scriere

scriere

  07:04    

---

SCRIERE. De la un capăt la celălalt al anticului Orient apropiat, cel puţin de prin anul 3100 î.Cr., scrierea a fost o amprentă a civilizaţiei şi a progresului. În mileniul al doilea î.Cr. au existat mai multe experienţe care au dus la dezvoltarea alfabetului, având drept rezultat secundar o creştere generală a nivelului culturii. Deşi numărul de documente din perioada preexilică, ce au fost găsite în Palestina, este mic în comparaţie cu miile de documente din Egipt, Mesopotamia şi Siria, ele arată ca este rezonabil să se presupună că apropierea de alte centre culturale a stimulat în Palestina, de-a lungul tuturor perioadelor, arta de a scrie. Cele mai comune cuvinte pentru scriere, a scrie (ebr. katab; aram. ketab; gr. grapho) apar de peste 450 de ori în VT şi NT.

I. Referinţe biblice

Se spune că Moise a scris (Exod 17:14) Decalogul (Exod 24:12; 34:27), cuvintele lui Iahve (Exod 24:4), Legea (Tora, Iosua 8:31), şi a vorbit despre o copie scrisă a ei (Deuteronom 27). El a scris de asemenea toate rânduielile (Deuteronom 30:10) şi hotărârile (Exod 34:27; cf. 2 Împăraţi 17:37), precum şi ordonanţele legale (Deuteronom 24:1; Marcu 10:4), amănunte despre călătoriile făcute de israeliţi (Numeri 33:2), şi cuvintele cântării victoriei (Deuteronom 31:19, 22). La scrierea acestora el a fost ajutat de persoane cu putere asupra poporului (probabil oameni învăţaţi soterim, Numeri 11:16, „funcţionari"; cf. akkad. sataru, „a scrie"), care, datorită capacităţii lor de a consemna deciziile, erau strâns legaţi de sistemul judecătoresc (Deuteronom 16:18; 1 Cronici 23:4; Iosua 8:33). În timpul călătoriilor din Exod, preoţii au scris blesteme (Numeri 5:23) şi nume pe obiecte (17:3). Iosua a scris o copie a celor Zece porunci (Iosua 8:32) şi a legământului reînnoit (24:26).

Samuel a scris constituţia („dreptul") împărăţiei recent create a lui Saul (1 Samuel 10:25). David a scris scrisori comandantului lui, Ioab (2 Samuel 11:14) şi amănunte din administraţia Templului, cum a făcut şi fiul lui, Solomon (2 Cronici 35:4), care a corespondat cu Hiram din Tir (2 Cronici 2:11). Împăratul Siriei a scris o scrisoare despre Naaman către împăratului lui Israel (2 Împăraţi 5:5). Ca în toate perioadele, *scribii de la curte erau adeseori folosiţi la scrierea de liste cu numele unor persoane (1 Cronici 4:41; 24:6; vezi de asemenea Numeri 11:26; Isaia 10:19, Ieremia 22:30; Neemia 12:22).

Prorocul Isaia a scris (2 Cronici 26:22; Isaia 8:1) şi a dictat unui scrib (30:8). În vremea lui, Ezechia a scris scrisori (’iggeret) lui Efraim şi Manase (2 Cronici 30:1; cf. Isaia 38:9, intitulat „scrierea (miktab) (în vers. Cornilescu „cântarea"; n.tr.) lui Ezechia" şi a primit scrisori de la Sanherib, împăratul Asiriei (Isaia 37:14; 39:1; 2 Cronici 32:17). Ieremia i-a dictat lui Baruc, copistul lui (Ieremia 30:2; 36:27; 45:1), cum probabil a făcut şi Osea (8:12) şi Maleahi (3:16), deoarece cuvântul scris era o parte importantă a prorociei (2 Cronici 21:12), valoarea lui fiind accentuată şi de Iov (19:23).

Daniel şi înţelepţii Babilonului ştiau să citească şi probabil ştiau şi să scrie (Daniel 5:24 ş.urm.). Ca şi în perioadele anterioare (*ALERGĂTORI, *ASIRIA, *BABILON), în împărăţie exista o corespondenţă activă. Neemia a scris legământul (Neemia 9:38), în timp ce oponenţii lui din Samaria i-au scris împăratului Persiei (Ezra 4:6-7), cum au făcut şi alţi cârmuitori regionali (Ezra 5:7; 6:2). Ezra însuşi era un logofăt ce scria decrete sau documente de stat în dialectele locale (8:34), în stilul persoanelor cu putere de la curte, care îl includ şi pe Mardoheu, în numele împăratului (Estera 9:28 ş.urm.), care îşi punea *pecetea (Daniel 6:25).

Isus Cristos şi apostolii Lui s-au referit în mod constant la Scripturile scrise (de ex. „este scris" - gegraptai - apare de 106 ori). Chiar Domnul nostru Însuşi a fost un om învăţat (Ioan 7:14-15), care a citit în mod public (Luca 4:16-19) şi care cel puţin o dată a scris în mod public (Ioan 8:6). Preotul Zaharia a scris pe o tăbliţă de scris cernită (Luca 1:63), iar Pilat, guvernatorul roman, a dispus ca o inscripţie trilingvă să fie pusă pe cruce (Ioan 19:19, 22).

Ioan (21:24), Luca (1:3; Faptele Apostolilor 1:1) şi chiar Pavel (Galateni 6:11; Filimon 19; Romani 15:15), deşi deseori folosind un copist ca Terţiu (Romani 16:22), au scris mărturiile istorice şi epistolele care au ajuns până la noi. Până în Apocalipsa există o referire constantă la scriere, ea fiind folosită la scrisori, la consemnarea a dovezilor juridice şi la înregistrarea mărturiei (Apocalipsa 1:11; 21:5). Deoarece scrierea, prin natura ei, este un mijloc de comunicare, declarare şi mărturie, ea este întrebuinţată pentru a ilustra cele imprimate, scrise de Duhul Sfânt în (engrapho, 2 Corinteni 3:2 ş.urm.) sau pe (epigrapho, Evrei 8:10, 10:16) minte şi inimă (cf. Ieremia 31:33; Proverbe 3:3).

II. Materialele

Aproape orice suprafaţă netedă era folosită pentru a se scrie pe ea.

a. Piatra

Inscripţiile erau gravate pe suprafeţele pietrelor şi ale stâncilor (Iov 19:24), textele monumentale fiind inscripţionate pe o suprafaţă pregătită în prealabil pe un obelisc sau pe pereţi stâncoşi (de ex. inscripţia pe mormântul eb. *ŞEBNA, IBA, fig. 53, cf, 43, 48). Suprafeţele mai moi sau mai aspre puteau fi acoperite cu un strat de ipsos înainte de a scrie pe ele, ca în Egipt sau pe pietrele de altar (Iosua 8:32; Deuteronom 27:2 ş.urm.). Tăbliţele din piatră erau în mod normal folosite pentru textele regale, comemorative sau religioase sau pentru copiile publice ale edictelor juridice (*HAMMURAPI). Asemenea tăbliţe dreptunghiulare, probabil nu mai mari de 45x30 cm, au fost întrebuinţate pentru scrierea celor Zece porunci (Exod 32:16). Aceste tăbliţe (luhot: VA, VSR „table") au fost „scrise cu degetul lui Dumnezeu" sau „scrisul lui Dumnezeu" (miktab ‘elohim), considerate de obicei a fi o scriere clară, bine scrisă, spre deosebire de simplele zgârieturi ale omului. Cuvântul „tăbliţă" (luah) descrie probabil mai curând forma (dreptunghiulară) , decât materialul, şi nu există nici o certitudine că în VT acest termen ar denota o tăbliţă de lut, deşi este cunoscută întrebuinţarea unor asemenea tăbliţe în Palestina în mileniul al doilea î.Cr. (vezi mai jos punctul c.)

b. Tăbliţele de scris

Tăbliţele folosite de Isaia (30:8) şi de Habacuc (2:2) au fost probabil table de scris, confecţionate din lemn sau din fildeş având o suprafaţă scobită acoperită cu un strat de ceară (acad. leu). Asemena table de scris, de obicei prinse cu balamale pentru a forma un diptic sau un poliptic, puteau fi întrebuinţate pentru orice fel de scris. Foaia individuală era numită „uşă", termen folosit de asemenea pentru o coloană de scris (Ieremia 36:23, VA „foi"). Cea mai veche foaie găsită până în prezent, la Nimrud, Asiria, poartă pe ea o inscripţie de 6.000 de rânduri, este datată în jurul anului 705 î.Cr. (Iraq 17, 1955, p. 3-13) şi este de tipul celor arătate şi pe sculpturi ca fiind folosite de scribi pentru notele de teren (IBA, fig. 60). Tăbliţe de scris similare, predecesoarele tăbliţe de scris folosită în şcoli, au fost frecvent utilizate în antichitate (Luca 1:63; pinakidion, o tăbliţă mică de scris, VA „tablă").

c. Tăbliţa de lut (vezi şi IV. a.)

„Cărămida" (lebena) folosită de Ezechiel (4:1) a fost probabil din lut, asemănătoare tăbliţelor folosite în Babilon la consemnarea planurilor şi în construcţii, deşi cuvântul ar putea fi folosit pentru a descrie orice ţiglă plată. „Tabla" mare pe care Isaia a trebuit să scrie cu „condeiul unui om" (spre deosebire de cel al unui logofăt iscusit?) era o foaie sau „o suprafaţă nescrisă" dintr-un material nespecificat (Isaia 8:1, gillayon).

d. Papirusul

Papirusul nu este menţionat direct în VT ca material pentru scriere (egipt. ni(t)r(w); akad. ni’aru). Se putea totuşi obţine din Fenicia, de la Lacul Huleh şi râul Iordan (*PAPIRUSURI) începând cu secolul al 19-lea î.Cr., şi folosirea lui este atestată de urmele lăsate pe reversul peceţilor imprimate, ataşate iniţial la acest material perisabil (de ex. reversul peceţii lui *GHEDALIA). O mostră a unei scrieri ebraice antice pe papirus s-a găsit într-o peşteră de lângă Marea Moartă (vezi Gibson, 1, p. 31 ş.urm.). Papirusul (termen de l-a care s-a derivat cuvântul engl. „paper" - hârtie) le era de asemenea cunoscut asirienilor şi babilonienilor în secolul al 7-lea (R. P. Dougherty, „Writing on Parchment and Papyrus among the Babylonians and the Assyrians", JAOS 48, 1928, p. 109-135). Folosit considerabil în Egipt în toate perioadele, au fost găsite papirusuri printre *Sulurile de la Marea Moartă din perioada secolul al II-lea î.Cr. - secolul al II-lea d.Cr. „Trestia de hârtie" a lui Isaia (19:7 (VA), arot), deşi poate fi o referire indirectă la papirusuri, este interpretată mai bine drept „loc neroditor". „Hârtia" folosită de Ioan (2 Ioan 12) era probabil papirus (gr. chartes).

e. Pielea şi pergamentul

Pielea era uneori întrebuinţată în Egipt la registrele de lucru, întrucât cerneala putea fi spălată şi suprafaţa refolosită (K. A. Kitchen, TynB 27, 1976, p. 141). Cel puţin în timpul perioadei persane, în Babilonia, unde nu creştea papirusul, pieile erau preparate pentru a se putea scrie pe ele. Piei de capre şi oi vor fi fost la îndemâna israeliţilor, şi întrebuinţarea lor pentru copii ale textelor biblice în perioada NT (*MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ) reflectă probabil o practică mai timpurie.

f. Ostraca

Ostraca sau cioburile (vezi *Papirusuri şi ostraca, n. ed.) reprezentau un alt material obişnuit pe care se putea scrie deoarece preţul lor scăzut şi accesibilitatea lor le făceau mai ales utile pentru scrierea unor însemnări scurte cu condeiul sau cu pensula. Asemenea cioburi au fost recuperate în cantitate mare din Palestina, dovedindu-se foarte rezistente şi putând fi folosite în cazul în care cerneala era ştearsă. Din perioada monarhiei au fost găsite în jur de 240 de piese. Vezi A. Lemaire, Inscriptions Hebraiques, 1, Les Ostraca, 1977 (*PAPIRUSURI ŞI OSTRACA).

Piesele din ceramică avea uneori anumite caractere înscrise pe ea înainte sau după arderea ei. Aceste caractere dau de obicei numele proprietarului, conţinutul sau capacitatea vasului (*PECAH; *PECETE, I. f.).

III. Instrumentele de scris

1. Existau dălţi din metal şi cuţite de gravat pentru efectuarea unor inscripţii în metalul, pe fildeş sau lut (*ARTE ŞI MEŞTEŞUGURI; *PECETE). „Stiletul" (heret) sau „condeiul" (’et) folosit de Ieremia cu vârful lui de „fier" a fost interpretat fie ca fiind folosit pentru scris cu o „peniţă" moale, fie ca un vârf foarte dur pentru a scrie pe fier, plumb sau pe alte suprafeţe tari (Isaia 8:1, Vulg. stylus ; vezi de asemenea Iov 19:24). Nici unul dintre multele instrumente cu vârf excavate până în prezent nu poate fi identificat cu certitudine ca folosit pentru scrierea liniară. „Condeiul scribilor" („pana cărturarilor" în versiunea Cornilescu; n.tr.) (Ieremia 8:8) folosit pentru scrierea cu cerneală pe cioburi, papirus sau alte suprafeţe netede era o trestie, despicată sau tăiată astfel încât să acţioneze ca o pensulă. În Egiptul antic asemenea condeie erau tăiate din papură (Juncus maritimus) de 15-40 cm lungime, capătul fiind tăiat sub forma unei dălţi, astfel încât să se poată face linii groase sau subţiri cu marginea mai lată sau mai îngustă. În perioada greco-romană stuful (Phragmites communis) era tăiat într-o formă ascuţită şi despicat asemenea unei peniţe (A. Lucas, Ancient Egyptian Materials and Industries, 1948, p. 417). Acest gen de condei a fost kalamos-ul folosit în perioada NT (3 Ioan 13). Stiletul folosit pentru scrierea cuneiformă era o trestie având suprafaţa terminală pătrată. Pentru o analiză a formei, metodei de întrebuinţare şi pentru reprezentări de scribi cu condeie, cuţite şi stilete vezi G. R. Driver, Semitic Writing (3), 1976, p. 17 ş.urm.

2. Cerneala era de obicei un cărbune negru (mangal, cărbune de lemn) amestecat cu clei de arbore sau ulei în vederea folosirii pe pergament, sau amestecat cu o substanţă metalică pentru scrierea pe papirus. Era păstrat ca o turtă uscată în care scribul îşi băga condeiul umezit. Cerneala de pe piesele de ostraca de la Lachiş era un amestec de carbon şi fier (ca gogoaşele de ristic sau sulfatul feros). Romanii foloseau de asemenea un extract de sepia (Persius, Satires 3. 13), care, asemenea celor mai multe cerneluri, putea fi uşor şters prin spălare (Numeri 5:23) sau prin zgâriere cu „cuţitul condeiului" (Ieremia 36:23, ebr. ta’ar soper, „cuţitul scribului") întrebuinţat în mod normal pentru ascuţirea sau tăierea condeielor sau a sulurilor. S-a sugerat că termenul ebr. deyo, „cerneală" (Ieremia 36:18), ar trebui corectat în reyo (= egipt. ryt, „cerneală"; T. Lambdin, JAOS 73, 1953, p. 154), însă acesta nu este un lucru cert. Cerneala folosită de Pavel (2 Corinteni 3:3) şi Ioan (2 Ioan 12) este denumită simplu „negru" (melan).

„Călimara" (Ezechiel 9:2-3, 11; ebr. qeset) ar putea fi paleta (egipt. gsti), tabla îngustă, dreptunghiulară, din lemn, cu o adâncitură lungă pentru păstrarea condeielor din papură, şi scobituri rotunde pentru turtele de cerneală neagră şi roşie. Pentru ilustraţii cu privire la aceste palete, etc., vezi W. C. Hayes, The Sceptre of Egypt, 1, 1953, p. 292-296; J. B. Pritchard, The Ancient Near East, 1958, fig. 52, 55; IBA, p. 32, fig. 27. Palete similare se foloseau în Siria, fiind purtate de scrib „la brâu" (Ezechiel 9:2-3,11), după cum se arată pe stela aramaică a lui Bar-Rekub (ANEP, p. 460).

IV. Forme de documente

a. Tăbliţele

Documentele pe lut efectuate în scrierea cuneiformă variază în mărime (de la aprox. 6 mm pătraţi până la 45x30 cm) în funcţie de mărimea spaţiului necesar pentru text. Inscripţia de la stânga la dreapta mergea în şiruri (uneori liniate) în jos pe prima suprafaţă (cca. netedă) până la muchia ei inferioară marginii de jos, apoi continua în josul celeilalte feţe (convexe), începând din partea stângă a marginii de sus. Când nu era suficientă o singură tăbliţă pentru terminarea lucrării, fiecare text din serie era legat de un colontitlu şi un colofon (vezi mai jos punctul VI.) pentru a-i indica poziţia corectă.

Contractele erau adeseori introduse într-o învelitoare de lut pe care se repeta textul şi pe care se imprimau *peceţile martorilor. Inscripţiile istorice sau comemorative mai lungi erau scrise pe prisme de lut sau pe cilindri cu aspect de butoiaş, care erau adesea aşezate ca straturi de fundaţie. Tăbliţele de lemn sau tablele de scris variau în mărime şi în numărul de foi în funcţie de necesităţi.

b. Sulul

Forma obişnuită a „cărţii" în vremurile biblice era un sul (megilli) de papirus, piele sau pergament, textul fiind scris „pe dinlăuntru" (recto), iar atunci când era necesar se continua „pe din afară" pe partea din spate (verso), după cum descrie Ezechiel (2:10). Acesta era uneori numit „rolul unei cărţi" (megillat seper; Psalmul 40:7; Ezechiel 2:9; versetele 2 şi 4 din Ieremia 36 din vers. LXX (B) (chartion biblion) sugerează întrebuinţarea de papirus. Termenul pentru sul (cf. bab. magallatu) nu este neapărat un termen de dată mai târzie în ebr. (BDB) şi se poate ca tradiţia iudaică ce reclama efectuarea unor copii ale Legii pe un sul de piele (Soferim 1.1-3) să reflecte o practică timpurie.

Termenul ebr. seper, tradus de obicei „carte" în VA, se putea referi la un sul (ca în VA Isaia 34:4, în mod corect). El denotă orice document pe pergament sau papirus (R. P. Dougharty, op, cit., p. 114) şi semnifică „o scriere, un document, o comunicare scrisă sau o carte" (cf. acad. sipru). Termenul este sinonim cu cel pentru „scrisoare" (‘iggeret, Estera 9:25), fiind folosit şi pentru o scrisoare sau o poruncă din partea împăratului (2 Samuel 11:14; 2 Împăraţi 5:10; 10:1; Isaia 37:14) sau un decret pus în circulaţie (Estera 1:22).

Seper, ca termen general pentru scriere, este folosit în legătură cu cele vestite de un proroc (Ieremia 25:13; 29:1; Daniel 12:4); referitor la un certificat legal de divorţ (Deuteronom 24:1; Ieremia 3:8; Isaia 50:1); un contract pentru cumpărarea unei proprietăţi (Ieremia 32:11); sau la o acuzaţie (Iov 31:35). Termenul denotă de asemenea un registru general (Neemia 7:5; Geneza 5:1), un legământ (Exod 24:7) sau o carte a legii (Deuteronom 28:61; Iosua 8:31), o carte de poeme (Numeri 21:14; Iosua 10:13), precum şi colecţii de date istorice (1 Împăraţi 11:41; 14:19; 1 Cronici 27:24; 2 Cronici 16:11; 25:26). O singură dată termenul „cărţile" (plural separim) se referă la scripturile canonice ale epocii (Daniel 9:2). El se referă la consemnări divine (Psalmii 69:28; 139:16; Maleahi 3:16; Exod 32:32; Daniel 12:1) şi o singură dată la învăţătură de carte în general (Isaia 29:11; cf. Daniel 1:4). Acest termen şi cuvinte înrudite cu el au apărut cu semnificaţii similare în textele de la *Ugarit, iar seper, scrib, apare ca un cuvânt împrumutat în Egipt, în timpul sec. al 13-lea î.Cr.

Sulul, asemenea tablelor de scris şi al tăbliţelor de lut, era scris în coloane al căror număr depindea de lungimea textului, aceasta fiind variabilă (Ieremia 36:23), şi prin urmare lungimea lui era variabilă.

În vremurile NT „cartea" (biblion) era un sul ca cel folosit pentru Cartea Legii (Marcu 12:26; Luca 4:17-20). Ea forma un sul (Apocalipsa 6:14) alcătuit din secţiuni de *papirus, o trestie din care se extrăgea măduva şi se folosea (byblos). Asemenea termenului ebr. seper, grec. biblion putea să se refere la orice formă (specificată sau nespecificată) de document scris, incluzând listele de înregistrare (Filipeni 4:3; Apocalipsa 13:8). „Cărţile" (plural ta biblia; Ioan 21:25; 2 Timotei 4:13, de unde „Biblia" noastră) a ajuns să fie un termen care denotă Scripturile adunate la un loc. Acolo unde s-a avut în vedere un sul mic, s-a folosit termenul de biblaridion (Apocalipsa 10:2, 8-10).

c. Codicele

Prin secolul al 2-lea d.Cr. sulul a început să fie înlocuit de codice, o colecţie de foi îndoite şi fixate împreună la una dintre margini, şi adesea protejate de coperţi. Acesta a fost un pas important în dezvoltarea „cărţii" moderne, şi s-a bazat pe forma materială a tăbliţei de scris. La început aceste caiete din papirus sau pergament au fost puţin folosite pentru literatura păgână, însă folosite în Palestina (Mishnah, Kelim 24.7), şi mai ales în Egipt, pentru scrierile biblice unde adaptarea „formei de codice pentru a cuprinde toate textele din VT şi NT întrebuinţate în comunităţile creştine... a fost completă, conform dovezilor de care dispunem înainte de sfârşitul secolului al 2-lea, dacă nu chiar mai devreme". În afara cercurilor creştine forma codicelui a fost în general acceptată prin secolul al 4-lea d.Cr. S-a sugerat, fără însă a se dovedi, că această formă a fost dezvoltată de Biserica creştină primară datorită uşurinţei transportului şi a referirii. Fireşte se poate ca acele membranai cerute de Pavel (2 Timotei 4:13) să fi fost un carnet din papirus, de adrese sau alte scrieri ale lui, sau, mai probabil, o scriere creştină timpurie, posibil a doua Evanghelie sau Cartea mărturiilor, o antologie de pasaje din VT folosită pentru a veni în sprijinul învăţăturilor creştine. Aceste scrieri se deosebeau de „cărţi" (ta biblia), care erau probabil în general sub formă de suluri (ale LXX). Pentru importanţa primelor codice în istoria *Canonului Scripturii vezi C. H. Roberts în P. K. Ackroyd (ed.), Cambridge History of the Bible, 1, 1970, p. 57.

V. Scrierile

a. Hieroglifele

(i) Egipteană. Scrierea autohtonă a Egiptului faraonic apare sub trei forme: hieroglifică (gr. hieros, „sacră", şi glyphe, „gravură"), hieratică (gr. hieratikos, „preoţească"), şi demotică (gr. demotikos, „populară").

1. Sistemul hieroglific. Hieroglifele egiptene sunt semne pictografice, la origine imagini care aveau drept scop exprimarea lucrurilor pe care le reprezentau; multe dintre ele au fost curând folosite pentru exprimarea sunetelor - în mod specific pentru consoanele cuvântului egiptean pentru lucrul reprezentat de hieroglifa-desen. Un astfel de semn a putut apoi fi folosit pentru a simboliza aceleaşi consoane în ortografierea altor cuvinte. Unele dintre aceste semne fonetice au ajuns să simbolizeze doar o asemenea consoană, devenind astfel primele semne alfabetice ale lumii. Totuşi, egiptenii nu au izolat niciodată aceste semne ca un alfabet separat, cum au făcut vecinii lor semitici din vest. După majoritatea cuvintelor egiptene ortografiate prin semne de sunet sau fonetice urmează un semn-desen sau „determinant", care semnifică clasa generală în care intră cuvântul. Totuşi, în foarte multe cazuri ar fi mai exact să se spună mai degrabă că semnele fonetice erau de fapt adăugate în faţa semnului-desen (al aşa-zisului „determinant") ca şi complemente pentru a preciza varianta corectă sau sunetul corect al semnului-desen, şi astfel nu semnul-desen ci semnificaţia lui corectă, era cea care acţiona faţă de cuvântul scris fonetic ca un clasificator (cf. H. W. Fairman, Annales du Service des Antiquités de l’Égypte 43, 1943, p. 297-298; cf. P. Lacau, Sur le Systeme hiéroglyphique, 1954, p. 108). Acolo unde un semn fonetic putea avea mai mult decât o singură valoare fonetică, puteau fi adăugate semne alfabetice suplimentare pentru a arăta care variantă a fost intenţionată, deşi aceste semne alfabetice suplimentare erau uneori adăugate şi acolo unde nu exista nici o ambiguitate.

2. Sistemul hieratic şi cel demotic. Celelalte două scrieri egiptene, cea hieratică şi cea demotică, sunt adaptări ale scrierii hieroglifice, ce i-au păstrat minunatele figuri pictografice de-a lungul istoriei egiptene. Scrierea hieratică este o formă cursivă a scrierii hieroglifice, scrisă cu condeiul şi cerneală pe papirus, redusă la simboluri formale, ce nu mai sunt pictografice, pentru uşurinţa unei scrieri rapide. Hieratica este faţă de hieroglife ceea ce este scrierea obişnuită de mână faţă de caracterele de tipar. Hieroglifele apar pentru prima dată în Egipt exact înaintea întemeierii monarhiei faraonice (dinastia 1), cca. 3000 î.Cr., a intrat în uz la scurt timp după aceea. Cea de-a treia formă a scrierii egiptene, scrierea demotică, este pur şi simplu o formă mai rapidă şi mai abreviată a scrierii hieratice, care apare pentru prima dată aproximativ în secolul al 7-lea î.Cr. şi, asemenea celorlalte două scrieri a durat până în secolul al 5-lea d.Cr.

3. Descifrarea. Scrierile antice ale Egiptului au ieşit în cele din urmă din uz în sec. al 4-lea (scrierea hieroglifică) şi respectiv al 5-lea (scrierea demotică) d.Cr., şi au rămas o carte pecetluită timp de treisprezece secole, până ce descoperirea Pietrei de la Rosetta în 1799 din timpul expediţiei egiptene a lui Napoleon a făcut posibilă descifrarea scrierilor şi limbajului antic egiptean. Piatra de la Rosetta conţine un decret bilingv al lui Ptolomeu V, 196 î.Cr., în greacă şi egipteană, cea în egipteană fiind atât în scrierea hieroglifică cât şi în cea demotică. Această descoperire precum şi obeliscul Bankes i-au dat până la urmă posibilitatea francezului J. F. Champollion  să ducă la bun sfârşit, în 1822, descifrarea de bază a hieroglifelor egiptene, arătând că ele au fost folosite în mare măsură fonetic şi că limba egipteană a fost de fapt numai strămoşul celei copte, care este limba bisericii egiptene autohtone.

4. Scopul. Încă de la început hieroglifele egiptene au fost folosite pentru toate scopurile: pentru consemnări istorice, pentru texte religioase şi pentru scopuri mondene administrative. Ele erau de aceea desenate pe papirus sau ostraca, cioplite pe monumente de piatră şi gravate în lemn sau metal, oriunde erau necesare inscripţii. Totuşi, de la începutul mileniului al treilea scrierea mai rapidă şi cursivă - cea hieratică - a devenit uzuală pentru scrierea pe papirus, şi astfel pentru toate consemnările din viaţa cotidiană şi administraţie, în timp ce hieroglifele au continuat să fie folosite pentru toate textele oficiale, pentru inscripţii în piatră şi pentru scopuri monumentale. Începând din secolul al 7-lea î.Cr., scrierea demotică a înlocuit în mare măsură scrierea hieratică ca scriere folosită în afaceri şi administraţie, iar începând cu secolul al 10-lea î.Cr. scrierea hieratică a devenit scrierea papirusurilor religioase.

BIBLIOGRAFIE

În legătură cu scrierile egipt.vezi A. H. Gardiner, Egyptian Grammar, 1957, p. 5-8. Referitor la hieroglife ca desene, vezi N. M. Davies, Picture Writing in Ancient Egypt, 1958, ilustrată color. Cu privire la originea şi începuturile sistemului hieroglific, vezi S. Schott, Hieroglyphen: Untersuchungen zum Ursprung der Schrift, 1950, şi P. Lacau, op. cit. Pentru Piatra de la Rosetta vezi broşura BM The Rosetta Stone, şi referitor la descoperitorul ei, vezi W. R. Dawson, JEA 43, 1957, p. 117 cu ibid., 44, 1958. p. 123. În legătură cu descifrarea hieroglifelor, vezi F. U. Griffith, JEA 37, 1951, p. 38-46, sau A. H. Gardiner, op. cit., p. 9-11; Egypt of the Pharaohs, 1961, p. 11-14, 19-26.

(ii) Hitita. Sistemul de hieroglife întrebuinţat de hitiţii din Anatolia şi Siria, mai cu seamă în cea de-a doua jumătate a mileniului al doilea î.Cr., a fost descifrat în 1946 (vezi AS 3, 1953, p. 53-95) şi această scriere este în prezent studiată în detaliu şi este folosită pentru compararea cu dialectele hitite scrise în scrierea cuneiformă. Sistemul constă dintr-o serie de silabe simple (ba, da etc.) cu semne-cuvânt pentru substantivele comune (pământ, împărat); vezi E. Laroche, Les Hieroglyphes Hittites, 1, 1960.

b. Scrierile cuneiforme

(i) Acadiana. În Babilon pictogramele au fost întrebuinţate pentru scrierea pe lut şi piatră începând cu aproximativ anul 3100 î.Cr. În curând s-a constatat însă că este dificil să se traseze linii curbe pe lut, şi pictograma a fost treptat înlocuită de reprezentarea ei făcută printr-o serie de incizii sub formă de ic. O altă schimbare în vederea uşurării procesului de scriere a avut ca rezultat trecerea de la scrierea pe coloane verticale de la dreapta la stânga la scrierea clasică pe orizontal, în coloane, rândurile desfăşurându-se de la stânga la dreapta. În cadrul unei dezvoltări majore semnele-cuvânt (ideogramele) au fost folosite pentru a reprezenta cuvinte cu aceleaşi sunete, dar cu semnificaţii diferite (de ex. masă, masă) sau silabe în alte cuvinte (de ex. mamă, masă). Anumite semne erau de asemenea folosite ca determinanţi puşi înaintea sau după cuvintele dintr-o clasă distinctă (de ex. divinităţi, nume de persoane şi de locuri, animale, obiecte din lemn, etc.). Pe la 2800 î.Cr. scrierea cuneiformă se dezvoltase pe deplin, deşi formele semnelor au fost modificate în diferite perioade de timp (pentru un tabel ce ilustrează această dezvoltare vezi IBA, fig. 22).

Din mileniul al treilea î.Cr. scrierea cuneiformă, folosind cel puţin 500 de semne diferite, a fost larg răspândită în afara Mesopotamiei (unde era întrebuinţată pentru limbile sumeriană, babiloniană şi asiriană). Ea a fost adaptată pentru scrierea altor limbi, mai ales pentru dialectele semitice de vest, pentru huriană, pentru diferitele limbi hitite. În Palestina, în timpul secolelor al 15-lea - al 13-lea î.Cr. oraşele principale foloseau scrierea cuneiformă în diplomaţie şi administraţie. Tăbliţe cu scriere cuneiformă au fost găsite la *Taanac (12), Sihem (2), Afec (3), Tell el-Hesi, Ghezer, Haţor, Ierihon. Descoperirea unei copii a unei părţi din Epopeea lui Ghilgameş  la Meghido în 1955 (’Atiqot 2, 1959, p. 121-128) arată că în acea perioadă puţinii scribi deprinşi cu această scriere aveau la dispoziţie textele literare babiloniene majore şi lucrările de referinţă.

(ii) Ugarita. La Ras Shamra, în secolele 15-13 î.Cr., scribii foloseau acadiana cuneiformă pentru corespondenţa internaţională şi pentru unele texte economice. În paralel cu aceasta însă s-a dezvoltat un sistem unic de scris. Acest sistem combina simplitatea alfabetului canaanit (fenician) existent cu sistemul mesopotamian de scris pe lut cu stiletul, transcriind astfel alfabetul consonantic cu ajutorul scrierii cuneiforme. Deoarece noul sistem era folosit atât pentru limba semită, cât şi pentru cea ne-semită (huriana), s-au dezvoltat 29 de semne (prin adăugarea câtorva icuri după un model simplu ce semăna prea puţin sau deloc cu acadiana) pentru a reprezenta consoanele şi trei semne ’alep cu vocale variabile (’a ’i ’u). Un număr de tăbliţe de practică scribală dau ordinea alfabetului care a prefigurat ordinea ebraică (C. Virolleaud, Palais royal d’Ugarit, 2, 1957).

Această scriere a fost folosită pentru textele religioase, literare (mitologice) şi administrative şi pentru câteva scrisori. Deşi mai uşor de învăţat decât acadiana, există până în prezent puţine dovezi că ar fi fost folosită în mare măsură; însă câteva mostre ale unei forme diferite au fost găsite la depărtări mari, la Bet-Şemeş, Tabor şi Taanac, şi în diferite locuri din sudul Siriei. Se pare că inventarea acestui sistem a venit prea târziu pentru a elimina scrierea liniară feniciană care era deja statornicită şi simplificată. Pentru o evaluare generală, vezi C. H. Gordon, Ugaritic Textbook, 1967.

(iii) Persana veche. Pe la sfârşitul secolului al 7-lea î.Cr. scrierea alfabetică aramaică înlocuise în mare măsură scrierea cuneiformă, mai puţin în câteva centre tradiţionale şi în câteva tipuri de documente ale templului pentru care, ca şi în Babilon până în 75 d.Cr., a continuat să se folosească scrierea cuneiformă.

Sub perşii ahemenizi, pentru limba lor indo-iraniană (ariana) s-a întrebuinţat alături de scrierea aramaică un sistem special, derivat din scrierea cuneiformă a Babilonului. Această cuneiformă simplificată este cunoscută mai ales din textele istorice cu privire la domniile lui Darius I şi Xerxes. O inscripţie a lui Darius I scrisă în babiloniană şi elamită pe o piatră în Behistun, în Vechia Persie, a furnizat cheia pentru descifrarea scrierilor cuneiforme, versiunea în persana veche fiind descifrată la scurt timp după ce fusese publicată copia lui Rawlinson din 1845. Această scriere cuneiformă cuprinde 3 semne vocalice, 33 de semne consonantice cu vocală inerentă, plus 8 ideograme şi 2 semne pentru despărţirea cuvintelor. O formă diferită a scrierii cuneiforme s-a folosit, în fazele ei mai timpurii, pentru limba elamită (sud-vestul Persiei), iar ulterior pentru peste 2.000 de texte economice din Persepolis , cca. 492-460 î.Cr. (G. G. Cameron, Persepolis Treasury Tablets, 1948; R. T. Hallock, Persepolis Fortification Tablets, 1969).

c. Scrierile lineare

(i) Folosirea considerabilă a hieroglifelor egiptene şi a scrierii cuneiforme babiloniene în Siro-Palestina începând cu mileniul al doilea î.Cr. (de ex. *EBLA) a stimulat producerea unor sisteme mai simple de scris pentru limbile locale. La Byblos *GHEBAL, în timpul celui de-al doilea mileniu, a înflorit un sistem de aproximativ 100 de semne silabice, dar ele deocamdată nu sunt încă pe deplin înţelese. În acelaşi timp în Creta au apărut scrierile liniare A şi B, şi o scriere înrudită în Cipru, din care s-au găsit mostre la Ugarit (cipro-minoic). Descoperiri izolate atestă existenţa şi a altor scrieri în această perioadă, mai ales trei tăbliţe de lut de la Tell Deir, Alla din Valea Iordanului, şi o stelă de la Balu ah, în Moab.

(ii) Scrierile liniare alfabetice. Se pare că la începutul mileniului al doilea î.Cr. un scrib ce trăia în Siro-Palestina, probabil la Byblos, şi-a dat seama că limba lui ar putea fi reprezentată prin mult mai puţine semne decât erau cuprinse în oricare dintre sistemele silabice mai greoaie folosite la vremea aceea; fiecare consoană putea fi prezentată printr-un singur simbol. Simbolurile adaptate au fost desene după modelul egiptean. Scrierea hieroglifică includea desene ce simbolizau numai sunetele iniţiale ale numelor lor, de exemplu simbolul r, „gură" pentru sunetul r. Valoarea principiului alfabetic a constat în reducerea numărului de simboluri până ce a rămas un singur simbol pentru fiecare sunet consonantic din limba respectivă. Până când grecii nu au preluat alfabetul, vocalele nu au fost reprezentate separat. Este probabil ca simbolurile să fi fost tratate iniţial drept consoane plus vocale potrivite (de exemplu, ba, du gi). Cu această descoperire remarcabilă omenirea a dobândit un mijloc simplu de înregistrare, care în cele din urmă a spart monopolul *scribilor şi a pus scrisul la îndemâna fiecăruia (vezi mai jos punctul VI.).

În Palestina au fost găsite mostre ale acestui strămoş al tuturor alfabetelor, care au fost datate puţin înainte de 1500 î.Cr. Mostrele respective prezintă doar câteva semne, probabil nume personale, zgâriate pe ceramică şi metal, întreaga serie de semne - în jur de treizeci - apare în singurul dintre primele grupuri de texte recuperate până în prezent, scrise sub o formă a acestui alfabet, şi anume, inscripţiile „proto-sinaitice". Acestea sunt scurte rugăciuni şi dedicări zgâriate pe pereţii interiori de către cananiţii angajaţi în minele egiptene de turcuoaze de la Serbit el-Khadim în sud-vestul Sinaiului în timpul secolului al 16-lea î.Cr. De-a lungul următorilor 500 de ani semnele au fost simplificate, pierzându-şi forma lor pictografică. Mostrele găsite în aşezările din Canaan arată o folosire răspândită şi o standardizare crescândă (de ex. ostraca de la Lachiş, Haţor, vârfurile de săgeţi de lângă Betleem şi Liban; vezi A. R. Miliard, Kadmos, 15, 1976, p. 130-144).

Ordinea literelor este atestată de alfabetul cuneiform de la Ugarit (sec. al 13-lea î.Cr.), o imitaţie timpurie, după cum arată un ostracon din Izbet Sarţah, lângă Afec (cca. 1100 î.Cr.; M. Kochari, Tel Aviv 4, 1977, p. 1-13). Acrostihurile ebr. prezintă şi ele această ordine a literelor (Naum 1:2-14; Psalmul 9, 10, 25, 34, 111, 112, 119, 145; Plângerile 1-4; Proverbe 31:10-31; Eclesiasticul 5:13,29). Grecii şi-au însuşit literele în aceeaşi ordine. Motivul pentru care literele au fost aşezate în acea ordine este nesigur. S-au sugerat cauze mnemonice sau similarităţi în denumirea sau natura sunetelor exprimate (Driver, op. cit., p. 180-185, 271-273).

(iii) Feniciană - ebraica timpurie. În general, începând cu anul 1000 î.Cr. putem urmări în mod limpede istoria literelor, cu toate că există puţine exemplare scrise între anii 1000-800 î.Cr. Direcţia scrisului a fost standardizată ca în Egipt, de la dreapta la stânga. Majoritatea documentelor erau confecţionate din papirus şi prin urmare au pierit în solul umed. Cele care au supravieţuit, pe pietre, ceramică şi metal, dovedesc prompta acceptare a scrierii pentru toate scopurile. În mod evident ea a fost bine statornicită înainte de sfârşitul mileniului al doilea î.Cr., reprezentând o unealtă pregătită pe care israeliţii au avut-o la dispoziţie, pentru a fi folosită la consemnarea şi predarea legilor lui Dumnezeu şi a istoriei lucrărilor Lui în folosul lor (vezi A. R. Millard, EQ 50, 1978, p. 67 şi urm.).

1. Inscripţiile monumentale majore pentru studiul epigrafiei ebraice sunt: (a) Calendarul agricol de la *Ghezer, atribuit în mod divers unei mâini arhaice sau neîndemânatice şi datat în secolul al 10-lea î.Cr. (DOTT; p. 201-203). (b) Stela lui Meşa, împărat al Moabului (*PIATRA MOABITĂ). Această inscripţie de 34 de rânduri este importantă pe plan istoric, constituind în acelaşi timp un exemplu al dezvoltării scrierii ebr. monumentale folosite într-un loc îndepărtat, cca. 850 î.Cr. Literele bine tăiate prezintă deja o tendinţă spre cursivitate. Acest aspect se observă de asemenea la (c) *Inscripţia de la Siloam (IBA, fig. 56), datată din timpul domniei lui Ezechia, cca. 710 î.Cr., şi la (d) Inscripţia de pe mormântul intendentului regal din Siloam, având aproximativ aceeaşi dată (*ŞEBNA; IBA, fig. 53). Pentru forma lapidară a scrierii vezi *peceţi. La această dată literele feniciene şi aramaice aveau deja propria lor formă distinctivă.

2. Scrierea cursivă pe care vor fi folosit-o iniţial scriitorii VT apare pe vârfurile de săgeată gravate şi în alte texte mai mici de prin anul 1000 î.Cr. Cea mai timpurie colecţie de texte sunt cele 75 de ostraca din Samaria, unele dintre ele fiind atribuite domniei lui Ieroboam II (cca. 760 î.Cr.; Y. Yadin, Studis in the Bible, 1960, p. 9-17; DOTT; p. 204-208). Acestea prezintă o scriere clară, cursivă, scrisă de scribi cu o experienţă îndelungată. Cuvintele nevocalizate sunt despărţite prin puncte mici. Câteva cioburi dispersate, găsite la Ierusalim, Bet-Şemeş, Tell el-Hesi, Meghido şi Eţion-Gheber arată că scrierea este apropiată de cea folosită în inscripţia din tunelul Siloamului şi s-a schimbat numai puţin în forma exterioară până la perioada scrierilor de la Lachiş, datate în prin 590-587 î.Cr., şi a celor mai multe cioburi de la Arad de la sfârşitul istoriei lui Iuda, ce prezintă un stadiu mai avansat al scrierii uzitate (DOTT, p. 212-215; ANET, p. 568-569; A. Lemaire, op. cit.).

(iv) Aramaica. Când s-au stabilit în Siria, arameii au adoptat alfabetul canaanit şi i-au dat progresiv trăsături distinctive. Cele mai timpurii texte (cca. 850-800 î.Cr.) sunt cel din stela parţial ilizibilă de la Melqart a lui Bar-hadad (*BEN-HADAD; DOTT, p. 239-241, cu remarca însă că al doilea rând nu poate fi citit „Fiu al lui Tabrimmon") şi cele de pe două bucăţi de fildeş ce poartă numele lui *Hazael. La scurt timp după anul 800 î.Cr. Zakkur, împărat al Hamatului, a înălţat o stelă cu o inscripţie de 46 de rânduri, şi pe la 750 î.Cr. a fost consemnat pe trei stele un tratat între necunoscutul Bar-ga,ayah şi Mati,-el din *Arpad. Un stil din ce în ce mai cursiv este atestat de stela Bar-rakkab (ANEP, p. 460). Pe măsură ce s-a răspândit aramaică, alfabetul a prins repede rădăcini în Asiria şi Babilon, în detrimentul scrierii cuneiforme. Documentele de papirus au pierit, însă o listă de nume pe un rest ceramic de la Nimrud (*CALAH) din Asiria de la începutul sec. al 7-lea î.Cr. (J. B. Segal, Iraq 19, 1957, p. 139-145), notiţe zgâriate pe tăbliţe de lut, şi o scrisoare lungă scrisă pe un ciob şi trimisă de la Erech la Ashur în jurul anului 650 î.Cr., arată folosirea alfabetului. Documentele de papirus găsite în Egipt arată dezvoltarea scrierii de prin anul 600 î.Cr. (o scrisoare din Filistia trimisă în Egipt) până la sfârşitul perioadei persane, mai ales în documentele din sec. al 5-lea de la Elephantine (DOTT; p. 256-269) şi din alte locuri (G. R. Driver, Aramaic Documents of the Fifth Century BC, 1954).

(v) Primele scrieri iudaice. Descoperirile MS de la Wadi Qumran (*MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ), din grotele din Iudea (în special textele datate de la Murabba at) şi inscripţiile descoperite în osuarele din zona Ierusalimului au determinat o abundenţă de materiale pentru studiul paleo-ebraicii oficiale şi cursive şi pentru studiul primelor scrieri iudaice din secolul al 3-lea î.Cr. până în sec. al 2-lea d.Cr. Căderea Imperiului Persan şi înlocuirea aramaicii comune de la curtea imperială au dus la multe variaţii locale.

1. Scrierea arhaică sau proto-iudaică din Iuda, cca. 250-150 î.Cr., după cum se reflectă în Ms. de la Qumran, arată o scriere formală derivată din aramaică persană care pe la sfârşitul secolului al 3-lea constituia un hibrid între scrierea oficială şi cea cursivă şi era apropiată de scrierile aramaice comune din Palmira şi Nabateea care au apărut şi ele în această perioadă. Deşi aceste scrieri naţionale nu pot fi încă datate mai exact, uneori pot fi deosebite scrieri oficiale, semi-oficiale şi într-adevăr cursive. Această scriere poate fi de asemenea văzută pe monezile din acea perioadă.

2. Perioada hasmoneană (cca. 150-30 î.Cr.) a fost cea în care s-a dezvoltat scrierea oficială, mai dreptunghiulară şi mai ascuţită, observată în primele ei stadii în papirusul de la Nash, datat în prezent pe la 150 î.Cr.

3. Perioada irodiană (30 î.Cr. - 70 d.Cr.) a fost o perioadă de dezvoltare rapidă şi textele pot fi astfel datate cu exactitate.

4. Perioada post-irodiană (după 70 d.Cr.) este în prezent bine cunoscută din documentele comerciale şi juridice datate. Scrierea cursivă nu este o scriere literară, însă este o scriere foarte bine conturată. Dezvoltarea tuturor acestor stiluri de scris iudaice este ilustrată şi discutată în amănunt de F. M. Cross (The Bible and the Ancient Near East, ed. G. E. Wright, 1961, p. 133-202). Studierea scrierii ebraice timpurii, a obiceiurilor scribilor şi a formelor de litere este foarte importantă în analizarea felului în care s-au putut sau nu furişa erori în textul VT.

(vi) Greaca. Alfabetul grecesc a fost prin tradiţie atribuit lui Cadmus, un comerciant fenician (Herodot, Ist. 5. 58-59) şi, prin compararea primele alfabete greceşti de la Atena, Creta, Thera, Corint şi Naxos cu textele feniciene datate (vezi mai sus) acest punct de vedere este justificat. După forma literelor ar exista probabilitatea ca pe la mijlocul sec.al 9-lea î.Cr. grecii să fi adaptat scrierea lor la nevoile limbii lor indo-europene. Ei au folosit simbolurile feniciene ale sunetelor pe care nu le aveau (’h h ’u (w) y), pentru sunetele vocalice de care aveau nevoie (a e e o y şi, respectiv i), şi au creat astfel primul alfabet adevărat în care erau reprezentate prin semne distincte atât consoanele cât şi vocalele.

Abundenţa dovezilor monumentale şi manuscrise face ca studiul epigrafiei şi paleografiei greceşti să fie o ştiinţă importantă şi exactă pentru trecutul textelor biblice greceşti. Din vestul Greciei alfabetul a ajuns la etrurieni şi astfel prin scrierea romană a intrat în Europa.

(vii) Alte scrieri. Asemenea dezvoltării scrierii feniciene în vederea folosirii ei în scrierea grecească, de acolo cea romană şi ulterior cea europeană, scrierea canaanită timpurie s-a dezvoltat în contextul scrierii dialectelor semitice de sud. Au fost găsite mostre în sudul Palestinei şi sudul Babilonului de prin anul 600 î.Cr., şi în aşezări din sudul Arabiei de la o dată ceva mai recentă.

VI. Nivelul educaţiei

Dovezile cu privire la gradul ştiinţei de carte, care varia în funcţie de timp şi de loc, sunt puţine. Ghedeon a fost în stare să prindă un tânar din Sucot, în Iordan, care a scris o listă cu bătrânii cetăţii (Judecători 8:14; ebr.. VSR, VA. VR. „a scrie", VA, VR, nejustificabil „a descrie"). O asemenea capacitate printre cei tineri, capacitatea de a scrie (Isaia 10:19), s-a accentuat prin apariţia alfabetului şi prin înfiinţarea de *şcoli pentru scribii de pe lângă temple şi sanctuare. Fiecare cap de familie israelit trebuia să scrie cuvintele Legii (Deuteronom 6:9; 11:20). Scrisul, deşi nu atât de bine atestat în Occident ca în Babilon, a ajuns cu certitudine să fie larg răspândit în Siria şi Palestina până în mileniul al doilea, când erau în uz cel puţin cinci scrieri, şi anume: hieroglifele egiptene, sistemul silabic de la Byblos, alfabetul canaanit, cuneiforma acadiană şi cuneiforma alfabetică ugaritică.

Cei care îşi asumau scrierea erau în general scribi instruiţi, care puteau fi selectaţi din orice clasă a populaţiei (contra E. Nielson, Oral Tradition, 1954, p. 25, 28), cu toate că majoritatea funcţionarilor superiori din administraţie erau literaţi. Mulţimea tăbliţelor cuneiforme, a pieselor ceramice şi a papirusurilor găsite până în prezent arată locul proeminent ocupat de cuvântul scris pretutindeni în Orientul Apropiat antic. Datorită caracterului incomplet al dovezilor, este greu de estimat un procentaj, însă cei şase scribi la o populaţie de aproximativ 2.000 în Alalah, Siria, pe la 1800-1500 î.Cr. este probabil un procentaj elocvent pentru nivelul educaţiei în oraşele importante (D. J. Wiseman, The Alalakh Tablets, p. 13). Studiile recente arată faptul că este posibil ca scribii să fi învăţat acadiană în centrele „universitare" de primă importanţă, ca de exemplu în Aleppo, Siria, sau chiar în Babilon.

Documentele erau adunate în coşuri, cutii sau vase de pământ (Ieremia 32:14) şi aşezate spre păstrare în templul local (1 Samuel 10:25; Exod 16:34; cf. 2 Împăraţi 22:8) sau în depozite de arhive speciale (Ezra 6:1). Scribii deţineau cărţi specifice de referinţă (ca, de exemplu, la Nippur, cca. 1950 î.Cr.). Tiglat-Pileser I (cca. 1100 î.Cr.) în Asur şi Assurbanipal (cca. 650 î.Cr.) în Ninive au adunat copii de texte sau le-au scris pentru bibliotecile lor. Atunci când copia un text, scribul cita frecvent sursa, precizând starea documentului din care copia şi specificând dacă textul a fost verificat cu documentul original, sau a fost doar aşternut în scris din tradiţia orală, ceeace se considera a fi o metodă mai puţin demnă de încredere (J. Laessoe, „Literacy and Oral Tradition in Ancient Mesopotamia", Studia Orientalia Ioanni Pedersen, 1953, p. 205-218). Tradiţia orală era concepută ca existând alături de cuvântul scris, fără însă a lua locul de autoritate primară. În plus, colofonul (acadian şi egiptean) dădea titlul sau colontitlul ce denumea lucrarea; însă paternitatea literară era adeseori (deşi nu fără excepţie) anonimă. Este probabil ca scriitorii evrei să fi folosit metode similare.

BIBLIOGRAFIE

Vezi referinţele date în text; în plus, pentru o descriere completă, G. R. Driver, Semitic Writing 3, 1976; I. J. Gelb, A Study of Writing 2, 1963; D. Diringer, The Alphabet, 1948; J. Cerny, Paper and Books in Ancient Egypt, 1952. Pentru cărţi din lumea antică, vezi Cambridge History of the Bible, 1, 1970, p. 30-66; J.C.L. Gibson, Syrian Semitic Inscriptions, 1, Hebrew, 1971; 2, Aramaic, 1975.

D.J.W.

K.A.K.

A.R.M.