Cercul lui Iacov
Se-ntunecase. De la târle
venea un susur de cobuz.
Se auzea de peste ziduri
un freamăt din cetatea Luz.
Pe câmp, alăturea de cale,
cu tâmpla pe un bolovan,
dormea, trudit de drum, un tânăr,
un călător către Haran.
Dormea cu sufletu-n suspine,
dorit de tihnă, de răgaz.
Şi-o lacrimă de-nsingurare
i se uscase pe obraz.
Deşi bărbat în plină fire,
el se simţise străbătut
de-un dor de cei lăsaţi acasă
şi-o teamă de necunoscut.
Era pribeag, pornit în taină,
cu inima-ngheţată-n piept.
Dar nu ameninţat de-un duşman,
ci chiar de fratele său drept.
Erau doi fraţi născuţi de gemeni,
dar, după fire, doi străini:
unul, un vânător năpraznic,
cel’lalt, păstor cu ochi blajini;
unul privind cu necredinţă
tot ce era în nevăzut;
altul, în binecuvântare
întrezărind supremul scut.
Şi noul Cain, plin de ură,
văzând în frate-său un ciot,
şi-a zis: „Îl voi zdrobi în cale
cu binecuvântări cu tot!"
Aflând de gândurile-acestea,
degrabă fratele cel blând
şi-a-mbrăţişat cu-amar părinţii
şi s-a pornit la drum plângând.
De-aceea, când pe piatra rece
pribeagul tâmpla şi-a lipit,
el se simţise-atât de singur,
atât de slab şi părăsit.
De câte ori şi noi asemeni,
când vântul lumii bate greu,
nu ne simţim uitaţi de oameni
şi părăsiţi de Dumnezeu!
Căci nu-nţelegem că nu-i nimeni
uitat în gol, pierdut în vid;
că sunt doi ochi ce niciodată
nu aţipesc şi nu se-nchid.
Deodată, către miezul nopţii,
ca din lumina cea dintâi,
veni din cer o strălucire
pe piatra pusă căpătâi.
Şi se făcu apoi o scară
în preajma omului stingher.
Şi iată că mulţimi de îngeri
veneau şi se-nălţau spre cer.
Era atâta strălucire
şi-atâţi străjeri cu pasul viu
în locul ce mai înainte
părea o râpă, un pustiu.
S-a deşteptat cu frică Iacov
din gloria acestui vis.
Turnând ulei pe vârful pietrei,
el a privit spre cer şi-a zis:
„Stăpâne, de vei fi cu mine
în orice loc pe-acest pământ,
şi dacă vei purta de grijă
să am şi pâine şi veşmânt
şi dacă iar mă vei întoarce
de la Haran aici pe plai,
Tu-mi vei fi Domn. Şi-a zecea parte
va fi a Ta din tot ce-mi dai."
*
Şi tânăru-a plecat. Destinul
i-a fost mereu printre ciobani.
Cu bucurii şi cu necazuri.
Dar după douăzeci de ani,
El se-ntorcea, cum scrie Cartea,
ducând cu el o mare gloată,
două soţii şi două roabe
cu unsprezece fii şi-o fată —
şi slujitori şi slujitoare,
cirezi de vite şi viţei,
cămile cu samururi grele,
măgari şi capre, oi şi miei.
Dar vai, deşi bogat, el, Iacov,
fugea din nou către-un liman,
gonit, dar nici acum de-un duşman,
ci chiar de socrul său Laban.
Căci Dumnezeu care văzuse
cum omul lacom de-avuţie
făcea din ginere o slugă
aproape fără de simbrie,
dăduse însuşi El lui Iacov
tot dreptu-atâtor străduinţi
şi-i poruncise să se-ntoarcă
la-ndureraţii săi părinţi.
Şi-acum, la un popas, când Iacov,
în focul dorului de-acasă,
vorbea în lacrimi cu Rabela,
soţia lui cea mai frumoasă,
se auzi din drum un tropot
ca de oştire. Şi deodată
se coborî Laban cu grabă
de pe-o cămilă asudată.
„De ce-ai fugit pe-ascuns de mine
luându-mi fetele-n convoi,
ca un barbar ce ia cu sila
femei răpite în război?
Ţi-aş fi făcut urări de bine
în zvon de cântec şi viori,
strângându-mi fetele cu lacrimi
şi sărutând pe pruncuşori.
O, mâna mea-i destul de tare,
dar Dumnezeu, în mila Lui,
mi-a poruncit în vis: Ia seama,
o vorbă aspră să nu-i spui!
Şi-acum eu înţeleg că dorul
de cei de-acasă te-a pătruns.
Dar spune-mi, idolii de aur
de ce mi i-ai luat pe-ascuns?"
S-a-ncrâncenat de spaimă Iacov,
lovit în duhul său curat.
„Să moară", a zis el cu-asprime,
„să moară cel ce i-a furat!
Da. Intră-n corturi, cercetează.
Şi orice lucru, bun sau rău,
priveşte-l cu luare-aminte
şi ia cu tine ce-i al tău!"
Laban a scotocit zadarnic,
însă comoara lui era
furată totuşi de Rahela
şi-ascunsă-n pernă chiar de ea.
În zori s-au despărţit. Iar Iacov
porni cu turmele la drum.
Osânda însă ce-o rostise,
vai, nu s-a prefăcut în scrum
şi n-a pierit cum piere-un dangăt
şi ţi se şterge din auz.
Ci a fost doar ACOPERITĂ
sub legământul de la Luz.
Trecură săptămâni de zile.
Ajunse Iacov la Sucot.
Acolo, c-un altar de piatră
slăvi pe Domnul Sabaot.
în adevăr vedea el bine
că-n anii aceştia douăzeci
un scut ceresc îl apărase
de oameni răi, de inimi reci;
că legământul ce-l făcuse
pe când a fost un biet pribeag
a fost mai mult decât o haină,
decât o pâine în desag.
Şi într-o noapte, Domnul Slavei
îi spuse iar, cu glasul strâns:
„Ridică-te şi vino, Iacov,
la Luz, în locul unde-ai plâns!..."
Şi Iacov, cu soţii, cu roabe,
cu fii, cu slujitori, cu-averi,
veni s-aducă mulţumire
acelei tainice Puteri
de ocrotirea ce-ncepuse
la căpătâiul de fugar
şi încheia pe-aceeaşi piatră,
un cerc de dragoste şi har.
Dar nu-i veni atunci în minte
să ceară Iacov Celui Sfânt
ca mai departe să-i păstreze
acelaşi har, pân’ la mormânt;
ca mai departe juruinţa
din rugămintea lui fierbinte
să ţie-asupră-i chipul dulce
al unui Dumnezeu Părinte;
ca între el şi cer să fie
nu lanţul unei legi severe,
nu frica, nu dreptatea aspră,
ci legământul de-nfiere.
Vai, Iacov n-a ştiut să ceară
ca cercul tainicei iubiri
să fie-o cale fără capăt,
o scară spre nemărginiri.
El puse piatră peste piatră
şi, înălţând un stâlp ca semn,
turnă deasupra drept ofrandă
un vas de vin şi undelemn.
Apoi porni încet apre Mamre.
Iar Cel ce-i apăruse-n vis
plângea în urma lui. Căci Harul
era acum un cerc închis.
Şi n-a trecut prea multă vreme
când, coborând către Efrata,
cel ce fusese fiu ‘nainte
s-a şi-ntâlnit cu judecata.
Sentinţa ce-o rostise Iacov:
„Să moară cel ce a furat!"
lovi acum. Venise Legea.
Şi ea nu iartă de păcat.
Rahela, ea, cea mai iubită,
o stea din sclipetul divin,
în chinuri fără de iertare,
muri, născând pe Beniamin.
*
Noi, frate drag, ce har, ce taină!,
prin duioşia lui Isus,
prin dragostea ce pentru oameni
L-a-nduplecat şi L-a răpus,
avem un cerc etern de slavă,
avem o scară spre zenit,
avem o cale ce ne-nalţă
ca o spirală-n infinit.
Veghează dar şi fii în clocot.
Şi viaţa-n braţul Lui predă-ţi.
Ca să nu cazi din cercul slavei
în cercul asprei judecăţi.
Poezie de Costache Ioanid din volumul TAINE
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu