rugăciune
RUGĂCIUNE.
I. Introducere
În Biblie rugăciunea constă în închinarea care
include toate atitudinile spiritului uman când se apropie de Dumnezeu.
Creştinul I se închină lui Dumnezeu atunci când Îl adoră, îşi mărturiseşte
păcatele, Îl laudă şi stăruieşte în rugăciune. Această activitate, cea mai
înaltă activitate de care este capabil spiritul uman, poate fi numită şi
părtăşie cu Dumnezeu, câtă vreme accentul este pus pe iniţiativa divină. Omul
se roagă pentru că Dumnezeu deja i-a atins spiritul. Rugăciunea în Biblie nu
este un „răspuns natural" (vezi Ioan 4:24). „Ce este născut din carne este
carne." În consecinţă, Domnul nu „ascultă" fiecare rugăciune (Isaia
1:15; 29:13). Doctrina biblică a rugăciunii accentuează caracterul lui
Dumnezeu, necesitatea omului de a fi într-o relaţie de mântuire sau de legământ
cu El, şi de a intra pe deplin în toate privilegiile şi obligaţiile ale acelei
relaţii cu Dumnezeu.
II. În Vechiul Testament
Kohler (Old Testament Theology, 1957, p.
251, n. 153) descoperă „aproximativ 85 de rugăciuni originale în Vechiul
Testament. Pe lângă acestea se găsesc vreo 60 psalmi întregi şi 14 părţi din
psalmi care pot fi numite rugăciuni.
a. Perioada patriarhală
În perioada patriarhală rugăciunea constă în a
chema Numele Domnului (Geneza 4:26; 12:8; 21:33); adică numele sfânt este
folosit în invocaţii sau cereri. Există, de aceea un caracter direct şi o
familiaritate negreşită în rugăciune (Geneza 15:2 ş.urm.; 18:23 ş.urm.;
24:12-14, 26 ş.urm.). Rugăciunea este de asemenea strâns legată de sacrificiu
(Geneza 13:4; 26:25; 28:20-22), cu toate că această asociere apare şi în
perioade mai târzii. Această închinare prin rugăciune într-un context de
sacrificiu denotă o uniune a voii omului cu voia lui Dumnezeu, o abandonare de
sine şi o ascultare de Dumnezeu. Aceasta este valabil mai ales în rugăciunea
lui Iacob unde el face un jurământ cu Dumnezeu. Jurământul, o rugăciune în
sine, promite slujire şi credincioşie dacă Dumnezeu îi va acorda binecuvântarea
pe care o caută (Geneza 28:20 ş.urm.).
b. Perioada pre-exilică
1. În această perioadă una dintre accentuările cele
mai mari în rugăciune este mijlocirea; cu toate că acesta este un factor în
timpurile patriarhale (Geneza 18:22 ş.urm.). Mijlocirea a ocupat un loc
deosebit de important în rugăciunile lui Moise (Exod 32:11-13, 31 ş.urm.;
33:12-16; 34:9; Numeri 11:11-15; 14:13-19; 21:7; Deuteronom 9:18-21; 10:10).
Deuteronom 30 este de asemenea în mare o rugăciune de mijlocire, după cum sunt
şi rugăciunile lui Aaron (Numeri 6:22-27), Samuel (1 Samuel 7:5-13; 12:19, 23),
Solomon (1 Împăraţi 8:22-53), şi Ezechia (2 Împăraţi 19:14-19). Pare să se
implice faptul că mijlocirea a fost făcută numai de personalităţi deosebite ale
Bibliei care, în virtutea poziţiei pe care le-a acordat-o Dumnezeu ca şi
proroci, preoţi şi împăraţi, aveau o putere de rugăciune ieşită din comun ca şi
mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, însă Domnul întotdeauna a avut libertatea
de a-Şi exercita voinţa astfel auzim despre mijlociri neascultate (Geneza 18:17
ş.urm.; Exod 32:30-35). În Amos 7:1-6 „Domnul S-a căit" în legătură cu un
curs al acţiunii ca răspuns la mijlocirea unui proroc, şi în versetele
următoare (7:7-8:2) Israel este dus în final în robie. Lui Ieremia chiar i se
interzice să mijlocească în faţa lui Dumnezeu (Ieremia 7:16; 11:14; 14:11). Pe
de altă parte, în final, alte mijlociri au fost însoţite de succes, ca şi cea
lui Lot (Geneza 19:17-23), Avraam (Geneza 20:17), Moise (Exod 9:27-33; Numeri
12:9 ş.urm.), şi Iov (Iov. 42:8, 10). Aceştia toţi au avut o relaţie personală
foarte apropiată cu Dumnezeu care a stat la baza ascultării rugăciunilor lor.
2. Este surprinzător faptul că printre toate legile
date în Pentateuh nu găsim nimic despre rugăciune în afară de Deuteronom
26:1-15. Chiar şi aici sunt accentuate mai degrabă formule de închinare decât
cele de rugăciune, versetele 5-11 sunt de mulţumire, 13-14 dau exemple de
ascultare în trecut, însă numai în v. 15 se găseşte implorare. Totuşi, este
probabil corect să presupunem că rugăciunea era adesea însoţită de jertfă
(Psalmul 55:14). Pe de altă parte, absenţa aproape totală a rugăciunii în acele
părţi ale Pentateuhului în care jertfa este obligatorie denotă că jertfa fără
rugăciune era destul de comună.
3. Rugăciunea trebuie să fi fost indispensabilă în
lucrarea prorocilor. Însăşi recepţionarea Cuvântului revelator din partea lui
Dumnezeu implica o relaţie de rugăciune cu Iahve. Într-adevăr, se poate că
rugăciunea era esenţială pentru ca profetul să primească Cuvântul (Isaia 6:5
ş.urm.; 37:1-4; Ieremia 11:20-23; 12:1-6; 42:1 ş.urm.). Daniel a avut viziunea
profetică în timp ce era în rugăciune (Daniel 9:20 ş.urm.). În unele ocazii
Domnul îl făcea pe proroc să aştepte o anumită vreme în rugăciune (Habacuc
2:1-3). Ştim din scrierile lui Ieremia că deşi rugăciunea era condiţia
esenţială a experienţei şi lucrării prorocului, constituind totodată realitatea
acestei experienţe şi lucrări, ea era adesea un exerciţiu tempestuos al duhului
(18:19-23; 20:7-18), precum şi o dulce părtăşie cu Dumnezeu (1:4 ş.urm.; 4:10;
10:23-25; 12:1-4; 14:4-9,19-22; 15:15-18; 16:19; 17:12 ş.urm.).
4. În Psalmi există o împletire a tiparului cu
spontaneitatea în rugăciune. Pe lângă rugăciunile mai oficiale „de
sanctuar" (de. ex. 24:7-10; 100; 150) există şi rugăciuni personale de
iertare (51), de comuniune (63), de păzire (57), de vindecare (6), revendicare
(109) şi rugăciuni care sunt pline de laudă (103). Jertfa şi rugăciunea sunt de
asemenea în psalmi (54:6; 66:13 ş.urm.).
c. Perioada de exil
În timpul exilului factorul important în religie
pentru iudei a fost apariţia sinagogii. Templul de la Ierusalim era în ruine,
şi ritualurile de altar şi jertfele nu puteau fi efectuate în necuratul
Babilon. Iudeu nu mai era cineva care s-a născut în acea comunitate şi locuia
acolo, ci mai degrabă unul care hotăra să fie Iudeu. Centrul comunităţii
religioase era sinagoga, şi printre obligaţiile religioase acceptate ca şi
tăierea împrejur, postul şi ţinerea Sabatului, rugăciunea ocupa un loc
important. Acest lucru era inevitabil pentru că fiecare comunitate cât de mică
din exil depindea acum de serviciul din sinagogă, unde era citit şi explicat
Cuvântul şi se rosteau rugăciuni. După întoarcerea la Ierusalim, aşa cum
Templul nu a putut înlocui sinagoga, nici cărturarul pe preot, sau jertfa,
Cuvântul viu, tot astfel nici ritualul nu a putut nici să înlocuiască
rugăciunea. Atât în Templu cât şi în sinagogă, în ritualul preoţesc şi în
expunerea cărturarilor, închinătorul devotat îl căuta pe Iahve, şi prezenţa Sa
personală (Psalmul 100:2; 63:1 ş.urm.), şi primea binecuvântarea Sa prin
mijloace în care lumina feţei Sale strălucea asupra acestuia (Psalmul 80:3,
7,19).
d. Perioada post-exilică
După exil a existat fără îndoială un cadru de
manifestare a devoţiunii, însă în cadrul acestuia exista o libertate
individuală. Acest lucru este exemplificat în Ezra şi Neemia, care, deşi au
insistat asupra cultului şi a legii, asupra ritualului şi jertfelor, şi,
astfel, asupra aspectelor sociale ale închinăciunii, au accentuat de asemenea
şi factorii spirituali în devoţiune (Ezra 7:27; 8:22 ş.urm.; Neemia 2:4; 4:4,
9). Rugăciunile lor sunt de asemenea instructive (Ezra 9:6-15; Neemia 1:5-11;
9:5-38; vezi de asemenea Daniel 9:4-19). Putem să notăm aici faptul că nu erau
reguli exacte care tratau postura în rugăciune (Psalmul 28:2; 1 Samuel 1:26; 1
Împăraţi 8:54; Ezra 9:5; 1 Împăraţi 18:42; Plângerile 3:41; Daniel 9:3 şi v; 20
unde cuvântul „după" trebuie înlocuit cu „înspre" (în traducerea lui
Cornilescu corespondentul termenului respectiv este „spre" n.edit.).
Acelaşi lucru este valabil cu privire la orele în care să fie efectuată
rugăciunea: rugăciunea putea fi făcută la orice oră, precum şi în orele
enunţate (Psalmul 55:17; Daniel 6:10). În perioada de după exil găsim o
combinare între ordinea ritualului din Templu, simplicitatea întâlnirii din
sinagogă, şi spontaneitatea devoţiunii personale.
Întrucât rugăciunea este ceea ce este, ar fi
imposibil să se poată sistematiza complet. În Vechiul Testament există anumite
modele de rugăciune însă nici o regulă exactă cu privire la conţinutul sau la
formalor. Rugăciunea mecanică, rugăciunea încorsetată de reguli de constrângere
prestabilite nu a apărut decât pe la sfârşitul perioadei intertestamentale, după
cum ne spun evangheliile. Astfel, atât prin jertfa din Templu la Ierusalim, cât
şi în diaspora prin laudă, rugăciune şi expunerea serviciului din sinagogă,
prin tăierea împrejur, prin ţinerea Sabatului, prin zeciuieli, post, şi fapte
de dărnicie, închinătorii din Templu şi din sinagogă au căutat să câştige
acceptarea din partea lui Dumnezeu.
III. În Noul Testament
Există anumite locuri clar definite în care este
expusă învăţătura Noului Testament cu privire la rugăciune, însă sursa de la
care pornesc toate instrucţiunile despre rugăciune este doctrina şi practica
lui Cristos Însuşi.
a. Evangheliile
1. În ceea ce priveşte doctrina lui Isus asupra
rugăciunii, aceasta ne este expusă în principal în anumite pilde ale Sale. În
pilda cu prietenului care a împrumutat trei pâini la miezul nopţii (Luca
11:5-8) Domnul inspiră insistenţa în rugăciune; şi baza pe care se construieşte
încrederea noastră în rugăciunea insistentă este generozitatea Tatălui (Matei
7:7-11). Pilda judecătorului nedrept (Luca 18:1-8) reclamă tenacitate în
rugăciune, ceea ce include insistenţa precum şi continuitatea. Întârzierea lui
Dumnezeu de a răspunde la rugăciune este cauzată nu de indiferenţă ci de
dragostea care doreşte să dezvolte şi să adâncească această credinţă care este
menţinută în final. În pilda cu vameşul şi fariseul (Luca 18:10-14) Cristos
insistă asupra umilinţei şi pocăinţei în rugăciune, şi avertizează împotriva
asumării unei atitudini de auto superioritate. Umilinţa propriei persoane în
rugăciune înseamnă acceptarea de către Dumnezeu, înălţarea propriei persoane în
rugăciune ascunde faţa lui Dumnezeu. Cristos cheamă cere să fim darnici în
rugăciune în pilda cu slujitorul nedrept (Matei 18:21-35). Dumnezeu ascultă
rugăciunea adusă de un duh iertător. Simplitatea în rugăciune este expusă în
Matei 6:5 ş.urm., 23:14; Marcu 12:38-40; Luca 20:47. Rugăciunea trebuie
curăţată de orice prefăcătorie. Trebuie adusă din simplicitatea inimii şi din
motive curate, şi exprimată într-o vorbire şi o cerere simplă. Domnul de
asemenea a încurajat intensitatea în rugăciune (vezi Marcu 13:33; 14:38; Matei
26:41). Aici atenţia şi credinţa sunt combinate în vigilenţă. Din nou, în Matei
18:19 ş.urm. se accentuează unitatea în rugăciune. Dacă un grup de creştini
care se gândesc la Cristos se roagă Duhului Sfânt, rugăciunile lor vor fi
efective, însă rugăciunea trebuie să fie totodată plină de nădejde (Marcu
11:24). Rugăciunea care constituie un experiment realizează puţin; rugăciunea
care se situează în sfera în care credinţa lucrează în supunerea faţă de voia
lui Dumnezeu va realiza mult (Marcu 9:23).
2. Cu privire la obiective în rugăciune Isus a avut
puţin de spus. Fără îndoială că El a hotărât să lase ca Duhul Sfânt să-i înveţe
pe ucenici cum să se roage. Ţelurile la care S-a referit El în rugăciune pot fi
găsite în Marcu 9:28 ş.urm.; Matei 5:44; 6:11, 13; 9:36 ş.urm.; Luca 11:13.
3. În ce priveşte metoda în rugăciune, Domnul ne
învaţă două lucruri importante. În primul rând, rugăciunea trebuie să-I fie
adusă Lui, aşa cum s-a procedat când El era încă pe pământ (de.ex. Matei 8:2;
9:18). După cum a insistat asupra credinţei atunci (Marcu 9:23), după cum a
încercat sinceritatea (Matei 9:27-31), şi a descoperit ignoranţa (Matei
20:20-22) precum şi presupunerile păcătoase (Matei 14:27-31), la aceia care îl
întrebau, tot aşa face şi astăzi în experienţa celor care îi aduc rugăciuni.
Rugăciunea trebuie acum adusă în Numele lui Cristos (Ioan 14:13; 15:16; 16:23
ş.urm.), prin care avem acces la Tatăl. A ne ruga în Numele lui Cristos este a
ne ruga aşa cum S-a rugat Cristos Însuşi, şi a ne ruga Tatălui aşa cum Fiul ni
L-a făcut de cunoscut: şi pentru Isus, adevăratul obiectiv al rugăciunii era
voia Tatălui. Iată caracteristica de bază a rugăciunii creştine: o nouă cale la
Tatăl pe care Cristos o asigură creştinului, şi o rugăciune în armonie cu voia
Tatălui pentru că este adusă în Numele lui Cristos.
4. Cât priveşte obiceiul lui Cristos de a se ruga,
se ştie bine că Se ruga în taină (Luca 5:15 ş.urm.; 6:12); în vremuri de luptă
spirituală (Ioan 12:20-28; Luca 22:39-46); şi pe cruce (Matei 27:46; Luca
23:46). În rugăciunile sale El a adus mulţumire (Luca 10:22-21; Ioan 6:11;
11:41; Matei 26:27), a căutat călăuzire (Luca 6:12 ş.urm.), a mijlocit (Ioan
17:6-19, 20-26; Luca 22:31-34; Marcu 10:16; Luca 23:34) şi a avut părtăşie cu
Tatăl (Luca 9:28 ş.urm.). Povara rugăciunii sale preoţeşti din Ioan 17 este
unitatea bisericii.
5. Întrucât rugăciunea *Tatăl Nostru este tratată
mai pe larg în altă parte, este suficient să arătăm că după invocaţie (Matei
6:9b) urmează şase petiţii (9c-13b), dintre care primele trei se referă la
numele, Împărăţia şi voia lui Dumnezeu, iar următoarele trei la nevoia omului
de a primi pâine, iertare şi izbândă: Rugăciunea se încheie apoi cu o doxologie
(13c) care conţine o declaraţie triplă cu privire la Împărăţia, puterea şi
slava lui Dumnezeu. „Aşa" trebuie să se roage creştinul.
b. Faptele Apostolilor
Faptele formează o legătură excelentă între
evanghelii şi epistole, pentru că în Faptele Apostolilor biserica apostolică
pune în aplicare învăţătura Domnului nostru despre rugăciune. Biserica s-a
născut în atmosfera rugăciunii (1:4). Ca răspuns la rugăciune Duhul Sfânt a
fost turnat asupra ei (1:4, 2:4). Rugăciunea a continuat să fie ambianţa
naturală a bisericii (2:42; 6:4, 6). Şi în gândirea bisericii a rămas o
legătură strânsă între rugăciune şi prezenţa şi puterea Duhului Sfânt (4:31).
În timpuri de criză biserica recurgea la rugăciune (4:23 ş.urm.; 12:5, 12).
De-a lungul întregii epistole, mai marii bisericii apar ca şi oameni ai rugăciunii
(9:40; 10:9; 16:25; 28:8) care îi încurajează pe creştini să se roage împreună
cu ei.
c. Epistolele pauline
Este semnificativ faptul că imediat după ce Cristos
S-a arătat lui Pavel pe drumul Damascului se spune despre Pavel: „Iată că Pavel
se roagă" (Faptele Apostolilor 9:11). Poate că pentru prima dată Pavel a
descoperit ce era de fapt rugăciunea, atât de profundă era schimbarea în inima
lui datorită convertirii. Din acel moment el a devenit un om al rugăciunii. În
rugăciune Domnul îi vorbea (Faptele Apostolilor 22:17 ş.urm.). Rugăciunea
consta din mulţumire, mijlocire, conştienţa de prezenţa lui Dumnezeu (vezi 1
Tesaloniceni 1:2 ş.urm.; Efeseni 1:16 ş.urm.). El a descoperit că Duhul Sfânt
îl ajută în rugăciune pe măsură ce el caută să cunoască şi să facă voia lui
Dumnezeu (Romani 8:14, 26). În experienţa sa exista o legătură strânsă dintre
rugăciune şi raţiunea creştinului (1 Corinteni 14:14-19). Rugăciunea era
absolut esenţială pentru creştin (Romani 12:12). Armura creştinului (Efeseni
6:13-17) includea rugăciunea pe care Pavel o descrie ca şi „toate
rugăciunile", să fie aduse pentru „în toată vremea", cu „toată
stăruinţa", pentru „toţi sfinţii" (v. 18). Şi Pavel a practicat ceea
ce predica (Romani 1:9; Efeseni 1:16; 1 Tesaloniceni 1:2); de aceea a insistat
asupra rugăciunii în epistolele adresate celorlalţi credincioşi (Filipeni 4:6;
Coloseni 4:2).
În epistolele sale Pavel abordează în continuu
rugăciunea, şi este bine să studiem unele dintre rugăciunile sale pentru
contextul lor.
1. În Romani 1:8-12 el îşi descarcă inima înaintea
lui Dumnezeu cu mulţumire (v. 8), insistă asupra slujirii lui Cristos în duhul
(v. 9a), mijloceşte pentru prietenii săi din Roma (v. 9b), îşi exprimă dorinţa
de a le împărţi daruri spirituale (v. 10 ş.urm.), şi declară că are nevoie de
ei pentru a fi îmbărbătat spiritual (v.12).
2. În Efeseni 1:15-19 Pavel Îi mulţumeşte din nou
lui Dumnezeu pentru cei convertiţi (v. 15 ş.urm.), şi se roagă ca ei să
primească Duhul Sfânt prin care vine cunoştinţa despre Dumnezeu şi o iluminare
a minţii (v. 17-18a), pentru ca apoi să cunoască speranţa chemării lui
Dumnezeu, bogăţia moştenirii lui Dumnezeu, şi măreţia puterii lui Dumnezeu care
fusese demonstrată în învierea lui Cristos (v. 18b-19).
3. Din nou, în Efeseni 3:14-18 apostolul se roagă
la Tatăl (v. 14 ş.urm.) pentru ceilalţi creştini, ca ei să devină tot mai
conştienţi de puterea lui Dumnezeu (v. 16), ca Cristos să locuiască în ei până
la sfârşit, şi ca ei să fie înrădăcinaţi în dragoste (v. 17), pentru ca toţi
împreună, fiind perfecţionaţi, să fie umpluţi de plinătatea lui Dumnezeu (v. 18
ş.urm.). Amândouă din aceste rugăciuni „efesene" sunt sumarizate bine în
tripla dorinţă alui Pavel ca creştinii să primească cunoştinţă şi putere care
să nască în ei dragostea lui Cristos, prin care ca şi indivizi şi ca grup ei să
realizeze perfecţiunea..
4. În Coloseni 1:9 ş.urm. Pavel se roagă din nou ca
credincioşii să cunoască voia lui Dumnezeu prin înţelepciunea şi înţelegerea
spirituală (v. 9), ca trăirea lor să fie pe placul Domnului (v. 10), ca ei să
aibă putere în învăţătură (v. 11), şi să fie mulţumitori pentru marele
privilegiu şi înalta poziţie în Domnul Isus (v. 12 ş.urm.).
Însă probabil că cea mai mare contribuţie a lui
Pavel în înţelegerea noastră despre rugăciune creştină este stabilizarea
conecţiei acesteia cu Duhul Sfânt. Rugăciunea este de fapt un dar al Duhului
Sfânt (1 Corinteni 14:14-16). Credinciosul se roagă „în Duhul" (Efeseni
6:18; Iuda 20); astfel rugăciunea este o cooperare dintre Dumnezeu şi
credincios în faptul că este prezentată Tatălui, în Numele Fiului, prin
inspiraţia locuirii Duhului Sfânt în noi.
d. Evrei, Iacov şi 1 Ioan
Epistola către evrei face o contribuţie
semnificativă în înţelegerea rugăciunii creştine. Cap. 4:14-16 arată de ce este
posibilă rugăciunea: ea este posibilă pentru că avem un Mare Preot care este
atât uman cât şi divin, pentru că El este acum în locurile cereşti şi datorită
lucrării pe care El o face acolo. Noi ne rugăm pentru ca să primim Îndurare şi
să găsim har. Referinţa la viaţa de rugăciune a Domnului în 5:7-10 ne învaţă ce
este de fapt rugăciunea: „Rugăciunile" şi „stăruinţele" lui Cristos
au fost „înălţate" înaintea lui Dumnezeu, şi în această slujire spirituală
El a „învăţat ascultarea" şi de aceea „a fost auzit". În cap.
10:19-25 accentul se pune pe rugăciunea în grup, şi cerinţele şi motivele pe
care le implică aceasta. Locul rugăciune este descris în 6:19.
Epistola lui Iacov are trei pasaje semnificative
despre rugăciune. Rugăciunea în perplexitate este tratată în cap. 1:5-8; motivele
corecte în rugăciune sunt subliniate în 4:1-3; şi semnificaţia rugăciunii în
vremuri de boală este arătată în mod clar în 5:13-18.
În prima sa epistolă, Ioan arată calea spre
îndrăzneală şi eficacitate în rugăciune (3:21 ş.urm.). În timp ce în 5:14-16 el
stabileşte relaţia dintre rugăciune şi voia lui Dumnezeu, şi arată că eficienţa
în rugăciune este în special importantă pentru mijlocire, însă că apar situaţii
când rugăciunea este fără putere.
IV. Concluzia
Centrul doctrinei biblice despre rugăciune este
exprimat foarte bine de B.F. Westcott: „Adevărata rugăciune - rugăciunea care
trebuie ascultată - este recunoaşterea personară şi acceptarea voinţei divine
(Ioan 14:4; vezi Marcu 11:24). Rezultă că ascultarea rugăciunii prin care se
învaţă supunerea nu este neapărat răspunsul la o cerere specifică, pe care cel
care se roagă fi consideră a fi calea spre ţelul dorit, ci, mai curând
siguranţa că răspunsul va conduce în mod efectiv spre acel ţel. Astfel învăţăm
că Cristos a aflat că fiecare detaliu al vieţii şi al patimilor Sale a
contribuit la împlinirea lucrării pe care El a venit să o îndeplinească, şi
astfel El a fost „ascultat" în mod desăvârşit. În acest sens el a fost
„ascultat din pricina temerii Sale de Dumnezeu"."
BIBLIOGRAFIE
H. Trevor Hughes, Prophetic Prayer, 1947; F.
Heiler, Prayer, 1932; J.G.S.S. Thomson, The Praying Christ, 1959;
Ludwig Kohler, Old Testament Theology, 1957; Th.C. Vriezen, An
Outline of Old Testament Theology, 1958; H. Schonweiss, C. Brown, G.T.D.
Angel, NIDNTT 2, p. 855-886; H. Greeven ş.a., TDNT 2, p. 40-41, 685-687,
775-808; 3, p. 296-297; 5, p. 773-799; 6, p. 758- 766; 8, p. 244-245.
J.G.S.S.T.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu