Simon Magul
SIMON MAGUL. În NT îl
întâlnim pe Simon în „cetatea Samariei" (Sebaste? *Faptele Apostolilor
8:9-24), unde „i-a entuziasmat la culme pe samariteni cu vicleşugurile lui
magice" (NEB, v. 9). Luca nu sugerează că Simon însuşi ar fi fost un
samaritean. În esenţă un şarlatan levantin, Simon a cultivat legenda cum că el
este o emanaţie divină - „acea Putere a lui Dumnezeu care se numeşte Marea
Putere". Conceptul şi denumirea erau suficient de păgâne (în vederea
analogiilor cf. Ramsay, BRD, p. 117; Deissmann, Bible Studies, 1909, p.
336 n.), însă samaritenii aveau să înţeleagă prin „Dumnezeu" „Iahve"
şi Simon trebuie să se fi acomodat acelui mediu religios. Prin urmare el
reprezintă deja un sincretism semnificativ de elemente magice, elenistice şi
iudaice stranii.
În mişcarea maselor care au participat la predica
lui Filip, Simon şi-a declarat convertirea şi a fost botezat. Luca foloseşte
expresia lui obişnuită „a crezut" şi nu există nici un motiv care să pună
la îndoială sinceritatea lui Simon până aici. Continuarea arată totuşi că
atitudinea lui de bază a fost încă cele ale unui magician. El a fost atât de
impresionat de manifestările vizibile ale Duhului Sfânt ulterioare punerii
mâinilor de către apostoli, încât a apelat la ei, ca la nişte experţi mai mari
în aceeaşi profesie, pentru obţinerea formulei la un preţ corespunzător.
Mustrarea zdrobitoare a lui Petru evident l-a înspăimântat, deoarece el a
cerşit mijlocirea apostolilor pentru a preîntâmpina pericolul cu care a fost
ameninţat. Simon era obsedat de ideea puterii: el şi-o imagina în toate
privinţele ca aparţinând apostolilor în calitate de super-magicieni.
Din acest moment, destul de brusc, Luca îl
părăseşte pe Simon; însă un amestec de tradiţii cu privire la cariera lui
ulterioară au supravieţuit în literatura creştină primitivă. Dacă ele cuprind o
serie de nepotriviri şi de legende nu este nevoie, în aceeaşi direcţie cu E. de
Faye, să se micşoreze valoarea descrierilor patristice sau să se nege legătura
dintre Simon din Faptele Apostolilor şi secta simonită. Chiar şi Alexandru,
mârşavul negustor de oracole al lui Lucian, a discutat pe seama erorilor lui
Epicur: şi nu există nimic incredibil în Simon, cu o abilitate şi o personalitate
remarcabilă, şi puteri psihice reale, şi probabil o oarecare educaţie,
combinând şarlatanul cu întemeietorul unei erezii.
Iustin (Apologia 26, cf. 56, şi Trifon 120), el însuşi din Samaria, afirmă că Simon s-a născut în satul Gitta, că partenera lui Elena, o fostă prostituată, era considerată de toată lumea ca fiind prima lui „idee" divină, în timp ce el însuşi era aclamat de mulţimile din Samaria şi Roma ca divinitate. De fapt, adularea romană a înălţat o statuie cu inscripţia Simoni Deo Sancto, „lui Simon, Dumnezeul cel sfânt". (Este posibil ca această statuie să fi fost de fapt înălţată divinităţii sabine Semo Sancus, însă simoniţii, care se închinau la statui, au văzut probabil o conjunctură favorabilă în această statuie.)
Iraeneus (Adv. Haer. 1.16, Harvey), Ipolit (Philos.
6.7 ş.urm.) şi Epifan (Panarion. 21.2 ş.urm.) descriu doctrina simonită,
ultimii doi folosind publicaţii pe care le afirmă, se pare că din greşeală în
cazul lui Ipolit, ca provenind de la secta lui Simon. El pare să-şi fi dezvoltat
vechea lui temă despre „Marea Putere a lui Dumnezeu" într-o schemă
trinitariană: Simon li s-a înfăţişat samaritenilor în calitate de Tatăl,
iudeilor în calitate de Fiul (el a dat doar impresia că suferă) şi lumii în
general în calitate de Duhul Sfânt. El avea un mit al răscumpărării în care o
salva pe Elena („oaia pierdută") de robia transmigrărilor succesive în
diferite trupuri de sex feminin; şi predica mântuirea prin har, pretinzând
credinţă în Elena şi în el însuşi, îngăduind însă mai târziu o libertate
nelimitată în ceea ce priveşte moralitatea. Simon a împrumutat de asemenea
foarte multe elemente din păgânismul grecesc şi filozofia grecească, şi apar
unele concepte care se repetă în mai sofisticatul *gnosticism creştin. Iraeneus
şi ceilalţi a consideră drept primul eretic major, iniţiatorul unui lung lanţ
de erori care se leagă una de cealaltă. Asocierea modernă a originilor gnostice
cu formele eretice ale iudaismului ar putea sugera că instinctul lor nu a
greşit cu mult.
În piesele literare de genul romanţului clementine
şi Acts of Peter (Faptele lui Petru) se întâlnesc multe
istorisiri imaginare despre întâlnirile dintre Simon şi Petru la Roma. Ideea
cândva populară cum că în aceste lucrări clementine Simon este un cifru pentru
Pavel nu mai trebuie luată în mod serios. După Ipolit, ultima prezentare a lui
Simon a dat greş. El a ars de viu, promiţând să apară după trei zile, însă nu a
apărut, deoarece, după exprimarea laconică a lui Ipolit, „el nu era
Cristosul".
BIBLIOGRAFIE
R. P. Casey în BC, 5, 1933, p. 151 ş.urm.; E. de
Faye, Gnostiques el Gnosticisme, 1925, p. 413 ş.urm.; R. M. Grant, Gnosticism
and Early Christianity, 1960, p. 70-96; A. A T. Eurhardt, The Framework
of the New Testament Stories, 1964, p.161-164; J. W. Drane, „Simon the
Samaritan and the Lucan Concept of Salvation History", EQ 47, 1975, p.
131-137.
A.F.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu