară cu cea a lui Pavel însuşi. Nu există
vreo dovadă a tensiunii controversei dintre iudei şi Neamuri, care apare atât
de evident în Epistola către galateni.
III. Data şi locul scrierii
Indicaţiile date în această epistolă despre
reşedinţa prezentă a lui Pavel, toate indică spre perioada şederii sale în
Grecia, la sfârşitul celei de-a treia călătorii misionare (Faptele Apostolilor
20:2). Acum mintea sa este în mod sigur îndreptată spre Apus, pentru că el
plănuieşte nu numai să viziteze Roma în viitorul apropiat, ci şi să continue
lucrarea misionară în Spania (Romani 15:24,28). Călătoriile sale din Răsărit au
ajuns astfel la un sfârşit, şi aceasta s-ar potrivi bine cu situaţia lui din
Faptele Apostolilor 20. De altfel, el se găseşte acolo în drum spre Ierusalim,
iar în Romani 15:25 el spune că planurile sale prezente erau de a merge la
Ierusalim cu contribuţiile pe care multe biserici le-au făcut pentru sprijinul
creştinilor săraci de acolo. Nu există nici o îndoială, de aceea, că apostolul
scrie această scrisoare chiar înainte de partea finală a celei de-a treia
călătorii ale sale.
Pentru confirmarea acestei concluzii există anumite
indicaţii în cap. 16 care indică Corintul ca fiind locul de expediere, cu toate
că nu toţi cercetătorii sunt pregătiţi să ia acest capitol ca şi dovadă,
deoarece unii cred că a fost trimisă la Efes şi nu la Roma (vezi mai jos). Dar
lăsând aceasta la o parte, este important faptul că *Fivi este lăudată, şi ea
era o diaconiţă la biserica din Chencrea, unul din cele două porturi ale
Corintului. De asemenea, există o referinţă în trecere despre un anume *Gaius
care a fost gazda lui Pavel în timpul scrierii epistolei, şi este posibil ca el
să fie creştinul menţionat în 1 Corinteni 1:14. Este posibil ca *Erast la care
se referă în Romani 16:23 să fie acelaşi Erast care este menţionat în 2 Timotei
4:20 ca fiind lăsat la Corint, însă acest lucru nu este nicidecum o
certitudine. Şi mai semnificativă este menţionarea lui Timotei şi Sosipater
(Romani 16:21), care l-au însoţit amândoi pe Pavel în vizita lui la Ierusalim
(Faptele Apostolilor 20:4).
Astfel epistola poate fi datată cu exactitate
relativă, cu toate că problemele *cronologiei Noului Testament în general, şi
cele ale cronologiei pauline în particular ne împiedică să efectuăm o datare
absolută. Toate informaţiile cunoscute ar putea fi plasate cândva între anii 57
şi 59 d.Cr.
IV. Scopul epistolei
Sunt sugerate câteva scopuri imediate care au
servit ca ocazie în alcătuirea acestei epistole. Intenţia lui Pavel de a
continua să efectueze o lucrare misionară în Spania l-a făcut să apeleze la
creştinii din Roma pentru sprijin în acest sens (vezi Romani 15:24). Gândindu-se
la vizita pe care avea să o facă bisericii din Roma, apostolul îşi dă seama că
poate să le aducă un dar spiritual şi că el însuşi poate fi de asemenea
încurajat (1:11-12).
Apostolul poate să fi auzit de unele greutăţi
practice pe care le întâmpinau creştinii şi astfel intenţionează să corecteze
în partea etică a scrisorii sale (în special în cap. 14) orice puncte greşite.
Există o aluzie la învăţători falşi în 16:17-19, unde li se spune creştinilor
să-i evite, însă aceasta nu poate fi considerată o parte din scopul primar al
scrisorii, deoarece această aluzie este menţionată aproape ca şi un post
scriptum. În mod cert, această epistolă nu este dominată de un scop
anti-eretic.
Dar scopurile incidentale menţionate până acum nu
oferă o explicaţie pentru forma teologică a celei mai mari părţi din epistolă.
Ce l-a făcut pe apostol să facă o expunere teologică atât de lungă? Nu era
cazul ca, în vederea apropiatei sale vizite, să încurajeze interesul faţă de
planurile sale misionare din V. Negreşit că a avut vreun alt scop dominant.
Primele unsprezece capitole după partea de introducere (1:1-5) se aseamănă mai
mult cu un tratat decât cu o scrisoare, şi este mai important să evaluăm care
este cauza.
Se considera că Pavel a dorit să ofere bisericii
din Roma o afirmare completă a poziţiei sale doctrinare. Aici sunt păstrate
pentru posteritate unele din cele mai nobile concepte ale creştinismului cărora
le-a fost acordat pe drept un loc de onoare în teologia creştină. Însă trebuie
făcută o deosebire clară între utilizarea de bază a acestei epistole de către
creştini şi scopul pe care l-a intenţionat Pavel iniţial. Nu se poate susţine
că el a preconceput stabilirea bazelor teologiei pauline în acest fel. De
altfel, există unele aspecte ale acestei teologii care nu îşi găsesc nici un
rol în argumentul acestei epistole, ca şi escatologic şi doctrină a bisericii.
De aceea nu este posibil ca să privim această epistolă ca şi o declaraţie
completă a doctrinei lui Pavel. Totuşi, ea oferă o prezentare bine alcătuită ale
unora dintre conceptele sale principale şi se poate ca Pavel să fi intenţionat
să informeze biserica din Roma despre acestea, pentru ca atunci când el avea
să-i viziteze, ei să fie familarizaţi cu învăţătura lui.
Este foarte posibil ca apostolul să fii fost
profund conştient că ajunsese la punctul culminant al carierei sale misionare,
pentru că se preocupă acum de conceptele sale majore care au constituit o parte
integrantă a lucrării sale continue de a învăţa pe alţii. În acest caz,
includerea reflecţiilor sale mature într-o scrisoare adresată Romei poate să fi
fost doar un accident de circumstanţe prin faptul că la vremea aceea gândul lui
era îndreptat înspre Roma. Însă este mai bine să acordăm o oarecare importanţă
propriei sale consideraţii faţă de importanţa strategică pe care Pavel a
acordat-o acestei biserici şi să presupunem că faptul că el era conştient de
aceasta a jucat un rol în caracterul epistolei sale.
O problemă mai precisă care are de-a face cu scopul
dogmatic al scrisorii este importanţa relativă a secţiunii care tratează
poziţia iudeilor (cap. 9-11). Unii dintre cercetătorii mai timpurii (şcoala din
Tübingen) au privit această parte ca şi esenţa epistolei, în care caz scopul
era menit să fie o strădanie de a reconcilia elementele oponente provenind
dintre iudei iudei cât şi dintre Neamuri. Însă această teorie este acum în
întregime desconsiderată. Este mai mult în acord cu datele existente să
susţinem că această secţiune urmează în mod natural dezbaterea cu un caracter
mai teologic de dinainte. Problema în aceste capitole constă în dificultatea de
a reconcilia neprihănirea lui Dumnezeu, care este şi tema capitolelor
anterioare, cu aparenta neîmplinire a promisiunilor din vechime prin
respingerea lui Israel. Această temă trebuie să fi constituit o problemă
arzătoare pentru toţi creştinii iudei, şi ar fi fost relevantă într-o
ascrisoare adresată oricărei biserici constituită dintr-un astfel de grup de
creştini.
V. Integritatea epistolei
Puţini cercetători au avut îndrăzneala să pună la
îndoială autenticitatea acestei epistole, şi argumentele celor care au făcut
acest lucru sunt acum recunoscute ca şi complet nefondate şi subiective. Încă
există mulţi cercetători care pun la îndoială ultimul capitol, însă nu
disputând calitatea lui Pavel de autor, ci posibilitatea ca acest capitol să nu
aparţină acestei epistole. Această opinie este bazată pe numeroase
consideraţii: marele număr de saluturi personale care este presupus de a fi
puţin probabil pentru o biserică pe care Pavel nu a vizitat-o niciodată; faptul
că trei persoane, Acuila, Priscila şi Epenet, aveau relaţii mai curând cu Asia
decât cu Roma (cu toate că primii doi erau de origine din Roma); lauda la
adresa Fiviei, considerate mai puţin adecvate atunci când sunt adresate unei
biserici în care Pavel era necunoscut; caracterul neaşteptat al aluziilor la
învăţăturile false în v. 17-19; precum şi faptul că v. 15:33 poate să fie o
concluzie a epistolei. Însă aceste consideraţii nu sunt concludente şi pot fi
de altfel explicate. Nu era în obiceiul lui Pavel să individualizeze anumiţi
membri în bisericile în care era cunoscut, şi având în vedere mijloacele de
călătorie din vremea aceea, nu este surprinzător că el cunoştea pe mulţi în
Roma sau că cei despre care auzise ultima dată din Asia erau acum la Roma.
Deoarece Pavel era destul de cunoscut la Roma ca să le scrie o epistolă,
lăudarea Fiviei nu reprezintă nici o problemă dificilă, iar avertizările în
legătură cu învăţătorii falşi se poate să fi fost introduse brusc ori din cauză
că atenţia lui Pavel tocmai s-a îndreptat asupra lor, ori pentru că el
intenţionat a lăsat subiectul la sfârşit pentru a nu-l accentua în mod
disproporţionat. Este posibil ca versetul 15:33 să servească ca încheiere, însă
nu se aseamănă cu încheierile din restul epistolelor lui Pavel. Analizând
dovezile interne ale epistolei, s-ar părea că nu există destule motive pentru a
considera acest capitol ca şi fiind iniţial detaşat şi trimis la o destinaţie
complet diferită, fie Efes, fie oriunde altundeva.
Trebuie menţionat ceva despre dovezile textuale în
ceea ce priveşte încheierea acestei epistole, cu toate că acesta nu este locul
pentru o discuţie completă. Este suficient să menţionăm că există deosebite
curente de dovezi textuală pentru poziţia benedicţiei şi a doxologiei, precum
şi unele variaţii în referinţa cu privire la Roma din 1:7, 15. Există chiar şi
unele indicaţii că în unele regiuni epistola a circulat fără cele două capitole
de încheiere. Aceasta pare să fi fost asociată în mod particular cu Marcion. Nu
este deloc uşor să găsim o teorie care să explice toate variaţiile din dovezile
textuale, şi multe ipoteze diferite au fost propuse, unele care considerau cap.
1-14 ca fiind originale, şi altele luând cap. 1-16. Este posibil ca epistola să
fi fost originală aşa cum se găseşte în momentul de faţă, însă ca Marcion să o
fi scurtat. În acest caz textul său ar fi fost responsabil pentru diferitele
tradiţii textuale.
VI. Subiectele de bază din epistolă
a. Neprihănirea (dreptatea) lui Dumnezeu
La începutul părţii doctrinare a epistolei, Pavel
introduce tema neprihănirii lui Dumnezeu, despre care el afirmă că este acum
descoperită credinciosului (1:17). Pentru a înţelege dezvoltarea argumentării
lui Pavel în ansamblu este necesar să studiem felurile în care el folosesrte conceptul
de *neprihănire (dikaiosyne). Sanday şi Headlam, în articolul lor
excelent despre neprihănirea lui Dumnezeu (A Critical and Exegetical
Commentary on the Epistle to the Romans, 1895, p. 34-39), scot în evidenţă
patru aspecte diferite ale manifestaţiei neprihănirii divine în această
epistolă. Primul aspect este fidelitatea; căci promisiunile lui Dumnezeu
trebuie împlinite în conformitate cu natura divină (3:3-4). Al doilea este
mânia, un aspect particular al dreptăţii în dezgustul său faţă de orice păcat,
şi nu cum se presupune uneori, o calitate opusă neprihănirii (vezi 1:17 ş.urm.;
2:5). Dreaptatea şi mânia sunt, de fapt, indivizibile, şi ar fi fals din punct
de vedre exegetic să tratăm neprihănirea lui Dumnezeu fără să permitem operarea
mâniei lui Dumnezeu. Al treilea este manifestarea dreptăţii în moartea lui
Cristos, cu privire la care afirmaţia clasică se găseşte în 3:25 ş.urm. Ne vom
ocupa mai mult de aceasta ulterior, însă deocamdată este necesar să observăm că
într-un fel darul lui Dumnezeu în Cristos ca jertfă de ispăşire manifestă prin
dreptatea Lui. Nu avem de-a face cu ceva arbitrar sau capricios, ci cu ceva cât
se poate de drept şi corect. Numai aşa ar s-a putut descoperi dreptatea. Al
patrulea aspect este conectarea dreptăţii cu credinţa. Neprihănirea lui
Dumnezeu care a fost manifestată poate de asemenea fi însuşită prin credinţă,
şi această doctină este carcteristică teologiei pauline. Dreaptatea lui
Dumnezeu este aşadar considerată ca fiind atât activă cât şi pasivă, şi în
rolul său activ ea îi declară îndreptăţiţi pe aceia care prin natură sunt în
duşmănie cu Dumnezeu (vezi 5:10). Aceasta este semnificaţia justificării; nu că
oamenii sunt făcuţi drepţi ci că ei sunt socotiţi îndreptăţiţi. Întreaga
epistolă este de fapt o expunere a acestui subiect, şi a devenit de bază nu
numai pentru teologia paulină ci şi pentru teologia reformată ulterioară, care
a extras din ea atât de mult.
b. Bunătatea lui Dumnezeu
În cazul în care cineva ar considera că noţiunea pe
care Pavel a avut-o despre Dumnezeu a fost influenţată în principal de
dreptatea lui Dumnezeu fără să ţină seama de celelalte atribute ale Sale, este
bine să-şi reamintească faptul că în această epistolă Pavel are multe de spus
despre caracterul iubitor al lui Dumnezeu. Simplul fapt că dreptatea lui
Dumnezeu este concepută ca factor activ în planul de salvare al omului, indică
spre dragoste legată de sfinţenie. Însă Pavel ne atrage atenţia în mod specific
spre bunătatea lui Dumnezeu, îndurarea Sa şi răbdarea Sa (2:4). El scoate în evidenţă
că manifestarea supremă a dragostei lui Dumnezeu este în realitatea
extraordinară că Cristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi
(5:8). Şi afirmaţia clasică a calităţii îndurătoare a acelei iubiri se găseşte
în 8:35 ş.urm., unde Pavel nu se poate gândi la nimic, de natură
circumstanţială sau spirituală, care ar putea să ne separe de dragostea lui
Dumnezeu.
Când avem de-a face cu problema respingerii lui
Israel, Pavel accentuează mult mila lui Dumnezeu şi refuză direct să ia în
considerare posibilitatea unei nedreptăţi din partea Sa (9:15). El citează în
mod aprobator afirmaţia din Isaia care spune că ziua întreagă Dumnezeu Şi-a
întins mâinile spre poporul Israel cel răzvrătit (10:21). Chiar şi atunci când
apostolul este forţat să vorbească despre asprimea lui Dumnezeu, el aminteşte
cititorului imediat despre bunătatea lui Dumnezeu faţă de cei ce rămân în El
(11:22). Marele prerogativ al lui Dumnezeu este să fie plin de milă (11:32).
Chiar şi în partea practică a epistolei, Pavel se gândeşte frecvent la
caracterul milos al lui Dumnezeu. Voia Lui este bună, acceptabilă şi perfectă
(12:2). El îi primeşte atât pe cei slabi cât şi pe cei tari, şi acest lucru
este dat ca un motiv pentru care să nu ne judecăm unii pe alţii. El este numit
Dumnezeul tăriei şi al încurajării (tes hyponomes kai tes parakleseos,
15:5), şi aceasta formează baza îndemnului de a dezvolta calităţi similare şi
în noi înşine. În mod similar, pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu al speranţei
(15:13), creştinii prin puterea Duhului trebuie să trăiască plini de speranţă.
De fapt, pe tot parcursul epistolei, gândirea lui Pavel este dominată de
concepţia lui despre Dumnezeu. Mai există încă un aspect care cere un scurt
comentariu.
c. Suveranitatea lui Dumnezeu
Suveranitatea lui Dumnezeu este tratată în
principal în cap. 9-11. Aici Pavel vorbeşte despre destinul lui Israel şi
despre relaţia acestuia cu destinul Neamurilor. Subiectul imediat în discuţie
problema dreptăţii lui Dumnezeu, şi Pavel îşi descrie punctul lui de vedere cu privire
la alegerea lui Dumnezeu. El îşi ilustrează părerea referindu-se atât la
vremurile patriarhale cât şi la cele mozaice. Pentru cei care încă pun în
discuţie alegerea suverană a lui Dumnezeu de-a lungul istoriei lui Israel, el
foloseşte ilustraţia cu olarul şi lutul (9:19 ş.urm.) şi arată că puterea lui
Dumnezeu este întotdeauna însoţită de milă. Scopurile Sale suverane se pot
vedea nu numai în includerea Neamurilor, ci de asemenea în promisiunea
restabilirii poprului Israel. De-a lungul acestei discuţii Pavel face eforturi
să scoată în evidenţă suveranitatea lui Dumnezeu chiar şi dacă aceasta aduce
probleme. Convingerea faptului că aceste căi ale lui Dumnezeu trebuie să fie
corecte îl duce pe apostol la măreaţa doxologie din 11:33-36.
d. Harul lui Dumnezeu
Nu se poate da nici o socoteală cu privire la harul
lui Dumnezeu până nu s-a efectuat o apreciere totală a păcatului omului, ceea
ce a fost bine ilustrat în această epistolă. Primele trei capitole sunt
destinate să arate neputinţa omului de a obţine neprihănirea lui Dumnezeu.
Pavel nu numai că ne dă un inventar uluitor al păcatelor Neamurilor (cap. 1),
dar şi scoate în evidenţă culpabilitatea poporului Israel în ciuda
privilegiilor sale. Pe măsură ce se dezvoltă această dezbatere, Pavel pune accent
pe natura păcătoasă a omului folosind terminologia cărnii (sarx), prin
care se referă mai degrabă la păcatele morale decât la cele fizice, Vorbind
despre Cristos, Pavel este atent să diferenţieze între carnea Sa, care era
numai după chipul cărnii păcătoase, şi cea a omului. Este limpede faptul că
Cristos a trebuit să devină om pentru a-l răscumpăra pe om, cei doi *Adami
fiind concept de bază în doctrina lui Pavel (5:12 ş.urm.). În descrierea
luptelor sale însuşi cu păcatul (cap. 7) Pavel are un sens acut al puterii
păcatului. El este aproape un duşman personal care face tot posibilul să
distrugă sufletul. Face abuz de carnea trupească. El aduce pe toţi membrii în
robie faţă de principiile sale, ceea ce Pavel numeşte legea păcatului (7:23).
Îl reduce pe om la mizeria cea mai profundă, din care poate să-l scape numai
Dumnezeu prin Cristos.
Aceasta aduce la o analiză a activităţii salvatoare
a lui Dumnezeu în Cristos. Au existat multe discuţii despre semnificaţia
cuvântului hilasterion (ispăşirilor) din 3:25, şi nu este acum momentul
să vorbim despre înţelesul lui. Însă este important să amintim că cel mai
semnificativ aspect al afirmaţiei lui Pavel este că Dumnezeu a luat iniţiativa.
Şi aceasta este în conformitate cu întreaga abordare de către Pavel a procesului
de răscumpărare în această epistolă. Lucrarea lui Cristos pe cruce este privită
ca un sacrificiu obiectiv prevăzut de Dumnezeu pe baza căruia păcatele pot fi
iertate.
În cap. 6 Pavel tratează felul în care operează
harul lui Dumnezeu arătând că abundenţa a acestui har nu trebuie niciodată
privită ca şi o ocazie de a face păcate şi mai mari. Acest lucru este
imposibil, din cauza uniunii apropiate a credinciosului cu Cristos, o doctrină
care deţine un loc important în gândirea lui Pavel. Ilustraţia botezului este
folosită pentru a arăta caracterul transformării efectuate. Păcatul nu mai
stăpâneşte pentru că noi acum suntem sub har (6:14). Cu toate acestea, harul
ne-a făcut robi ai lui Dumnezeu, aşa încât o nouă obligaţie o înlocuieşte pe
cea veche (6:20 ş.urm.).
e. Legea lui Dumnezeu
Faptul că apostolul a avut o înaltă consideraţie
faţă de legea iudaică este clar din afirmaţia lui că porunca este sfântă,
dreaptă şi bună (7:12). El de asemenea recunoaşte funcţia folositoare a legii
în manifestarea caracterului păcatului (7:7). Totuşi el este convins prin
experienţa amară că legea este complet ineficientă ca mijloc de salvare, nu
pentru că ea ar conţine deficienţe, deoarece omul se delectează în ea (7:22),
ci din cauza propriilor deficienţe ale omului însuşi (6:20 ş.urm.).
Totuşi pe măsură ce chibzuieşte la legea lui
Dumnezeu, apostolul percepe imediat că pentru creştin aceasta cuprinde mai mult
decât simpla literă a legii lui Moise. Ea implică ceea ce el numeşte legea
Duhului (8:2), şi doctrina sa despre Duhul Sfânt, mai ales în lucrarea Sa
despre sfinţire (în cap. 8), nu trebuie să fie separată de legătura ei
apropiată cu legea lui Dumnezeu. Sub noul legământ poruncile aveau să fie
scrise pe inimă, şi acest lucru este înfăptuit numai prin prezenţa Duhului
Sfânt. El prezintă o nouă cale de a privi la cerinţele lui Dumnezeu, deoarece
acestea devin legile unui Tată într-o relaţie complet nouă.
Se realizează un contact între carne şi Duhul lui
Dumnezeu 8:4 ş.urm.) oferă viaţă în locul morţii (8:11), duce mărturie
afilierii creştine (8:14 ş.urm.) şi mijloceşte pentru ei în conformitate cu
voia lui Dumnezeu (8:26 ş.urm.). Aşadar viaţa creştină nu este o chestiune a
supunerii faţă de un cod legal, ci o viaţă controlată de Duhul pe baza unei noi
legi care presupune calităţi ca şi neprihănirea, pacea, bucuria, nădejdea şi
dragostea (vezi 5:3 ş.urm.; 12:11; 14:17; 15:13, 30).
BIBLIOGRAFIE
Comentarii de R. Haldane, 1874, republicate în
1958; C. Hodge, 1886, republicate în 1951; H.C.G. Moule, EB 1893; J. Denney,
EGT, 1900; W. Sanday şi A.C. Headlam, ICC, 1902; C.H. Dodd, MNT, 1932; K.
Barth, E.T. 1933; O. Michel, KEK, 1963; C.K. Barrett, 1957; J. Murray, NLC,
1960, 1965; F.F. Bruce, TNTC, 1963; F.J. Leenhardt, 1957; M. Black, 1973;
C.E.B. Cranfield, ICC, 1 1975; T.W. Manson, „St. Paul’s Letter to the Romans --
and Others", BJRL 31, 1947-8, p.224 ş.urm.; D. Guthrie, New Testament
Introduction, 1970, p.393 ş.urm.
D.G.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu