conducerea Bisericii
CONDUCEREA BISERICII. NT
nu dă un cod detaliat de reguli pentru conducerea bisericii şi însăşi ideea
unui asemenea cod ar putea părea incompatibilă cu libertatea dispensaţiei
Evangheliei; dar Cristos a lăsat în urmă un grup de lideri în persoana
apostolilor pe care El însuşi i-a ales şi le-a dat câteva principii generale
pentru exercitarea funcţiei lor de conducere.
I. Cel Doisprezece şi Pavel
Cei Doisprezece au fost aleşi ca să fie cu Cristos (Marcu
3:14) şi această asociere personală i-a învrednicit să fie martori ai Lui
(Faptele Apostolilor 1:8); de la bun început ei au fost înzestraţi cu putere
asupra duhurilor necurate şi asupra bolilor (Matei 10:1) şi această putere a
fost înnoită şi mărită, într-o formă mai generală, atunci când promisiunea
Tatălui (Luca 24:49) s-a pogorât asupra lor în darul Duhului Sfânt (Faptele
Apostolilor 1:8); în prima lor misiune ei au fost trimişi să predice (Marcu 3:14)
iar în Marea însărcinare ei au fost trimişi să înveţe toate popoarele (Matei
28:19). În felul acesta ei au primit autoritatea lui Cristos de a evangheliza
în toată lumea.
Dar lor li s-a promis şi o funcţie mai concretă, aceea de a
fi judecători şi conducători ai poporului lui Dumnezeu (Matei 19:28; Luca
22:29-30), având putere să lege şi să dezlege (Matei 18:18), să ierte şi să
reţină păcatele (Ioan 20:23). Acest limbaj a dat naştere la noţiunea de chei,
definite în mod tradiţional în teologie medievală şi la Reformă în felul
următor: (a) cheia doctrinei, pentru a învăţa care conduită este
interzisă şi care este permisă (în terminologia legală evreiască acesta este
sensul tehnic al legării şi dezlegării), şi (b) cheia disciplinei,
pentru a exclude şi excomunica pe cei nedemni şi pentru a primi şi împăca pe
cei pocăiţi, prin proclamarea sau implorarea iertării lui Dumnezeu, prin
iertarea păcatelor numai în Cristos.
Petru a fost cel dintâi care a primit aceste puteri (Matei
16:18-19) şi el a primit de asemenea însărcinarea pastorală de a hrăni turma
lui Cristos (Ioan 21:15), dar el a primit aceste puteri în calitate de
reprezentant şi nu în mod personal; spunem aceasta deoarece atunci când
însărcinarea este repetată în Matei 18:18, autoritatea de a exercita slujba
reconcilierii este atribuită grupului de ucenici ca întreg, şi adunarea
credincioşilor, nu un individ oarecare, acţionează în numele lui Cristos pentru
a deschide Împărăţia credincioşilor şi pentru a o închide în faţa necredinţei.
Totuşi, această funcţie de autoritate este exercitată în principal de către
predicatorii cuvântului şi procesul de triere, de convertire şi respingere,
poate fi observat în acţiune începând cu prima predică a lui Petru (Faptele
Apostolilor 2:37-41). Când Petru L-a mărturisit pe Cristos, credinţa lui a fost
tipică pentru temelia tare, ca de piatră, pe care este zidită biserica (Matei
16:18), dar de fapt pe temelia Ierusalimului ceresc sunt scrise numele tuturor
apostolilor (Apocalipsa 21:14; cf. Efeseni 2:20); ei au acţionat ca un organism
unitar în zilele de început ale Bisericii şi, în ciuda proeminenţei continue a
lui Petru (Faptele Apostolilor 15:7; 1 Corinteni 9:5; Galateni 1:18; 2:7-9),
ideea că Petru ar fi exercitat o conducere permanentă între apostoli este
respinsă, în parte prin poziţia de conducere pe care a deţinut-o Iacov în
*Conciliul de la Ierusalim (Faptele Apostolilor 15:13,19) şi în parte prin
faptul că Pavel l-a înfruntat pe Petru în faţă (Galateni 2:11). Apostolii, ca
grup, au constituit conducerea bisericii primare şi acea conducere a fost
eficientă atât în ce priveşte îndurarea (Faptele Apostolilor 2:42) cât şi în ce
priveşte judecata (Faptele Apostolilor 5:1-11). Ei au exercitat o autoritate
generală asupra oricărei adunări şi au trimis doi dintre ei ca să supravegheze
lucrarea nouă din Samaria (Faptele Apostolilor 8:14); de asemenea, împreună cu
presbiterii ei au luat decizia cu privire la modalitatea de admitere a
ne-evreilor (Faptele Apostolilor 15); grija lui Pavel „pentru toate
bisericile" (2 Corinteni 11:28) este ilustrată atât de numărul
călătoriilor sale misionare cât şi de amploarea corespondenţei sale.
II. După înălţare
Imediat după înălţarea lui Cristos, primul pas a fost
completarea locului gol rămas în urma trădării lui Iuda şi ei au făcut lucrul
acesta apelând direct la Dumnezeu (Faptele Apostolilor 1:24-26). Ulterior au
fost socotiţi şi alţii în rândul apostolilor (1 Corinteni 9:5-6; Galateni 1:19)
dar condiţiile de a fi fost un martor al învierii (Faptele Apostolilor 1:22) şi
de a fi fost însărcinat în mod personal de către Cristos (Romani 1:1, 5) nu
puteau continua să fie valabile la nesfârşit. Când au crescut presiunile
lucrării, apostolii au numit şapte asistenţi ai lor (Faptele Apostolilor
6:1-6), aleşi de credincioşi şi ordinaţi de apostoli, iar rolul lor era să
organizeze împărţirea ajutoarelor date de biserică; aceşti şapte au fost
consideraţi diaconi începând din vremea lui Ireneu, dar Filip, singurul a cărui
istorie ulterioară ne este cunoscută, a devenit evanghelist (Faptele Apostolilor
21:8), având o misiune nelimitată de a predica Evanghelia; activităţile lui
Ştefan nu au fost deosebite de aceasta. Conducători ai bisericii care să poarte
un nume specific sunt menţionaţi pentru prima dată în persoana presbiterilor de
la Ierusalim, care au primit darurile (Faptele Apostolilor 11:30) şi au luat
parte la Conciliu (Faptele Apostolilor 15:6). Funcţia aceasta (*PRESBITER)
probabil că a copiat funcţia bătrânilor (presbiterilor) din sinagoga evreiască;
biserica însăşi este numită sinagogă în Iacov 2:2, iar bătrânii (presbiterii)
evreilor, care se pare că au fost ordinaţi prin punerea mâinilor, erau
răspunzători pentru respectarea legii lui Dumnezeu şi aveau puterea să
excomunice călcătorii de lege. Presbiteratul creştin, a cărui rol principal era
slujirea Evangheliei, a mai primit în plus funcţii pastorale (Iacov 5:14; 1
Petru 5:1-3) şi de predicate (1 Timotei 5:17). Presbiteri pentru toate
bisericile din Asia au fost ordinaţi de Pavel şi Barnaba (Faptele Apostolilor
14:23), iar Tit a fost trimis să facă acelaşi luau în Creta (Tit 1:5); deşi
tulburările de la Corint sugerează că în adunarea aceea domnea o democraţie mai
completă (cf. 1 Corinteni 14:26), modelul general pentru conducerea bisericii
locale în era apostolică se pare că a fost un grup de presbiteri sau pastori,
incluzând poate profeţi şi învăţători, alături de diaconi care să ajute, iar
supravegherea întregii Biserici era asigurată de apostoli şi evanghelişti. În
acest sistem nu există nimic care să corespundă exact cu episcopatele diocezane
moderne; *episcopii, când sunt menţionaţi (Filipeni 1:1), formează un comitet
de conducere al bisericii locale, iar poziţia lui Timotei şi Tit a fost aceea
de asistenţi personali ai lui Pavel în lucrarea sa misionară. Pare probabil că
unul dintre presbiteri a primit conducerea permanentă a comitetului şi că
acesta a primit titlul de „episcop" - dar chiar şi când episcopul monarhic
(suveran) este menţionat în scrisorile lui Ignat, el continua să fie pastorul
unei singure biserici. Terminologia NT este foarte flexibilă; în locul oricărui
lucru care să se asemene cu o ierarhie, găsim descrieri vagi cum sunt „cine
cârmuieşte", „cei care vă cârmuiesc în Domnul" (proistamenoi,
„preşedinţi"- Romani 12:8; 1 Tesaloniceni 5:12), „cei care vă conduc"
sau „mai marii voştri" (hegoumenoi, „călăuze" - Evrei 13:7,
17, 24). *Îngerii bisericilor din Apocalipsa 2:3 au fost consideraţi uneori ca
fiind episcopii bisericilor, dar este mai probabil că este o personificare a
bisericilor respective. Cei aflaţi în poziţii de răspundere sunt îndreptăţiţi
să primească cinste (1 Tesaloniceni 5:12-13; 1 Timotei 5:17), să fie plătiţi (1
Corinteni 9:14; Galateni 6:6) şi să nu fie aduse împotriva lor acuzaţii
neîntemeiate (1 Timotei 5:19).
III. Principii generale
Din învăţăturile NT în întregimea sa pot fi deduse cinci
principii generale: (a) toată autoritatea este derivată de in Cristos şi
este exercitată în Numele Lui şi al Duhului Sfânt; (b) umilinţa lui
Cristos constituie un model pentru slujirea creştină (Matei 20:26-28); (c)
conducerea este colectivă şi nu ierarhică (Matei 18:19; 23:8; Faptele
Apostolilor 15:28); (d) funcţiile de învăţare şi conducere sunt asociate
îndeaproape (1 Tesaloniceni 5:12); (e) se poate să fie nevoie de
persoane cu funcţii de administraţie care să-i ajute pe predicatorii Cuvântului
(Faptele Apostolilor 6:2-3). Vezi de asemenea *SLUJIRE şi bibliografia citată
acolo.
G.S.M.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu