siguranţă
SIGURANŢĂ.
1. Motive în vederea încredinţării
(o garanţie, un semn sau o dovadă).
2. Starea de încredinţare. Ambele
Testamente zugrăvesc credinţa ca o stare de încredinţare întemeiată pe
asigurări date în mod divin.
Primul sens se găseşte în Faptele Apostolilor
17:31, unde Pavel spune că prin învierea lui Isus Dumnezeu „a dat tuturor
oamenilor o dovadă netăgăduită" (pistis, temeiuri adecvate din
punct de vedere obiectiv pentru credinţă) că Isus va judeca lumea. Cf. 2
Timotei 3:14 VA, unde lui Timotei i se spune să continue în ceea ce a fost
„încredinţat" (pasivul de la pistoo, interpretat ca „sigur") -
siguranţa derivând în acest caz de la cunoaşterea de către Timotei a
învăţătorilor şi a Scripturilor.
Sensul al doilea este de regulă exprimat de
substantivul plerophoria (deplinătatea convingerii şi a încrederii),
tradus în vers. engl. „deplină siguranţă". Citim despre „bogăţiile plinătăţii
(pterophoria) de pricepere („o abundenţă de siguranţă, aşa cum o aduce
înţelegerea", Arnt) (Coloseni 2:2); despre apropierea de Dumnezeu cu plerophoria
credinţei (Evrei 10:22); despre păstrarea deplinei nădejdi (plerophoria)
(Evrei 6:11); şi despre Evanghelia predicată „în Duhul Sfânt şi cu deplină
nădejde (plerophoria)" - adică, cu convingere puternică, lucrată de
Duhul atât în predicator, cât şi în convertiţi (1 Tesaloniceni 1:5). Pavel
foloseşte pasivul verbului corespunzător plerophoreo (literal, „a fi
umplut deplin; a fi deplin hotărât", Eclesiastul 8:11, LXX; „a fi deplin
satisfăcut", papirusuri (vezi LAE, p. 82)) pentru a descrie starea de
deplină încredinţare în ceea ce priveşte voia lui Dumnezeu (Romani 14:5) şi
capacitatea Lui de a-Şi îndeplini promisiunile (Romani 4:21). Un alt pasiv (pepeismai,
„sunt încredinţat") aduce în discuţie convingerea lui Pavel că Dumnezeu
poate să îl păzească (2 Timotei 1:12), şi că nimic nu poate să îl despartă de
dragostea lui Dumnezeu (Romani 8:38 ş.urm.). Acest pasiv indică realitatea că
siguranţa creştină nu este o expresie a optimismului sau a presupunerii
omeneşti, ci o persuasiune de la Dumnezeu. Ea este, de fapt, doar una dintre
faţetele pe care le are darul *credinţei (cf. Evrei 11:1). Mărturia lui Dumnezeu
este temeiul ei, iar Duhul lui Dumnezeu este autorul ei.
Credinţa sigură are în NT un obiect dublu: în primul rând, adevărul revelat al lui Dumnezeu, perceput în mod comprehensiv ca o promisiune de mântuire în Cristos; în al doilea rând, propriul interes al credinciosului în acea promisiune. În ambele cazuri siguranţa este corelativă mărturiei divine şi derivată din ea.
1. Dumnezeu demonstrează păcătoşilor că Evanghelia
este adevărul Lui. El face aceasta atât prin minunile şi darurile Duhului Sfânt
care i-au autentificat pe apostoli ca mesageri ai Lui (Evrei 2:4), cât şi prin
iluminarea dată de Duhul care i-a făcut pe ascultătorii lor în stare să le
recunoască şi să le primească mesajul „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum
şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu" (1 Tesaloniceni 2:13, cf.
1:5).
2. Dumnezeu demonstrează credincioşilor că ei sunt
fiii Lui. Darul Duhului lui Cristos dat lor (vezi Faptele Apostolilor 2:38;
5:32; Galateni 3:2) este el însuşi mărturia lui Dumnezeu faţă de ei că i-a primit
în Împărăţia Lui mesianică (Faptele Apostolilor 15:8) şi că ei Îl cunosc acum
în mod mântuitor (1 Ioan 3:24). Acest dar, „arvuna moştenirii noastre"
(Efeseni 1:14), îi pecetluieşte ca proprietate permanentă a lui Dumnezeu
(Efeseni 1:13; 4:30), şi îi asigură că prin Cristos ei sunt acum copiii şi
moştenitorii Lui. Duhul depune mărturie în legătură cu aceasta prin faptul că
îi îndeamnă să-L numească pe Dumnezeu „Tată" (Romani 8:15 ş.urm.; Galateni
4:6) şi le dă un sentiment al dragostei Lui părinteşti (Romani 5:5). De unde
îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor ce caracterizează
pretutindeni religia nou-testamentală.
Autoînşelarea însă reprezintă aici un pericol,
întrucât persuasiunile intense în legătură cu o relaţie mântuitoare cu Dumnezeu
ar putea fi amăgiri puternice de origine demonică. Siguranţa lăuntrică trebuie
aşadar verificată prin teste exterioare, morale şi spirituale (cf. Tit 1:16).
Epistolele lui Ioan se ocupă în mod direct de aceasta. Ioan specifică credinţa
dreaptă cu privire la Cristos, dragostea faţă de creştini şi comportamentul
neprihănit ca semne obiective ale faptului că un om este copilul lui Dumnezeu
şi că Îl cunoaşte pe Dumnezeu în mod mântuitor (1 Ioan 2:3-5,29; 3:9 ş.urm.,
14,18 ş.urm.; 4:7; 5:1, 4,18). Cei care găsesc aceste semne în ei înşişi îşi
pot asigura (literal, convinge) inimile în prezenţa lui Dumnezeu atunci când un
sentiment de vinovăţie îi face să se îndoiască de bunăvoinţa Lui (1 Ioan 3:19).
Însă absenţa acestor semne arată că siguranţa pe care o simţim este înşelătoare
(1 Ioan 1:6; 2:4, 9-11, 23; 3:6-10; 4:8, 20; 2 Ioan 9; 3 Ioan 11).
BIBLIOGRAFIE
L. Berkhof, The Assurance of Faith; G.
Delling, TDNT 6, p. 310 ş.urm.; R. Schippers, NIDNTT 1, p.733 şi urm.; şi
printre lucrările mai vechi, W. Guthrie, The Christian’s Great Interest,
1658.
J.I.P.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu