Căsnicia
La început a fost Cuvântul...
Şi-acest Cuvânt era Isus.
Un glas învăluia pământul,
venind dintru Etern Preasfântul
Şi-avea atâta dor de spus...
La început a fost iubirea...
Legând atomul de atom.
Mai mult decât nemărginirea
simbolizase fericirea
zidind femeia pentru om.
Era atâta bucurie
şi-atâta floare pe-orice ram...
când, cu un sfânt epitalani,
Isus, în ceas de cununie,
ducea pe Eva spre Adam...
Sărbătoreau duioasa nuntă
şi munţii-nalţi cu fruntea cruntă,
şi iarba văilor măruntă,
şi cei doi mari luminători.
Cântau cu harfe şi dairele,
mulţimi de dincolo de stele.
Iar împrejur, ca sentinele,
vegheau pantere şi condori.
În dulce Rai, într-o poiană,
două făpturi fără prihană,
doi regi, purtând în Duh coroană,
erau făcuţi de Creator
un singur trup într-o icoană:
el, făurit din lut şi dor,
ea, întrupată dintr-o rană...
Doi crini ai primei dimineţi,
lumină-n sclipet de nămeţi,
cu plâns de bucurii pe geană,
purtau, în freamăt de lăute,
mărămi de nuntă nevăzute.
Căci ei trăiau doar un simbol,
un chip al veşnicului Mire...
La început a fost iubire...
Şi prima nuntă-n lume, iată,
era măreţ înconjurată
de-atâta slavă şi minune,
că Dumnezeu strigă deodată:
„Da. Toate... toate-s foarte bune!’
Măcar că-n zarea fumegândă,
vedea un şarpe pus la pândă...
Era în ziua cifrei şapte.
Şi-ndată după bucurie,
se auziră-n preajmă şoapte...
şi-a fost păcat... şi-a fost urgie...
şi Abel sângerând pe glie...
Şi-a fost o seară.
Şi-a fost noapte.
*
De-atunci sunt şase mii de ani
S-au dus şi mirii şi grădina.
Şi an de an ca doi titani
cu două aprige hangere
pe cele două emisfere
se luptă bezna cu lumina.
Se luptă dragostea curată
cu pofta ce-nfierbântă tina.
Priveşte, dacă ştii să vezi.
Ascultă dacă ştii s-asculţi...
Puţini Adami şi Caini mulţi.
Nu goi de tot pe dinafară,
dar goi în suflet şi desculţi,
îmbrăţişaţi în frenezie
pe străzi, în văzul tuturora,
ca în Sodoma şi Gomora,
ca-ntr-o pădure de jugaştri,
ca nişte Robinsoni sihastri,
pe-un ţărm de insulă pustie...
Dar oare în acest potop
de-nfiorare revărsată,
mai poate fi un singur strop
de dragoste adevărată?
Nu. Nu-i decât zădărnicie.
E o minciună care-mbată.
strigând că nu-i nimic mai dulce,
mai plin de farmec, de beţie,
ca fericirea cea furată.
Dar din aprinsa mângâiere
ce scrum urât rămâne-ndată!
Numai venin, numai durere,
noian de floare scuturată,
peste ucisele himere,
părinţi loviţi ca de duşmani,
copii ucişi, copii orfani,
un bun exemplu, după toate,
prin care cei puţini de ani
sunt îmbrânciţi spre voluptate,
spre setea de necunoscut
sub neagra „binecuvântare"
din ghearele lui Belzebut.
*
Dar sunt şi căsnicii în lume.
Pun mulţi sub lege fericirea,
încep cu cântece, cu glume,
cu zgomot, cu pahare-n spume.
Dar în curând se-arată firea.
Şi când pe bănci de tribunal,
cei doi imploră despărţirea,
să-ţi pui problema e normal:
Ce-a fost la început? Iubirea?
*
O nuntă-n duh de rugăciune
e-o floare-n veşnica grădină,
e-o viziune de psalmist,
când cei ce vin să se cunune
nu sunt numai făpturi de tină,
ci sunt Lumină din Lumină,
chemaţi ca rege şi regină,
ca preoţi sacri ai lui Crist.
Atunci la nuntă, fără preget,
Isus, chiar El le pune-n deget
inel cu piatră de-ametist:
pe tâmple strânse împreună,
Isus, chiar El, cu voie bună,
le pune, nevăzut, cunună;
iar peste-a părului cosiţă,
Isus, chiar El, le pune-n Duhul
văl mai uşor decât văzduhul,
şi albe flori de lămâiţă.
Apoi, şi-n zilele cu floare,
şi-n ceasurile de-ncercare,
şi sfântă binecuvântare.
Căminu-acesta pus pe stâncă
va birui senin furtuna.
Căci e un Gosen unde încă
e soare chiar în noapte-adâncă.
E-o mărturie şi-o izbândă.
E un Eden spre care vine
zadarnic şarpele la pândă.
Căci pentru noi, ca păzitori,
nu stau pantere şi condori,
nu stau nici legi, nici tribunale,
ci stă, cu sabie şi zale,
Cuvântul sfânt întotdeauna.
*
Şi-acolo, când vom fi acasă,
acolo sus, când vom fi una,
vom fi un Mire şi-o mireasă.
Acolo sus, în veşnicii,
nu vom mai fi soţi şi soţii
şi nici bătrâni, şi nici copii.
Ci vom cânta cu fericire,
în ziua fără de apus:
„La început a fost Isus...
şi în Isus era iubire!"
Şi numai cei născuţi de sus
rămân mireasă
lângă Mire!
Poezie de Costache Ioanid din volumul TAINE
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu