Solomon
SOLOMON. Al treilea împărat al lui Israel
(cca. 971-931 î.Cr.), fiu al lui David şi al Bat-Şebei (2 Samuel 12:24); numit
şi Iedidia (Iubitul Domnului) de prorocul Natan (2 Samuel 12:25). Solomon (selomoh,
probabil „paşnic") nu apare în relatarea biblică decât în ultimele zile
ale lui David (1 Împăraţi 1:10 ş.urm.), în ciuda faptului că s-a născut (în
Ierusalim; 2 Samuel 5:14) la începutul domniei tatălui său.
I. Venirea la putere
Calea lui Solomon spre tron nu a fost deloc netedă.
Împotrivirea lui Absalom a fost dusă mai departe de Adonia, cel mai în vârstă
din fiii supravieţuitori ai lui David (2 Samuel 3:4), care a întreprins o
tentativă puternică în vederea ocupării tronului în timpul ultimelor zile ale
tatălui său (1 Împăraţi 1:5 ş.urm.). Sprijinit de Ioab, generalul concediat al
lui David, care îl omorâse pe Absalom (2 Samuel 18:14-15), şi preotul influent
Abiatar, Adonia a adunat ajutoare şi realmente a ţinut o festivitate de
încoronare la En-Rogel. Însă Solomon nu a fost lipsit de aliaţi. Benaia, fiul
lui Iehoiada, ţintea postul de general; Ţadoc râvnea funcţia preoţească
proeminentă. Purtătorul lor de cuvânt era prorocul Natan, un confident al lui
David şi al Bat-Şebei (1 Împăraţi 1:11 ş.urm.). După ce Natan şi Bat-Şeba i-au
reamintit lui David promisiunea lui neîmplinită cu privire la Solomon,
împăratul a dat instrucţiuni în vederea urcării pe tron a lui Solomon şi le-a
pecetluit cu un jurământ (1 Împăraţi 1:28 ş.urm.).
Vestea despre încoronarea lui Solomon, pentru care
legendara gardă a lui David, alcătuită din cheretiţi şi peletiţi, a oferit
protecţie, a pus capăt festivităţilor lui Adonia (1 Împăraţi 1:41 ş.urm.), nu
însă şi stratagemelor lui pentru a deţine comanda împărăţiei. El a implorat-o
pe Bat-Şeba să îl influenţeze pe Solomon ca acesta să i-o dea pe Abişag,
slujnica lui David (1 Împăraţi 3-4), de soţie (1 Împăraţi 2:13 ş.urm.).
Solomon, după câte se pare temându-se că o asemenea căsătorie i-ar da lui
Adonia „sistemul de pârghii” cu care să-l ridice pe el de pe tron, a refuzat.
Adonia a plătit cu viaţa pentru această propunere nesăbuită (1 Împăraţi 2:25);
preotul Abiatar a fost exilat din slujbă (1 Împăraţi 2:26-27), iar Ioab a fost
omorât în spirit răzbunător înaintea altarului (1 Împăraţi 2:28 ş.urm.). Rolul
proeminent pe care l-a jucat regina-mamă în această întreagă intrigă este
remarcabil. Bat-Şeba se pare că a fost deschizătoare de drum pentru celelalte
regine mame din Iuda, deoarece autorul cărţii împăraţi înregistrează fidel
numele mamei fiecărui împărat (de ex. 1 Împăraţi 15:2,10 etc.). Modul arbitrar
în care a fost ales Solomon a fost semn de rău augur pentru viitor. Bătrânii
lui Iuda şi ai lui Israel, de ale căror bune intenţii depindea adevărata
armonie naţională, au fost evitaţi în luarea deciziei.
II. Marele înţelept
Solomon a fost primul domnitor dinastic al lui
Israel. Saul şi David, asemenea judecătorilor, au fost aleşi deoarece Dumnezeu
le dăduse o putere deosebită: ei au fost domnitori carismatici. Cu toate că
Solomon a venit la putere fără acel dar carismatic deosebit de la Dumnezeu, el
l-a primit în timpul viziunii pe care a avut-o la Gabaon, când Domnul i-a
oferit să aleagă dintre darurile Lui (1 Împăraţi 3:5 ş.urm.). Realizând
imensitatea sarcinii ce îi revenea, Solomon a ales o „inimă pricepută" (v.
9). Istorisirea cu privire la disputa dintre cele două femei curve în legătură
cu copilul (1 Împăraţi 3:16 ş.urm.) a ajuns să fie o prezentare clasică a
înţelepciunii princiare a lui Solomon.
Întrecându-şi în înţelepciune contemporanii din
Egipt, Arabia, Canaan şi Edom (1 Împăraţi 4:29 ş.urm.), Solomon a devenit
marele patron al *Cărţilor didactice ale lui Israel. Nici o altă perioadă a
monarhiei nu a asigurat acea combinaţie de contacte internaţionale, bunăstare
şi scutire de război, necesară pentru creaţia literară. Solomon a luat
conducerea în această mişcare, adunând şi compunând mii de proverbe şi cântări
(1 Împăraţi 4:32). Afirmaţia conform căreia el a vorbit despre copaci,
dobitoace etc. (1 Împăraţi 4:33) se referă probabil mai degrabă la faptul că el
s-a folosit în proverbele lui de imaginea plantelor şi a animalelor, decât că
ar fi avut realizări în domeniul botanicii şi al zoologiei, deşi înainte de a
le putea folosi în proverbele lui, a fost necesară o observare îndeaproape a
acestor creaturi (cf. cu Proverbe 30:24-31).
Două colecţii mari din Proverbe (10:1 - 22:16; 25:1
- 29:27) îi sunt atribuite, şi întreaga colecţie îi poartă numele în calitate
de colaborator principal (1:1). Cântarea Cântărilor şi Eclesiastul i-au fost
atribuite în mod tradiţional, cu toate că ultima nu-i mentioneză numele. Deşi
alcătuirea finală a acestor cărţi pare să fi avut loc mult mai târziu de
secolul al 10-lea î.Cr., este posibil ca amândouă se poate să conţină descrieri
exacte ale gloriei şi înţelepciunii lui Solomon. Doi psalmi (72, un psalm
regal; 127, un psalm de înţelepciune) completează lista scrierilor canonice
atribuite lui. Legătura personalităţii colective (conceptul că membrii unui
clan sunt atât de legaţi între ei, încât atunci când un membru face ceva
ceilalţi membri pot fi consideraţi ca luând parte la acţiunea respectivă) cu
problemele paternităţii literare nu este clară: este posibil ca unele scrieri
ale lui Solomon să fie producţia unor înţelepţi care să fi considerat înrudirea
cu părintele lor intelectual atât de strânsă, încât i-au atribuit lui lucrarea
lor.
Nici un erou al antichităţii (cu excepţia eventual
al lui Alexandru cel Mare) nu este atât de celebrat în literatura populară.
Există o mulţime de povestiri iudaice, arabe şi etiopiene cu privire la dibăcia
intelectuală şi puterile magice ale lui Solomon. (Pentru colecţii de povestiri
post-biblice despre Solomon vezi G. Salzberger, Die Salomo-Sage, 1907,
şi St. J. Seymour, Tales of King Solomon, 1924).
III. Domnitorul cu mână de fier
Sarcina lui Solomon era să menţină şi să domnească
peste întinderea teritoriului lăsată lui prin testament de David. În plus, el
trebuia să facă o tranziţie cât se poate de domoală de la confederaţia tribală,
ce caracterizase viaţa politică pre-davidică, la o conducere foarte
centralizată, singura prin care se putea menţine împărăţia lui Israel.
Graniţele tribale tradiţionale au fost înlocuite cu
districte administrative: douăsprezece în Israel (1 Împăraţi 4:7 ş.urm.) şi
probabil unul în Iuda; cf. cu problematicul 4:19 din VSR. (vezi J. Bright, A
History of Israel, 1960, p. 200, pentru ideea conform căreia Iosua 15:20-62
cuprinde lista celor douăsprezece districte ale lui Iuda.) Fiecare dintre
aceste districte tributare era obligat să asigure hrana pentru curte timp de o
lună pe an (1 Împăraţi 4:7), ceea ce ar părea o sarcină împovărătoare conform
listei din 1 Împăraţi 4:22-23. (*MÂNCARE, I. d. (iii).)
Pe lângă aceasta, Solomon a început să recruteze
muncitori dintre israeliţi, o măsură insuportabilă pentru un popor care
savurase libertatea. Există o contradicţie aparentă între 1 Împăraţi 5:13
ş.urm. şi 9:22, în primul caz afirmându-se că Solomon a folosit 30.000 de
israeliţi la muncă forţată, iar în cel de-al doilea caz susţinându-se că
israeliţii deţineau poziţii în armată, fără a fi însă sclavi. Când forţa de
muncă canaanită s-a dovedit insuficientă pentru imensele planuri de construcţie
ale lui Solomon, el a fost silit să recruteze muncitori din Israel. În plus, se
poate să existe o diferenţă specifică între munca forţată („oameni de
corvoadă" în vers. Cornilescu; n.tr.) (mas în 5:13) şi munca mai
permanentă de sclav („robi de corvoadă" în vers. Cornilescu; n.tr.) (mas
’obed din 9:21). Nepopularitatea politicii lui Solomon este arătată prin
asasinarea lui Adoniram, supraveghetorul maselor de muncitori (1 Împăraţi 4:6;
5:14; 12:18) şi prin cererea de reparare a nedreptăţilor, a cărui refuzare de
către Roboam a dus la separarea formală a împărăţiei de nord (1 Împăraţi 12:4
ş.urm.).
Indignarea a fost de asemenea generată, după toate
probabilităţile, de faptul că Solomon a dat drept garanţie lui Hiram 20 de
cetăţi galileene în schimbul unui ajutor financiar (1 Împăraţi 9:10 ş.urm.).
Faptul că Hiram le-ar fi returnat mai târziu (după cum pare să sugereze 2
Cronici 8:1-2) nu pare să fi potolit pe deplin resentimentul. Solomon a dus la
bun sfârşit sarcini monumentale, inclusiv construirea *Templului, însă la un
preţ exorbitant: cel al bunăvoinţei şi loialităţii poporului său.
IV. Comerciantul întreprinzător
Negoţul a fost partea tare a lui Solomon. Cunoscând
prea bine importanţa controlului strategic al lui Israel asupra podului pe
uscat dintre Egipt şi Asia, el a pornit să-şi exploateze poziţia controlând
căile majore de caravane de la nord la sud. Legăturile lui cu Hiram din Tir
i-au pus la dispoziţie flote care i-au dat posibilitatea să monopolizeze şi căile
maritime.
Eţion-Gheber (*ELAT), centru de prelucrare şi port
la mare în Golful Aqaba, era o bază principală pentru activităţile comerciale
ale lui Solomon. De aici flota lui cu echipaj fenician la bord (după câte se
pare israeliţii nici nu iubeau şi nici nu cunoşteau marea) naviga spre *Ofir,
ducând cupru topit. Expresia „corăbii din Tars" trebuie probabil tradusă
„corăbii de purificare", adică, corăbii astfel echipate încât să poată
transporta minereu topit. La înapoire aceste corăbii aduceau o încărcătură
superbă: aur, argint, lemn de esenţă tare, pietre preţioase, fildeş şi diferite
maimuţe (1 Împăraţi 9:26-28; 10:11-12, 22; „păuni" din versetul 22 ar
trebui probabil tradus „babuini" ca în VSRmg.).
Se poate ca vizita împărătesei din *Şeba (1
Împăraţi 10:1-13) să fi avut un scop comercial. Controlul lui Solomon asupra
căilor de negoţ şi afacerile lui maritime în S l-au făcut o ameninţare
financiară serioasă pentru sabaeni, a căror poziţie strategică în SV Arabiei
le-a dat posibilitatea să controleze comerţul cu tămâie şi mirodenii. Călătoria
împărătesei a fost încununată de succes, însă ea a trebuit probabil să-şi
împartă profitul cu Solomon, cum făceau şi alţi monarhi arabi (10:13-15).
Perspicacitatea în afaceri pe care o avea Solomon
l-a făcut să se folosească de localizarea Israelului când a ajuns agentul
exclusiv prin care hitiţii şi arameii trebuiau să negocieze ca să cumpere cai
din Kue (Cilicia) sau care din Egipt (1 Împăraţi 10:28-29). Aceste iniţiative
şi altele pe lângă ele au făcut ca argintul să devină la fel de obişnuit ca
piatra, iar cedrul la fel de obişnuit ca sicomorul în Ierusalim, unde împăratul
trăia într-o strălucire orientală, în contrast evident faţă de simplitatea
rustică a lui Saul în Ghibea. Cu toate că, fără îndoială, standardul de trai al
lui Israel crescuse, israeliţii nu au profitat în mod uniform de pe urma
acestui fapt. Tendinţa de centralizare a bunăstării, ce a atras după sine
dezaprobarea prorocilor din sec. al 8-lea, a început în timpul domniei de aur a
lui Solomon.
V. Împăratul paşnic
Se pare că Solomon, care moştenise o împărăţie mare
de la tatăl lui, nu a condus nici o campanie militară de importanţă majoră.
Datoria lui a fost să menţină graniţele extinse ale Israelului şi să exploateze
poziţia lui de rezistenţă în timpul vidului de putere creat de eclipsarea
temporară a Egiptului şi a Asiriei. Principalii doi stâlpi de susţinere ai
politicii externe a lui Solomon erau alianţele amicale, pecetluite uneori prin
căsătorie, şi menţinerea unei armate formidabile. Solomon o avea printre
soţiile lui pe fiica Faraonului, o realizare aproape fără precedent printre
monarhii orientali antici. Datorită poziţiei ei sociale înalte, Solomon a
construit pentru ea o aripă specială la palatul lui (1 Împăraţi 3:1; 7:8).
Această alianţa a fost profitabilă pentru Solomon, deoarece Faraonul (probabil
unul dintre ultimii membru ai neputincioasei dinastii 21) i-a dat drept zestre
cetatea de frontieră Ghezer (1 Împăraţi 9:16; vezi J. Bright, op. cit., p. 191,
n. 63, pentru ideea că interpretarea „Gherar" este de preferat lui
„Ghezer"). Ţinând seama de numeroasele căsătorii ale lui Solomon cu femei
străine (1 Împăraţi 11:1-3), nu este surprinzător faptul că tradiţiile arabe,
iudaice şi mai ales etiopiene descriu legăturile lui amoroase cu împărăteasa
din *Şeba, care potrivit etiopienilor i-a născut un fiu, pe Menelik I,
întemeietorul tradiţional al casei lor regale.
Solomon a profitat la maximum de alianţa lui cu
Hiram (cca. 969-936 î.Cr.) din Tir (1 Împăraţi 5:1-12). Fenicienii, care tocmai
intraseră în perioada lor de prosperitate colonială, au asigurat măiestria
arhitecturală şi multe din materialele necesare pentru Templul şi palatele lui
Solomon, îndeosebi lemnul fin de Liban; ei i-au proiectat corăbiile, iar
echipajul de pe ele era tot fenician; ei au asigurat o piaţă de desfacere
pentru recolta de grâu şi uleiul de măsline din Palestina. Cel puţin o dată
Hiram a venit în ajutorul lui Solomon cu un împrumut substanţial (1 Împăraţi
9:11).
Temelia apărării militare a lui Solomon era un cerc
de cetăţi localizate strategic în apropierea graniţelor Israelului şi ocupate
de companiile de călăreţi (1 Împăraţi 9:15-19). Armata lui în rezervă cuprindea
4.000 de grajduri pentru cai (40.000 în 1 Împăraţi 4:26 este după câte se pare
o eroare de copiere; cf. 2 Cronici 9:25), 1.400 de care şi 12.000 de călăreţi
(1 Împăraţi 10:26). În ultimii ani s-au scos la iveală din mai multe oraşe
unele vestigii din timpul lui Solomon, de exemplu în *Haţor, *Ghezer şi mai
ales în *Meghido, unde un palat ceremonial şi un zid de cazemată depun mărturie
atât cu privire la dibăcia lui Solomon ca şi constructor, cât şi cu privire la
influenţa arhitecturii feniciene asupra lucrării lui. Vezi Y. Yadin,
„Megiddo" şi „Hazor” în IDBS, 1976.
Era de pace a lui Solomon a fost umbrită de două
incidente înregistrate, amândouă fiind interpretate de autorul cărţii împăraţi
prin prisma judecăţii divine (1 Împăraţi 11:14 ş.urm., 23 ş.urm.). Hadad, un
prinţ edomit, care se refugiase la curtea Egiptului în timpul masacrului comis
de Ioab, când a omorât toată partea bărbătească din Edom, s-a întors în patria
lui şi, după câte se pare, a făcut incursiuni în flancul sudic al Israelului (1
Împăraţi 11:14-22, 25). Se pare că acţiunile lui Hadad s-au limitat la
ambuscade izolate, deoarece nu există nici o indicaţie că ele ar fi prezentat o
ameninţare majoră pentru Eţion-Gheber, portul sudic al lui Solomon. Interesul
cu care faraonul a căutat să-şi atragă favoarea lui Hadad este un indiciu în
plus al înclinaţiei egiptenilor spre formarea unor alianţe favorabile în timpul
acelei perioade.
Cel de-al doilea adversar al lui Solomon a fost
Rezon, care a smuls Damascul de la Israel şi a întemeiat o împărăţie
independentă în cetatea care fusese sediul central din nord al lui David (2
Samuel 8:6). Pierderea de către Solomon a acestei cetăţi aramene, localizată
strategic şi importantă din punct de vedere comercial, i-a slăbit mult acestuia
controlul asupra Siriei de nord şi centrale. Împărăţia monolitică, ce se
întindea la începutul domniei lui Solomon de la Golful Aqaba până la Oront şi
Eufrat, şi de la coasta mediteraneană până în Transiordania (cf. cu 1 Împăraţi
4:24), era în pericol de a se fărâmiţa. (Vezi M. F. Unger, Israel and the
Aramaens of Damascus, 1957, p. 47-57.)
VI. Greşeala fatală
Căsătoriile cu femei străine au fost avantajoase
din punct de vedere politic, însă nu şi spiritual. Istoricul nu îl mustră pe
Solomon pentru senzualitate, ci pentru nerespectarea idealului monoteist al lui
Israel. Căsătoriile cu femei străine au adus religii străine, şi împăratul şi-a
compromis convingerile pe care le exprimase în rugăciunea lui de dedicare a
Templului (1 Împăraţi 23, 27), angajându-se la închinare sincretică pentru ca
să-şi împace soţiile. Această ruptură violentă a legământului lui Israel nu putea
să treacă nepedepsită. Deşi judecata a fost amânată în timpul vieţii lui
Solomon de dragul lui David, seminţele nemulţumirii semănate în popor prin
politica neîndurătoare a lui Solomon în legătură cu impozitul şi munca de
corvoadă urmau să aducă roade amare în timpul domniei lui Roboam, fiul şi
succesorul lui (1 Împăraţi 11:1-13).
BIBLIOGRAFIE
C. H. Gordon, The World of the Old Testament,
1958, p. 180-189; A. Malamat, „The Kingdom of David and Solomon in its Contact
with Egypt and Aram Naharaim", BA 21, 1958, p. 96-102; J.A. Montgomery,
ICC, Kings, 1951, p. 67-248; M. Noth, The History of Israel,
1958, p. 201-223; J. Gray, I and II Kings (2), 1970; J. M. Myers,
„Solomon", în IDB, 4, p. 399-408; D. F. Payne, „Solomon", în NIDNTT
3, p. 605-607.
D.A.H.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu