Tir
TIR. Principalul port maritim de pe
coasta feniciană, situat la aproximativ 40 km S de Sidon şi 45 km N de Akko,
Tirul (mod. Sur; ebr. sor; asir. Sur(r)u; egip. Daru;
gr. Tyros) avea două porturi. Unul se afla pe o insulă, iar celălalt,
„Vechiul" port era situat pe ţărm; s-ar putea să fie Ussu din inscripţiile
asiriene. Cetatea care era străbătută de râul Litani domina câmpia
înconjurătoare, câmpie la N căreia se afla Sarepta (*SAREPTA).
I. Istoria
Potrivit lui Herodot (2.44) Tirul a fost întemeiat
pe la 2700 î.Cr. şi este menţionat în Textele Execrative din *Egipt (cca. 1850
î.Cr.) şi într-o poezie canaanită (Keret, ANET; p. 142 ş.urm.) de la Ras Shamra
(*UGARIT). Încă din vechime a avut un rol activ în comerţul maritim şi în
comerţul cu obiecte de lux cu Egiptul, fapt care a dus la campaniile care
urmăreau stăpânirea coastei feniciene. În timpul perioadei Amarna domnitorul
local al Tirului, Abimilki, a rămas loial, i-a scris lui Amenophis III despre
trădarea oraşelor învecinate şi a cerut ajutor împotriva amoritului Aziru şi
împotriva regelui din Sidon. Când filistenii au jefuit Sidonul (cca. 1200
î.Cr.), mulţi dintre locuitorii Sidonului au fugit la Tir, care a devenit
astfel „fiica Sidonului" (Isaia 23:12), principalul port fenician. Către
sfârşitul mileniului al 2-lea î.Cr. Tirul era considerat o cetate puternică pe
graniţa teritoriului dat lui Aşer (Iosua 19:29) şi această reputaţie a
continuat (2 Samuel 24:7). O dată cu declinul Egiptului, Tirul a devenit
independent şi domnitorii săi au dominat majoritatea cetăţilor feniciene de pe
coastă, inclusiv regiunile interioare ale Libanului. Hiram I a fost prieten cu
David şi i-a furnizat materiale pentru construirea palatului regal din
Ierusalim (2 Samuel 5:11; 1 Împăraţi 5:1; 1 Cronici 14:1), o politică extinsă
şi în timpul domniei lui Solomon, când el a trimis lemn şi piatră de construcţie
pentru Templu (1 Împăraţi 5:1-12; 2 Cronici 2:3-16) şi în schimb a primit
alimente şi avantaje teritoriale (1 Împăraţi 7:13-14). În timpul domniei sale
Hiram I a legat portul de pe ţărm cu cel de pe insulă, cu un drum artificial
prin mare şi a construit un templu dedicat zeităţilor Melcart şi Astarte. Ca
parte din politica sa de expansiune colonială şi comerţ el l-a ajutat pe
Solomon la dezvoltarea portului Eţion-Gheber la Marea Roşie, pentru călătoriile
spre S (1 Împăraţi 9:27), iar corăbiile sale au ajuns până în locuri
îndepărtate (1 Împăraţi 9:28; *OFIR). Din vremea aceasta, numită adesea „epoca
de aur a Tirului", locuitorii Tirului au devenit prinţii negustorilor din
E Mediteranei (Isaia 23:8) şi erau renumiţi pentru calităţile lor de navigatori
maritimi (Ezechiel 26:17; 27:32). Cele mai importante articole de comerţ erau
*sticla produsă de ei şi vopselele lor speciale purpurii, numite
„Tiriene", făcute din murexul local (*ARTE ŞI MEŞTEŞUGURI; *FENICIA).
Canonul lui Ptolomeu continuă să fie sursa principală pentru lista regilor, deşi, în ciuda corelaţiilor cu istoria asiriană şi ebraică, continuă să existe o diferenţă de vreo 10 ani în cronologia primilor domnitori. Astfel, Hiram I este datat prin 979-945 î.Cr. (cf. Albirght, Katzenstein, cca. 969-936 î.Cr.). Succesorul său Baal-eser I (= Balbazeros) a fost urmat la tron de Abd-Ashtart, care a fost omorât de fraţii săi, dintre care cel mai în vârstă, Methus-Astartus, a uzurpat tronul. Phelles, care l-a succedat pe Astarymus în cca. 897 î.Cr., a fost detronat de marele preot Etbaal (Ithobal), a cărui fiică Izabela s-a căsătorit cu Ahab, regele Israelului pentru a întări alianţa făcută între ţările lor (1 Împăraţi 16:31). Etbaal a fost de asemenea contemporan cu Ben-Hadad I. Succesul lui împotriva lui Phelles ar putea să fie legat de invazia asiriană a lui Assurbanipal II, care a cerut un tribut greu de la Tir.
Portul a suferit o altă lovitură în 841 î.Cr. când,
în al 18-lea an al domniei sale, Salmanaser III al Asiriei a primit tribut de
la Ba’alimanazar şi, în acelaşi timp, Iehu i-a prezentat omagiile sale la
Nahr-el-Kelb (Sumer 7, 1951,3-21). Baalezer II a fost urmat de Martan I
(cca. 829-821) şi de Pygmalion (Pu’m-yaton); în al 7-lea an al domniei sale
(825 î.Cr., după alţii 815 î.Cr.) Cartagina a fost înfiinţată de Tir.
Presiunile asiriene asupra Feniciei au continuat şi
Tirul a plătit tribut lui Adad-Nirari III al Asiriei în anul 803 î.Cr., iar
regele Hiram II al Tirului a trimis daruri lui Tiglat-Pileser III, care susţine
că *Rabşache al său a luat 150 de talanţi de aur de la Mattan II, următorul
rege al Tirului (cca. 730 î.Cr.; ANET; p. 282). În urma supunerii paşnice
cetatea a păstrat o bună parte a autonomiei sale. Potrivit lui Josephus (Ant.
9. 283), Salmanaser V al Asiriei (ale cărui cronici lipsesc) a asediat Tirul în
724 î.Cr. şi cetatea a căzut o dată cu Samaria în mâinile lui Sargon II în anul
722 î.Cr. Oficialităţile asiriene au supravegheat înapoierea impozitelor în
natură la Ninive, dar tulburări considerabile au fost stârnite în Egipt, de la
care Tirul a cerut ajutor. Aceasta a dus la o condamnare a Tirului de către
prorocii evrei care au urmat după Isaia şi de prorocul Ioel (3:5-6) pentru că
i-au vândut ca sclavi la greci. Tirul a ajuns sub dominaţia Sidonului şi atunci
când Sanherib s-a apropiat de cetate, domnitorul ei Luli (Elulaeus) a fugit şi
a murit în exil. Lucrul acesta a salvat cetatea de la asalt, deoarece asirienii
l-au instalat pe pretendentul candidatul lor Tuba’alu (Etbaal III) în 701 î.Cr.
Esar-Hadon, care a păstrat drumul deschis pentru a
ataca Egiptul, l-a executat pe Abdi-milkitti, regele Sidonului (cca. 677 î.Cr.)
şi l-a pus pe tron pe Ba’ali (I), obligându-l să facă un tratat cu Asiria.
Totuşi, Tirul, instigat de Tirhaca, regele Egiptului, s-a răsculat şi Esar-Hadon
a asediat portul care, însă, nu a căzut deoarece Ba’ali s-a supus. Influenţa şi
independenţa lui trebuie să fi fost mari în Fenicia deoarece el a păstrat
tronul în tot timpul vieţii sale. Când s-a răsculat iarăşi în anul 664 î.Cr.
cetatea a căzut în mâinile lui Asurbanipal, care l-a făcut rege pe Azi-Baal,
luând ostateci la Ninive pe surorile lui şi pe mulţi demnitari.
O dată cu declinul Asiriei, la sfârşitul domniei
lui Asurbanipal (cca. 636-627 î.Cr.), Tirul şi-a redobândit autonomia precum şi
o mare parte a comerţului maritim pe care l-a controlat anterior. Cu toate
acestea, Ieremia a prorocit supunerea Tirului de către babilonieni (25:22;
27:1-11), la fel cum au făcut mai târziu Ezechiel (26:1-28:19; 29:18-20) şi
Zaharia (9:2 ş.urm.). Nebucadneţar II a asediat Tirul timp de 13 ani, cca.
587-574 î.Cr. (Josephus, Ant. 10.228; JBL 51, 1932, p. 94 ş.urm.), dar nu s-a
păstrat nici un document contemporan despre acest asediu (cf. Ezechiel
29:18-20). Cetatea (sub domnia lui Ba’ali II) a recunoscut în cele din urmă
suzeranitatea babiloniană şi o serie de contracte babiloniene confirmă acest
lucru şi dau numele demnitarilor locali babilonieni. Timp de un deceniu cetatea
a fost condusă de „judecători" (spt).
În 332 î.Cr. Alexandru cel Mare a asediat portul de
pe insulă timp de 7 luni şi l-a cucerit numai după construirea unui drum prin
mare până la fortăreaţa de pe insulă. În ciuda unor pierderi grele, portul şi-a
revenit curând sub patronajul seleucid. Irod I a reconstruit templul principal,
care continua să existe atunci când Domnul Isus a vizitat districtul care se
învecina cu Tirul şi Sidonul (Matei 15:21-28; Marcu 7:24-31). Locuitorii din
Tir L-au auzit vorbind (Marcu 3:8; Luca 6:17) şi El a spus că Tirul este o
cetate păgână mai puţin vinovată decât acele cetăţi galileene care au fost
martore constante ale lucrării Lui (Matei 11:21-22; Luca 10:13-14). Creştinii
au fost activi în Tir în secolul 1 (Faptele Apostolilor 21:3-6) şi acolo a fost
îngropat teologul Origen (254 d.Cr.).
II. Arheologie
Principalele ruine care s-au păstrat datează de la
căderea cetăţii Cruciaţilor în 1291 d.Cr., dar excavaţii din 1921 (Syria
6, 1922) şi din 1937 în port au scos la lumină unele temelii mai vechi.
Numeroasele monede emise în Tir începând din secolul al 5-lea î.Cr., găsite în
diferite locuri din întregul Orient Apropiat şi din bazinul mediteranean,
atestă importanţa Tirului.
„Scara Tirului" (Josephus, BJ 2.188) care a
marcat graniţa dintre Fenicia şi Palestina propriu-zisă (1 Macabei 11:59) este
identificată cu un promontoriu stâncos de la Ras en-Naqara sau Ras el-’Abyad.
BIBLIOGRAFIE
N. Jidejian, Tyre through the Ages, 1969; H.
J. Katzenstein, The History of Tyre, 1973.
D.J.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu