sclav, sclavie

sclav, sclavie

  07:02    

---

SCLAV, SCLAVIE

I. În Vechiul Testament

a. Introducere

Sub influenţa legii romane, sclavul este în mod obişnuit considerat a fi o persoană (bărbat sau femeie) fără drepturi, aflată în proprietatea unei alte persoane, şi de care - la fel ca de oricare altă formă de proprietate personală - proprietarul poate dispune şi o poate folosi în orice mod doreşte. Totuşi, în Orientul biblic din antichitate sclavii puteau dobândi şi au dobândit înaintea legii, sau prin obicei diferite drepturi, şi acestea cuprindeau dreptul de proprietate (chiar asupra altor sclavi) şi puterea de a conduce afaceri pe când erau încă sub controlul stăpânilor lor. Sclavia este atestată din cele mai vechi timpuri pretutindeni în Orientul apropiat şi îşi datorează existenţa şi perpetuarea în primul rând factorilor economici.

b. Sursele de sclavi

(i) Prin capturare. Captivii, îndeosebi prinşii de război, erau de obicei reduşi la sclavie (Geneza 14:21, revendicaţi de împăratul Sodomei; Numeri 31:9; Deuteronom 20:14; 21:10 şi urm.; Judecători 5:30; 1 Samuel 4:9 (cf. VSR); 2 Împăraţi 5:2; 2 Cronici 28:8, 10 şi urm.), obicei a cărui datare este la fel de veche ca şi cea a documentelor scrise, mergând până în jurul anului 3000 î.Cr., şi probabil chiar mai înainte (referinţe în I. Mendelsohn, Slavery in the Ancient Near East, 1949, p. 1-3).

(ii) Prin cumpărare. Sclavii puteau fi cumpăraţi uşor de la alţi proprietari sau de la negustori (cf. Geneza 17:12-13, 27; Eclesiastul 2:7). Legea le permitea evreilor să cumpere sclavi străini de la străinii din ţară sau din afara graniţelor ţării (Levitic 25:44 şi urm.). În antichitate sclavii erau vânduţi ca orice alte mărfuri şi dintr-o ţară în alta. Astfel, madianiţii şi ismaeliţii l-au vândut pe *Iosif unei înalte oficialităţi egiptene (Geneza 37:36; 39:1), iar Tirul fenician importa sclavi şi obiecte din bronz (aramă, în vers. Cornilescu; n.tr.) din Asia Mică (Ezechiel 27:13) şi vindea iudei ionienilor, atrăgându-şi prin aceasta ameninţarea în legătură cu un tratament asemănător din partea concetăţenilor lui (Ioel 3:4-8). Pentru dovezi în ceea ce priveşte numărul mare de sclavi semitici care au ajuns în Egipt pe vremea lui Iosif, probabil în cea mai mare parte prin negoţ de sclavi, vezi referinţele din *Iosif sau din bibliografia de mai jos. Pentru iniţiativa comercială babiloniană în negoţul cu sclavi din ţările străine asemenea Tirului, vezi Mendelsohn, op. cit., p. 3-5.

(iii) Prin naştere. Copiii „născuţi în casa" unor părinţi sclavi devenau „sclavi născuţi în casă"; aceştia sunt menţionaţi în Scriptură din perioada patriarhală înainte (Geneza 15:3; 17:12-13, 27; Eclesiastul 2:7; Ieremia 2:14), şi la fel de timpuriu în documentele mesopotamiene (Mendelsohn, p. 57-58).

(iv) Ca despăgubire. Dacă un hoţ declarat vinovat nu putea face despăgubire şi nu putea să-şi plătească amenzile şi pagubele aduse, se puteau strânge fonduri în acest sens prin vinderea lui ca sclav (Exod 22:3; cf. prevederea similară din Codul lui Hammurapi, §§ 53-54: ANET, p. 168).

(v) Prin neplata datoriilor. Debitorii care falimentau erau adesea siliţi să-şi vândă copiii drept sclavi, sau copiii le erau confiscaţi ca sclavi de către creditor (2 Împăraţi 4:1; Neemia 5:5, 8). În Codul lui Hammurapi debitorul insolvabil (precum şi soţia şi familia lui) devenea de obicei sclavul celui care l-a creditat, şi muncea pentru el timp de trei ani în schimbul datoriei, urmând ca apoi să fie eliberat (§ 117: DOTT, p. 30, sau ANET, p. 170-171). Acesta pare să fie fondul la legea mozaică din Exod 21:2-6 (şi 7-11), şi din Deuteronom 15:12-18, unde un sclav evreu trebuia să lucreze şase ani, în mod explicit perioada „dublă" de timp (Deuteronom 15:18) faţă de cei trei ani din Codul lui Hammurapi (cf. cu Mendelsohn, p. 32-33), însă atunci când era eliberat trebuia să i se aloce capital ca el să poată să o ia din nou de la început (vezi şi d. (i) 1, în continuare). În Orientul biblic insolvabilitatea era o cauză majoră de reducere la statutul de sclav (Mendelsohn, p. 23, 26-29).

(vi) Vinderea de sine. Intrarea de bună voie, prin vânzare, în sclavie, adică, în dependenţă faţă de o altă persoană pentru a scăpa de sărăcie, era ceva cunoscut de foarte multă lume (Mendelsohn, p. 14-19, pentru date). Levitic 25:39-43, 47 şi urm., a recunoscut acest lucru, a avut însă în vedere răscumpărarea în anul de veselie (sau chiar şi mai înainte în cazul unor stăpâni străini).

(vii) Răpirea. Răpirea unei persoane şi reducerea unei persoane răpite la sclavie era o încălcare a legii pedepsibilă cu moartea atât în Codul lui Hammurapi, (§ 14: DOTT, p. 30; ANET, p. 166), cât şi în legea lui Moise (Exod 21:16; Deuteronom 24:7). Fraţii lui *Iosif s-au făcut în esenţă vinovaţi de o astfel de încălcare a legii (Geneza 37:27-28 cu 45:4), şi e foarte posibil să fi fost „întristaţi" şi să fi avut nevoie de reasigurări pentru a nu fi „mâhniţi" (Geneza 45:3, 5, şi cf. Geneza 50:15).

c. Preţul sclavilor

Preţul sclavilor varia întrucâtva, după cum era de aşteptat, în funcţie de circumstanţe, de sexul, vârsta şi condiţia sclavilor, însă preţul mediu al sclavilor a crescut progresiv de-a lungul istoriei, asemenea preţului altor mărfuri; femeia sclavă la vârsta procreării având întotdeauna un preţ mai mare decât bărbatul sclav. Spre sfârşitul mileniului al treilea î.Cr. în Mesopotamia (în timpul dinastiei Akkad şi celei de-a treia dinastie a lui Ur) preţul mediu al unui sclav era de 10-15 sicli de argint (referinţe în Mendelsohn, p. 117-155). Aproximativ pe la anul 1700 î.Cr. Iosif a fost vândut ismaeliţilor pentru 20 de sicli de argint (Geneza 37:28), exact preţul curent pentru perioada patriarhală, când a treia parte dintr-o mină sunt 20 de sicli (§§ 116, 214, 252: DOTT, p. 35; ANET, p. 170, 175-176, în de ex. Codul lui Hammurapi, în jurul anului 1750 î.Cr.), în tăbliţele contemporane din Vechiul Babilon (compară cu Mendelsohn, loc. cit.) şi la Mari (G. Boyer, Archives Royales de Mari, 8, 1958, p. 23, No. 10, rândurile 1-4). Pe la secolul al XV-lea î.Cr. preţul mediu era de 30 sicli la Nuz (B. L. Eichler, Indenture at Nuzi, 1973, p. 16-18, 87) şi putea fi de 20, 30 sau 40 sicli la Ugarit în nordul Siriei (Mendelsohn, p. 118-155; J. Nougayrol, Palais Royal Ugarit, 3, 1955, p. 228:2 cu referinţe, p. 23 n. 1) în secolele al 14-lea şi al 13-lea î.Cr., fiind foarte apropiat de preţul contemporan de 30 sicli reflectat în Exod 21:32. În perioadele ulterioare preţul mediu pentru un sclav de sex masculin a crescut constant sub domnia asiriană, babiloniană şi persană, la 50-60 sicli, 50 sicli şi respectiv 90-120 sicli (Mendelsohn, p. 117-118, 155). Pentru preţul de 50 sicli în perioada asiriană cf. 2 Împăraţi 15:20, unde persoanele de vază din Israel, sub domnia lui Menanem, au trebuit să plătească preţul lor ca sclavi, probabil ca preţ de răscumpărare pentru a evita deportarea lor în Asiria (D. J. Wiseman, Iraq 15, 1953, p. 135, şi JTVI 87, 1955, p. 28). Creşterile succesive şi identice ale preţului mediu al sclavilor, atât în documentele biblice cât şi în cele externe, sugerează cu hotărâre categoric că documentele biblice se bazează în mod direct pe tradiţii exacte din perioadele specifice în cauză, şi anume, începutul şi sfârşitul mileniului al 2-lea şi începutul primului mileniu 5 d.Cr., şi nu sunt din aceste puncte de vedere elaborarea unor tradiţionalişti de mai târziu sau a unor editori preoţeşti, exageraţi în ceea ce priveşte statistica.

d. Sclavii ca proprietate privată în Israel

(i) Sclavii evrei.

1. Legea căuta (asemenea Codului lui Hammurapi cu 5 secole mai devreme) să evite pericolul alunecării în masă a populaţiei spre sclavie şi şerbie, pericol născut sub presiunea economică exercitată asupra micilor cultivatori de pământ, prin limitarea la 6 ani a perioadei de slujire pe care debitorii insolvabili (vezi b. (v), anterior) trebuiau să o presteze, eliberarea lor trebuind să fie însoţită de asigurarea unor bunuri suficiente pentru un nou început (Exod 21:2-6; Deuteronom 15:12-18). Un bărbat care era deja căsătorit când a devenit sclav, la eliberarea lui îşi lua împreună cu el şi soţia, dacă însă nu fusese căsătorit înainte de a intra ca sclav şi i se dăduse o soţie din partea stăpânului său, acea soţie şi eventualii copii rezultaţi în urma căsătoriei rămâneau ai stăpânului. Pornind de la aceasta, cei care doreau să rămână în slujba stăpânului şi să-şi păstreze familia puteau să o facă pentru totdeauna (Exod 21:6; Deuteronom 15:16 şi urm.); oricum în anul de veselie el avea să fie eliberat (Levitic 25:40), lucrul acesta având legătură cu restituirea moştenirii (Levitic 25:28), chiar dacă alesese să rămână pentru totdeauna cu stăpânul lui. Debitorii insolvabili aflaţi în sclavie temporară similară celei din Exod 21:2 şi urm. reprezintă probabil subiectul din Exod 21:26-27, unde pierderea permanentă a unui membru din trup şterge datoria şi aduce astfel eliberare imediată din partea creditorului/stăpânului (Mendelsohn, op. cit., p. 87-88). În zilele lui Ieremia împăratul şi cei înstăriţi au abuzat în mod flagrant de legea eliberării în al şaptelea an, eliberindu-şi sclavii doar pentru a pune din nou stăpânire pe ei, şi au fost condamnaţi pe măsură pentru această practică foarte necinstită (Ieremia 34:8-17).

2. Un evreu care s-a vândut de bună voie ca sclav pentru a scăpa de sărăcie trebuia să slujească stăpânului lui până în anul de veselie, când urma să fie eliberat (Levitic 25:39-43) şi să-şi primească înapoi moştenirea (Levitic 25:28). Dacă însă stăpânul lui era un străin, el avea posibilitatea să-şi cumpere libertatea sau să fie răscumpărat de una din rudele lui oricând înainte de anul de veselie (Levitic 25:47-55).

3. Femeile sclave constituiau subiectul unei legi specifice suplimentare şi al unui obicei. Se atestă atât în naraţiunea patriarhală (Geneza 16), cât şi în documentele cuneiforme, de ex. din Ur (Wiseman, JTVI 88, 1956, p. 124), că sclavele-servitoare ale soţiei stăpânului puteau naşte copii stăpânului lor pentru soţia fără copii. Sub lege, dacă o fată evreică era vândută ca sclavă (Exod 21:7-11), statutul ei marital era păzit cu grijă: ea putea să se căsătorească cu stăpânul ei (şi putea fi răscumpărată în cazul în care era respinsă), sau cu fiul lui, sau să devină o concubină întreţinută în sensul strict al cuvântului, avea însă să fie eliberată dacă stăpânul ei nu reuşea să aplice oricare dintre cele trei posibilităţi cu care fusese de acord. În Mesopotamia asemenea contracte erau de obicei mai severe, neoferind adesea nici un fel de protecţie (Mendelsohn, p. 10 şi urm., 87).

(ii) Sclavii străini.

1. Spre deosebire de sclavii evrei, aceştia puteau fi înrobiţi permanent şi lăsaţi moştenire cu alte proprietari de familie (Levitic 25:44-46). Totuşi, ei erau cuprinşi în poporul lui Israel pe baza unui precedent patriarhal (circumcizia, Geneza 17:10-14,27) şi luau parte la sărbători (Exod 12:44, Paştele; Deuteronom 16:11,14) şi la odihna de Sabat (Exod 20:10; 23:12).

2. O femeie capturată în război putea fi luată ca soţie cu drepturi depline de un evreu, încetând prin aceasta să mai aibă statutul de sclavă; astfel, dacă ulterior bărbatul ei divorţa de ea, ea devenea liberă şi nu ajungea sclavă (Deuteronom 21:10-14).

(iii) Condiţiile generale

1. Felul în care erau trataţi sclavii depindea în mod direct de personalitatea stăpânului lor. Putea fi o relaţie de încredere (cf. Geneza 24; 39:1-6) şi afecţiune (Deuteronom 15:16), însă disciplina putea fi severă, chiar fatală (cf. Exod 21:21), deşi omorârea pe loc a unui sclav de către stăpânul lui era urmată de pedepsirea stăpânului (Exod 21:20), fără îndoială cu moartea (Levitic 24:17,22). Este posibil ca sclavii evrei, asemenea unora babilonieni, să fi purtat uneori un semn vizibil al sclaviei lor (Mendelsohn, p. 49), deşi acest lucru rămâne îndoielnic. În unele împrejurări sclavii puteau să-şi revendice dreptatea (Iov 31:13) sau să apeleze la lege (Mendelsohn, p. 65,70, 72), însă - asemenea egipteanului cruţat de David - puteau fi abandonaţi de stăpânii lor plini de cruzime în cazul în care se îmbolnăveau (1 Samuel 30:13). În timpurile patriarhale un stăpân fără copii putea să adopte un sclav din casă şi să şi-l facă moştenitor, după cum este consemnat despre Avraam şi Eliezer înainte de naşterea lui Ismael şi Isaac (Geneza 15:3), şi despre diverşi alţi oameni în documentele cuneiforme (Ur, cf. Wiseman, JTVI 88, 1956, p. 124).

2. De-a lungul istoriei antice documentele disponibile depun mărturie despre un număr mare de oameni care au căutat să scape din sclavie prin evadare, iar cei care i-au ajutat şi le-au fost complici în vreun fel se puteau aştepta să fie pedepsiţi, mai ales în timpurile mai vechi început (Mendelsohn, p. 58 şi urm.). Sclavii care scăpau cu fuga dintr-o ţară în alta intrau într-o categorie diferită. Statele aveau uneori în tratatele lor clauze mutuale de extrădare; aceasta ar explica faptul că Şimei şi-a recuperat atât de uşor doi sclavi fugari de la împăratul Achiş al Gatului din Câmpia Filistiei (1 Împăraţi 2:39-40; cf. Wiseman, op. cit., p. 123). Totuşi, unele state decretau de asemenea uneori că dacă se vor întoarce în ţara cetăţeni înrobiţi în străinătate, ei vor fi eliberaţi şi nu vor fi extrădaţi. Acest lucru a fost stipulat de Codul lui Hammurapi (cap. § 280: DOTT, p. 35; ANET, p. 177; cf. Mendelsohn, p. 63-64, 75, 77-78), şi reprezintă probabil semnificaţia lui Deuteronom 23:15 şi urm. (Mendelsohn. p. 63-64).

(iv) Dezrobirea (manumisiunea). După legile ebraice un debitor înrobit trebuia să fie eliberat după şase ani (Exod 21:2; Deuteronom 15:12, 18), sau drept despăgubire pentru un ultraj (Exod 21:2; Deuteronom 15:12,18), iar o fată putea fi răscumpărată sau eliberată în cazul în care era repudiată, sau dacă nu erau onorate condiţiile slujirii (Exod 21:8,11; vezi mai sus d. (i) 3). Un evreu care se vindea pe sine ca sclav trebuia să fie eliberat în anul veseliei, sau putea fi răscumpărat cu un anumit preţ, la orice vreme, de la un stăpân străin (Levitic 25:39-43, 47-55; d. (i) 2 mai sus). Cu privire la Deuteronom 23:15 şi urm. vezi secţiunea precedentă. O femeie captivă putea deveni o femeie liberă prin căsătorie (Deuteronom 21:10-14).

În 1 Cronici 2:34 şi urm. un evreu, Şeşan, nu avea fii, astfel că a dat-o pe fiica lui de nevastă sclavului său egiptean Iarha pentru ca să aibă descendenţi şi ca familia lui să nu moară; este foarte probabil că în aceste împrejurări Iarha va fi fost eliberat (Mendelsohn, p. 57), şi în acelaşi mod Eliezer din Damasc, dacă nu ar fi fost înlocuit ca moştenitor al lui Avraam de Ismael şi apoi de Isaac.

În ebr. termenul care denotă că o persoană este „liberă", că nu este (sau nu mai este) un sclav (de ex. Exod 21:2, 5, 26-27; Deuteronom 15:12-13, 18; Iov 3:19; Ieremia 34:9-11,14,16; etc.) este hopsi, termen ce are o lungă istorie în Orientul antic, apărând drept hupsu în textele cuneiforme din secolul al 18-lea până în sec. al 17-lea î.Cr., şi se referă în mod obişnuit la oameni eliberaţi din sclavie care sunt mici proprietari de pământ, persoane care iau în arendă o mică parcelă de moşie sau lucrători angajaţi. Acestea sunt categoriile în care se afla un evreu după ce era eliberat. El putea deveni un mic proprietar de pământ dacă îşi redobândea moştenirea (cum se întâmpla în anul de veselie) sau un arendaş sau lucrător pe pământul deţinut de alţii. Cu privire la dezrobire în Orientul antic vezi Mendelsohn, p. 74-91; cu privire la hopsi vezi bibliografia de mai jos.

e. Sclavia statală şi cea în Templu

(i) Sclavia statală în Israel. Aceasta era practicată la o scară redusă. David i-a determinat pe amoniţii pe care i-a cucerit să facă muncă forţată (2 Samuel 12:31), ar Solomon i-a recrutat pe descendenţii supravieţuitori ai popoarelor din Canaan, însă nu pe israeliţii adevăraţi, în mobilizarea lui permanentă la muncă de corvoadă mas-obed (vezi 1 Împăraţi 9:15, 21-22; purtători de sarcini şi pietrari, versetul 15 şi 2 Cronici 2:18). *Israeliţii au slujit temporar la corvoadă (mas) doar în Liban, prin rotaţie (1 Împăraţi 5:13 şi urm.) Nu există nici o contradicţie între 1 Împăraţi 5 şi 9 cu privire la corvoadă; cf. M. Haran, VT 11, 1961, p. 162-164, urmărindu-l şi corectându-l parţial pe Mendelsohn, p. 96-98. Compară cu A. F. Rainey, IEJ 20, 1970, p. 191-202. Renumitele mine de cupru de lângă Eţion-Gheber (*ELAT) erau foarte probabil lucrate de sclavi canaaniţi şi amoniţi/edomiţi (N. Glueck, Basor 79, 1940, p. 4-5; Mendelsohn, p. 95; Haran, op. cit., p. 162). O asemenea folosire a captivilor de război era comună pretutindeni în Orientul Apropiat, iar în alte ţări din afara Israelului cetăţenii mai puţin favorizaţi de soartă şi sclavii obişnuiţi puteau uneori să fie preluaţi de stat (Mendelsohn, p. 92-99).

(ii) Sclavii ca proprietate a Templului în Israel. După războiul cu Madianul, Moise a luat câte 1 din 500 şi respectiv 1 din 50 din prada de război a luptătorilor şi cea a lui Israel, atât din oameni cât şi din bunuri, pentru folosul marelui preot şi al leviţilor, la Cortul Domnului, în mod evident ca servitori (Numeri 31:28,30,47). La aceştia s-au adăugat apoi gabaoniţii cruţaţi de Iosua, care au ajuns „să taie lemne şi să scoată apă" pentru casa şi altarul Domnului (Iosua 9:3-27), adică servitori în folosul cortului întâlnirii şi al celor care slujeau în el. De asemenea David şi căpeteniile lui au dedicat străini (Nethinim - ajutoare pentru leviţi, n.ed.) pentru slujire similară în folosul leviţilor care slujeau la Templu, câţiva dintre descendenţii lor întorcându-se din captivitate cu Ezra (8:20); la aceştia se adăugau „robii lui Solomon" (Ezra 2:58). Ezechiel (44:6-9) a avertizat poate tocmai împotriva faptului că s-a îngăduit acestor servitori necircumcişi să uzurpe un loc în închinarea dintr-un Templu care nu era al lor. Sub Neemia (3:26,31) unii dintre aceştia au locuit în Ierusalim şi au ajutat la repararea zidurilor lui.

f. Concluzii: orientări generale

În general, după cum se ilustrează prin repetatele porunci în numele lui Dumnezeu de a nu se stăpâni cu asprime asupra unui frate israelit (de ex. Levitic 25:43, 46,53,55; Deuteronom 15:14 şi urm.), în legile şi obiceiurile din VT cu privire la sclavie adie un spirit mai uman. Chiar şi atunci când legea şi obiceiul ebraic cu privire la sclavi împărtăşesc din moştenirea comună a lumii semitice antice, există o grijă unică în numele lui Dumnezeu pentru aceşti oameni care prin statutul lor nu erau oameni, o grijă care lipseşte din codurile legii din Babilon sau Asiria. Mai mult decât atât, trebuie amintit faptul ca, în general vorbind, economia Orientului Apropiat antic nu s-a bazat niciodată în mod substanţial sau în special pe munca sclavilor, cum s-a întimplat în Grecia „clasică" şi de mai târziu sau, mai cu seamă în Roma imperială (cf. Mendelsohn, p. 111-112, 116:117, 121; I. J. Gelb, Festschrift for S. N. Kramer, 1976, p. 195-207, cu privire la statistici şi comparaţii; numărul limitat şi posibilităţile economice ale sclavilor neo-babilonieni, cf. F. I. Andersen (rezumat la Dandamayer), Buried History 11, 1975, p. 191-194). Şi Iov (31:13-15) vesteşte conceptul despre egalitatea tuturor oamenilor, de orice condiţie, înaintea Dumnezeului lor creator.

BIBLIOGRAFIE

O lucrare de bază care face referiri frecvente la datele din VT este I. Mendelsohn, Slavery in the Ancient Near East, 1949, urmărind până la capăt studiile iniţiale, şi fiind suplimentată de IEJ 5, 1955, p. 65-72. Datele biblice sunt rezumate şi evaluate de A. G. Barrois, Manuel d’Archéologie Biblique, 2, 1953, p. 38, 114, 211-215, şi de R. de Vaux, Ancient Israel: its Life and Institutions, 1961, p. 80-90, 525). Cu privire la sclavii din Templu în Israel vezi M. Haran, VT 11, 1961, p. 159-169. Cu privire la hopsi, „liber(t)", vezi Mendelsohn, BASOR 83, 1941, p. 36-39 şi ibid., 139, 1955, p. 9-11; E. R. Lacheman, ibid., 86 1942, p. 36-37; D. J. Wiseman, The Alalakh Tablets, 1953, p. 10. Pentru datele egiptene cu privire la sclavie, vezi monografia de A. M. Bakir, Slavery in Pharaonic Egypt, 1952, suplimentată pentru perioada lui Iosif de W.C. Hayes, A Papyrus of the Late Middle Kingdom in the Brooklyn Museum, 1955, p. 92-94, 98-99, 133-134, şi mai ales G. Posener, Syria 34 1957, p. 147, 150-161.

K.A.K.

II. În Noul Testament

a. Sisteme de sclavie în vremurile Noului Testament

Sclavia iudaică, judecând după Talmud, a rămas guvernată, ca întotdeauna, de unitatea naţională, ermetică a poporului. Exista o deosebire precisă între sclavii iudei şi cei dintre Neamuri. Sclavii iudei erau pasibili de dezrobirea din anul sabatic, iar răspunderea de a-i răscumpăra pe iudeii ţinuţi în sclavie de către Neamuri cădea asupra comunităţilor iudaice din orice loc. În acest mod nu era recunoscută nici o separare fundamentală între cei înrobiţi şi cei liberi. În acelaşi timp toţi oamenii din popor puteau fi consideraţi drept slujitorii lui Iahve („robi" în trad. Cornilescu; n.tr.)

Dimpotrivă, sclavia la greci era justificată în teoria clasică de presupunerea existenţei unui ordin natural al sclavilor. Deoarece numai clasa cetăţenilor era, strict vorbind, umană, sclavii erau numai nişte bunuri mobile. Deşi această idee era pusă în practică numai în cazurile rare în care judecata sănătoasă şi omenia fuseseră nimicite, rămâne valabil că de-a lungul antichităţii clasice instituţia sclavagistă a fost pur şi simplu luată de bună, chiar şi de cei care au lucrat în vederea ameliorării ei.

În diferite perioade de timp şi în diferite locuri a existat o diversitate foarte mare în extinderea şi întrebuinţările sclaviei. Sensibilitatea modernă este dominată de ororile sclaviei agricole în masă din Italia şi din Sicilia în timpul celor două secole dintre războaiele cartagineze şi Cezar August, orori dramatizate printr-o serie de revolte eroice ale sclavilor. Acesta era un produs secundar al cuceririi romane rapide a ţărilor mediteraneene, sursa principală a excedentului de sclavi fiind prizonierii de război. Totuşi, în timpurile NT războiele au fost puţine la număr, iar fermele cu sclavi erau în orice caz o metodă caracteristic romană de lucrare a pământului. În Egipt, de exemplu, nu exista practic nici o sclavie agricolă, pământul fiind lucrat de o ţărănime liberă sub supraveghere birocratică. În Asia mică şi Siria existau proprietăţi mari ce aparţineau templelor, ale căror fermieri arendaşi erau într-un fel de şerbie. În Palestina, judecând după pildele lui Isus, sclavii erau folosiţi mai mult în poziţii administrative pe proprietăţile de la ţară, lucrătorii fiind recrutaţi temporar, după împrejurări.

Cele mai răspândite forme de sclavie au fost sclavia domestică şi cea publică. În cel dintâi caz sclavii erau cumpăraţi şi folosiţi ca un semn al bogăţiei. Acolo unde nu erau decât unul sau doi sclavi, ei lucrau alături de stăpânul lor, având aceleaşi îndeletniciri ca şi el. Pe străzile Atenei ei nu puteau fi deosebiţi de oamenii liberi, iar familiaritatea sclavilor faţă de stâpânii lor era o temă inepuizabilă de comedie. La Roma casele mari angajau zeci de sclavi de dragul unui lux absolut. Munca lor era înalt specializată şi adeseori în mare măsură lipsită de efort. În cazul sclavilor publici, statutul lor le conferea un grad înalt de independenţă şi respect. În absenţa unei administraţii civile ei îndeplineau tot felul de servicii, cuprinzând în unele cazuri până şi servicii de poliţie. Profesiuni ca medicina şi educaţia erau în mod obişnuit practicate de sclavi.

Principalele surse ale sclaviei erau: (1) naşterea, bazându-se pe legea asupra situaţiei particulare privitoare la diferitele grade ale descendenţei de sclav; (2) practica răspândită a abandonării copiilor nedoriţi, care erau apoi disponibili pentru folosul oricui se îngrijea de creşterea lor; (3) vânzarea propriilor copii ca sclavi; (4) intrarea de bună voie în sclavie ca soluţie la anumite probleme, cum este datoria; (5) sclavia penală; (6) răpirea şi pirateria; (7) negoţul de al un capăt la celălalt al frontierelor romane. Sursele acestea nu erau toate deschise într-un singur loc şi la orice vreme: legea şi atitudinea locală variau foarte mult. Gradul sclaviei varia de asemenea foarte mult, fiind imposibil de calculat. Se poate să fi atins o treime din populaţia Romei şi a marilor metropole din est. Totuşi, în zone cu economie bazată pe fermieri gradul sclaviei se reducea la o mică fracţiune a populaţiei.

Dezrobirea putea fi aranjată la orice vreme, dacă o doreau proprietarii. În Roma ea era de obicei adusă la îndeplinire prin testament, şi a fost nevoie să se pună anumite limite pentru a se preveni diluarea prea rapidă a masei de cetăţeni cu persoane de origine străină. În statele greceşti două forme obişnuite de dezrobire erau un fel de auto-cumpărare, în care incompetenţa legală a sclavului era depăşită prin trecerea dreptului de proprietate ce devenea practic asupra unei zeităţi, şi dezrobirea făcându-se în schimbul unui contract de servicii, ce însemna pur şi simplu că sclavul, deşi liber din punct de vedere legal, rămânea în aceeaşi slujbă.

În perioada NT condiţia sclaviei era pretutindeni temperată în mod constant. Cu toate că sclavii nu aveau o personalitate legală, proprietarii recunoşteau faptul că sclavii lucrau mai bine cu cât condiţia lor se apropia mai mult de cea a oamenilor liberi, iar deţinerea unor proprietăţi şi încheierea căsătoriilor erau în mod normal îngăduite. Cruzimea era condamnată de sentimentul în dezvoltare al caracterului omenesc comun, fiind în unele cazuri controlată; în Egipt, de exemplu, moartea unui sclav constituia subiectul unei investigări din partea unui medic legist, în timp ce în statele greceşti sclavii eliberaţi deveneau străini rezidenţi ai oraşului fostului lor stăpân, la Roma ei deveneau în mod automat cetăţeni după actul de dezrobire. Astfel, fluxul mare de sclavi spre Italia, mai ales în timpul ultimelor două secole înainte de Cristos, a avut drept efect internaţionalizarea republicii romane, anticipând propria politică a guvernului de lărgire constantă a comunităţii.

b. Atitudinea Noului Testament faţă de sclavie

Se pare că cei doisprezece ucenici ai lui Isus nu au făcut parte din sistemul de sclavie. Printre ei nu existau nici sclavi şi nici proprietari. Totuşi, instituţia sclavagistă apare frecvent în pilde (de ex. Matei 21:34; 22:3), deoarece familiile regale şi ale marilor seniori de care ţinea această instituţie ofereau o analogie frumoasă pentru Împărăţia lui Dumnezeu. În repetate rânduri Isus a vorbit despre relaţia ucenicilor faţă de El Însuşi ca despre relaţia robilor faţă de domnul lor (de ex. Matei 10:24; Ioan 13:16). În acelaşi timp El a subliniat caracterul nepotrivit al acestei ilustraţii. Ucenicii erau, cum s-ar zice, emancipaţi şi aveau acces la privilegiile unei relaţii mai apropiate (Ioan 15:15). Sau, spre stinghereala lor pronunţată, Isus Însuşi a adoptat rolul de sclav (Ioan 13:4-17, cu scopul de a-i îndemna la slujire reciprocă.

Totuşi, în afara Palestinei, unde bisericile erau adeseori întemeiate asemenea unei gospodării, printre membri existau atât stăpâni, cât şi slujitori. Sclavia a fost una dintre diviziunile omeneşti care a devenit fără sens în noua comunitate în Cristos (1 Corinteni 7:22; Galateni 3:28). Aceasta a dus după câte se pare la o dorinţă de emancipare (1 Corinteni 7:20) şi probabil chiar la o încurajare activă a ei din partea unora (1 Timotei 6:3-5). Pavel nu era împotriva dezrobirii dacă se oferea prilejul (1 Corinteni 7:21), însă era atent să nu exercite presiuni asupra proprietarilor, chiar şi acolo unde sentimentul personal l-ar fi putut conduce la aceasta (Filimon 8,14). Nu era vorba numai de motivul practic de a nu expune bisericile la critică (1 Timotei 6:1 şi urm.), ci şi de punctul de principiu că toate poziţiile sociale sunt acordate de Dumnezeu (1 Corinteni 7:20). Din acest motiv sclavii trebuie să caute să placă lui Dumnezeu prin slujirea lor (Efeseni 6:5-8); Coloseni 3:22). Legătura frăţească faţă de un stăpân credincios trebuie să adauge un motiv în plus pentru slujirea corectă (1 Timotei 6:2). Pe de altă parte, un stăpân se prea poate să lase să predomine sentimentul frăţesc (Filimon 16), şi cu siguranţă el trebuie să-şi trateze sclavii cu reţinere (Efeseni 6:9) şi cu echitate strictă (Coloseni 4:1).

Faptul că sclavia domestică, care este singura la care se face referire în NT, era guvernată în general de sentimente de bunăvoinţă şi afecţiune, este sugerat în întrebuinţarea ei figurată în „casa lui Dumnezeu" (Efeseni 2:19). Apostolii sunt în mod obişnuit administratori (ispravnici, economi; n.tr.) ai lui Dumnezeu (1 Corinteni 4:1; Tit 1:7; 1 Petru 4:10), şi chiar simpli sclavi (robi) (Romani 1:1; Filipeni 1:1). Caracterul legal al „jugului robiei" nu era, totuşi, uitat (Galateni 5:1), iar ideea dezrobirii şi a adoptării în familie era o concluzie minunată la acest mod de gândire (Romani 8:15-17; Galateni 4:5-7). Astfel, fie că au făcut-o în realitate sau prin analogie, apostolii au stigmatizat în mod limpede instituţia sclavagistă ca parte a ordinii ce se sfârşea. În ultimă analiză, frăţia fiilor lui Dumnezeu îi va vedea pe toţi membru ei liberi de lanţurile lor.

BIBLIOGRAFIE

W. W. Buckland, The Roman Law or Slavery, 1908; R. H. Barrow, Slavery in the Roman Empire, 1928; W. L. Westermann, The Slave Systems of Greek and Roman Antiquity, 1955 (cu bibliografie completă); M. I. Finley (ed.), Slavery in Classical Antiquity: Views and Controversies, 1960; J. Jeremias, Jerusalem in the Time of Jesus, 1969, p. 314, 334-337; J. Vogt, Ancient Slavery and the Ideal of Man, 1974; S. S. Bartchy, Mallon Chresai: First-Century Slavery and the Interpretation of 1 Cor. 7:21, 1973.

E.A.J.