Întoarcerea
Un cer fierbinte, fără de culoare,
îmbrăţişa pustiul ars de soare.
Cu chip aprins, cu haine zdrenţuite,
prin spinii frânţi de vânt şi de copite,
prin nori de praf, prin mirosul de cloacă,
goneau porcarii slujba să şi-o facă.
Dar dintre toţi, mai copleşit de chin
era un tânăr, un sărman străin,
Plecat de la părinţi cu-averea-n brâu,
el o pierduse-n cârciumi şi-n desfrâu,
o risipise pungă după pungă,
crezând că mii de ani o să-i ajungă.
Şi-acum, în zdrenţe, muribund aproape,
el nu avea pe nimenea să-l scape!
Doar marea cu împărăţia-i sumbră
de taină, de tăcere şi de umbră...
În zare, pe sub crengi d-eucalipt,
venea o caravană din Egipt.
Un negustor bătrân rămas de rânduri,
mergea lângă cămila lui, pe gânduri.
Porcarul îl privea. Şi dintr-o dată
porni spre el prin arşiţa turbată
„Ai milă, domnul meu! Un strop de apă!
Sunt istovit şi nimeni nu mă scapă.
Poate şi dumneata ai un fecior..."
Şi se opri bătrânul negustor.
Iar tânărul cu ruptele-i veşminte
se prăbuşi în pulberea fierbinte.
Bătrânul scoase dintr-un snop de stuf,
într-o carafă, apă din burduf.
Apoi, veni... se aplecă-n ţărână...
să-ntoarcă pe flăcău în sus cu-o mână...
Îl răsuci... dar el părea ca mort.
Privi bătrânul straniul său port:
un strai de zdrenţe care altădată
fuseseră o mantie bogată;
pe umeri, după urme ce nu mint,
purtase lanţ de aur sau argint.
Iar faţa lui... Dar cum? E cu putinţă?
C-un freamăt în întreaga lui fiinţă,
bătrânul se uită, crezând că-i vis.
Iar ochii celui tânăr s-au deschis.
— De necrezut! Pe Dumnezeul viu!
Văd bine? Ori visez... Dar eu te ştiu!
Nu! Nu, mă-nşală ochiul meu bătrân!
Tu eşti un fiu al marelui stăpân
din plaiul cel înalt... Stăpân puternic
şi înţelept, cum eu, sărman nemernic,
n-am cunoscut pe nimeni niciodată.
Şi când sub soare ai cui spune tată,
şi când e fără seamăn tatăl tău,
cum poţi să fii cu viaţa ta călău?
De-ai şti cum te doreşte! Cum îl doare!
De ce să mori, când poţi să-i ceri iertare?
Să pribegeşti cu turmele de porci,
când poţi în fericire să te-ntorci?
Dar hai! Dă-mi braţul! Tatăl tău te-aşteaptă.
Ascultă-mi dar povaţa înţeleaptă.
Ridică-te şi hai cu mine! — Nu!
Sări flăcăul brusc şi dispăru
printre tufişuri, dincolo de turmă,
„Întoarce-te!" mai auzi din urmă.
„Întoarce-te, cât nu e prea târziu!"
Şi glasul tot mai răsuna-n pustiu,
când, undeva ca o ciudată veste,
se auzi noianul printre creste...
acea împărăţie veşnic sumbră
de taină, de uitare şi de umbră...
Porcarul, alungit printre şopârle,
privea cum valul spumegat se-azvârle,
lovind mereu în lespezi de jăratic,
neostenit, clocotitor, sălbatic,
ca-n ziduri de cetăţi o catapultă.
Acum, cu pleoape-nchise, el ascultă;
în freamătul ciudat ca un descântec
se desluşeşte-n hohot şi un cântec
ce-l cântă-n joc de spume vârcolacii:
„Nici roşcove nu ai... cum au godacii!
Aruncă-te!... aici avem de toate!..."
Şi râd şi cântă apele-nspumate...
Dar parcă iar aude pe bătrân...
„Tu eşti un fiu al marelui stăpân..."
E poate vântul. Dar din nou deodată...
„Şi când sub soare ai cui spune tată..."
Zadarnic. Am căzut prea mult, prea rău.
„Şi când e fără seamăn tatăl tău..."
Zadarrnic. Se târî către vâltoare.
„De ce să mori când poţi găsi iertare?"
Zadarnic... Sunt pierdut... aici rămân...
„Tu eşti un fiul al marelui stăpân...
Privi în jos. Şi-n mintea lui nătângă,
se-nfioră şi începu să plângă.
„Tu eşti un fiu..." Zadarnice cuvinte!
Mai pot eu spune cuiva părinte?
„Puternic... înălţat... şi înţelept..."
Pe cel’lalt frate-l ţine-acum la piept,
în jurul său ispravnici şi argaţi
slujesc cu drag şi-adorm îndestulaţi...
Se ridică pe stânci pe neaşteptate.
„Aruncă-te! Aici avem de toate!"
Privi spre cer şi auzi deodată
un hohot depărtat de plâns... Şi iată,
simţi în piept o undă ne-nţeleasă
şi izbucni: Mă-ntorc la el acasă!...
Mă duc să-i spun de-o-parte-ntr-un ungher,
că am greşit faţă de el, faţă de cer,
c-am fost nebun, nesocotit, neghiob.
Şi... am să-l rog să mă primească rob!...
Pe drumul dintre lanuri şi livezi
printre câmpii cu turme şi cirezi,
sub zări de cristaline transparenţe,
venea plângând un tinerel în zdrenţe.
Venea privind în jurul său mirat
că toate le-a ştiut şi le-a uitat...
Cărări şi plaiuri... margini de zăvoi...
i se păreau acum atât de noi.
Măslini şi rodii... gata să-nflorească...
Şi sus... acolo... casa părintească...
Şi inima începe-acum să-i bată.
Dar uite, drept în faţa lui de-odată,
aleargă... tata... către el aleargă...
Ah, pieptul parcă-i gata să se spargă...
„Copilul meu!" Şi s-au cuprins acum.
S-au sărutat şi-au plâns acolo-n drum.
— Sunt vinovat... faţă de cer... faţă de tine.
— Aduceţi iute haina cu rubine!
— Să-ţi fiu copil acum nu se mai poate...
— Puneţi-i un inel cu nestemate!
— Chiar să fiu sluga ta e-un har prea mare!
— Tăiaţi viţelul cel de sărbătoare!
— Primeşte-mă ca rob de-acum ‘nainte.
— Aduceţi cea mai bună-ncălţăminte!
— Cum, tată, pot să cred că m-ai iertat?...
— Ai fost pierdut şi iarăşi te-am aflat!...
Ai fost pierdut şi iarăşi te-am aflat!...
Prietene, aleargă-n zări! Aleargă!
Sunt multe bucurii în lumea largă!
Dar când le guşti pe toate, rând pe rând,
rămâi mai însetat şi mai flămând.
Ferice de acel ce-n ceasul greu
îşi aminteşte că există Dumnezeu.
Şi mai ferice de acela ce, deodată,
a înţeles că Dumnezeu e Tată!...
Poezie de Costache Ioanid din volumul TAINE
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu