arte şi meşteşuguri
ARTE ŞI MEŞTEŞUGURI. În
tot cursul istoriei lor locuitorii Palestinei au menţinut aceleaşi meşteşuguri
de bază ca şi vecinii lor şi au folosit pentru confecţionarea diferitelor
obiecte, lut, metal, fibre, lemn şi piatră. Prelucrarea acestor materiale era
ocupaţia oricărui ţăran, sprijinit de femei care torceau, ţeseau şi făceau de
mâncare. Contactele cu ţări mai avansate din punct de vedere tehnologic le-au
permis evreilor să înveţe şi să adapteze pentru folosinţa lor meşteşuguri mai
specializate şi în felul acesta probabil că ei nu au fost lipsiţi niciodată de
meşteşugari, deşi arheologia a scos la lumină puţine dintre lucrările lor.
Avem dovezi că israeliţii, deşi nu s-au remarcat prin
inventivitatea sau caracterul lor artistic, au apreciat o lucrare bine
realizată. Posedarea unor deprinderi cum au fost cele ale lui Beţaleel, din
seminţia lui Iuda, au fost considerate un dar divin (Exod 31:3; 35:31; 28:3).
Prelucrarea fierului a fost învăţată de la filisteni (1 Samuel 13:20), iar
secretele vopsirii au fost învăţate de la fenicieni, care au pus la dispoziţie
proiectanţi, meşteri şi meseriaşi care să completeze forţa de muncă locală
disponibilă pentru proiecte majore cum au fost construirea palatului regal al
lui David şi a Templului din Ierusalim (vezi secţiunea III. c. de
mai jos). În secolul 1 î.Cr., arta producerii sticlei a fost importată din Tir.
I. Meşteşuguri şi bresle meşteşugăreşti
Din motive de economie şi aprovizionare, meşteşugarii mai
pricepuţi locuiau în oraşele sau cetăţile mai mari, lucrând de obicei într-un
sector special, ca în bazarurile (suq) moderne. Aceasta a dus la
organizarea asociaţiilor meşteşugăreşti sau breslelor numite „familii",
care erau situate uneori într-un oraş unde era concentrată activitatea lor;
astfel, scribii erau la Iabes (1 Cronici 2:55), iar vopsitorii şi ţesătorii la
Tell Beit Mirsim (Debir?; 1 Cronici 4:21). La Ierusalim anumite sectoare erau
rezervate pentru lucrătorii în lemn şi în piatră (1 Cronici 4:14; Neemia
11:35); olarii (Matei 27:7) şi nălbitorii (2 Împăraţi 18:17) aveau ogoare ale
lor, în afara zidurilor cetăţii. Membrul unei bresle era numit „fiu" al
meşteşugului său (de ex. aurarii din Neemia 3:8, 31). În vremea NT, breslele
erau grupuri politice puternice care lucrau cu autorizaţie imperială. Dimitrie
a condus breasla argintarilor din Efes (Faptele Apostolilor 19:24), iar faptul
că Alexandru este numit „căldărarul" (lucrător în cupru - gr. chalkeus)
lasă să se înţeleagă că era membru al unei asemenea bresle (2 Timotei 4:14). Un
termen general (în ebr. haras, „unul care taie în, unul care
născoceşte") este folosit atât pentru meşteşugari în general (Exod 38:23;
2 Samuel 5:11) cât şi pentru lucrătorii specializaţi în prelucrarea metalului,
fie că este vorba de cupru (2 Cronici 24:12; Isaia 40:19) sau de fier (Isaia
44:12; 2 Cronici 24:12). Acest termen include pe cei care pregătesc şi
rafinează metalul (Ieremia 10:9) cât şi pe cei care lucrează în lemn (Isaia
44:13; 2 Împăraţi 12:12), cei care prelucrează piatra (2 Samuel 5:11), cei care
gravează pietre preţioase (Exod 28:11) sau cei specializaţi în confecţionarea idolilor
(Isaia 44:9-20).
II. Uneltele de bază
În Palestina au fost găsite, datând din vremuri preistorice,
cuţite, răzătoare şi săpăligi de cremene; cremenea a continuat să fie folosită
multă vreme pentru unelte rudimentare, pentru seceri, în care cremenea este
prinsă într-un semicerc de lut, sau pentru amnare. Uneltele de lemn şi
ciocanele şi piuele de piatră sunt foarte vechi. Fierul meteoric a fost folosit
atunci când a fost disponibil (Geneza 4:22), la fel ca şi cuprul nativ, încă
din cca. 6.000 î.Cr. În Palestina cuprul a fost folosit în mod obişnuit din
3200 î.Cr., iar fierul şi uneltele de fier au fost folosite din abundenţă după
sosirea filistenilor, c. 1190 î.Cr. (cf. 1 Împăraţi 6:7). Topoarele, cu mânere
de lemn, erau folosite pentru tăiat copaci (Deuteronom 19:5), iar cuţitele
(Geneza 22:6) erau folosite pentru diferite scopuri, inclusiv pentru mâncat
(Proverbe 30:14). Uneltele sunt menţionate uneori cu termeni evreieşti
colectivi, keli, „vase, instrumente", sau hereb, care
include sabia, cuţitul şi orice obiect cu tăiş ascuţit. Topoarele de fier (2
Împăraţi 6:5), fierăstraiele (1 Împăraţi 7:9), teslele , săpăligile,
răzuitoarele, dălţile, sulile, burghiele
şi cuiele (Ieremia 10:3-4) erau folosite în mod obişnuit şi şi-au lăsat
urmele în obiectele descoperite în excavaţii.
III. Dovezi arheologice
a. Olarul
Cele mai vechi vase de lut cunoscute provin din N Siriei şi
sunt datate în jur de 8000 î.Cr. Totuşi, abia în c. 4000 î.Cr. au folosit
olarii o roată simplă, iar în c. 3000 î.Cr. a fost inventată roată cu rotaţie
rapidă. *Olarul, al cărui mod de lucru este descris în Ieremia 18:3-4, şedea pe
un scaun de piatră şi cu picioarele învârtea o roată mare din piatră sau lemn,
situată într-o groapă, şi această roată învârtea o altă roată de piatră pe care
era modelat vasul . Un atelier de olar, cu „două pietre" (v. 3), a fost
descoperit la Lachiş (c. 1200 î.Cr.). Roţi mai mici confecţionate din piatră
sau din lut şi care se roteau într-un disc cu ax datează din vremea monarhiei
şi au fost găsite la Meghido, Ghezer şi Haţor. Lutul folosit pentru vasele mai
fine sau pentru tăbliţe de scris era pregătit prin călcarea în picioare a
lutului brut amestecat cu apă (Isaia 41:25). Pentru dezvoltarea olăritului şi
pentru tipurile de vase de lut folosite, vezi articolul *OLAR. Cuptoare pentru
ars vase de lut au fost găsite în multe locuri din Palestina, deşi rareori a
rămas ceva mai mult decât vatra de ars. Lângă atelierul unui olar din Meghido
se află trei *cuptoare în formă de „U" (secolul al 8-lea sau al 7-lea î.Cr.).
b. Constructorul
Confecţionarea de *cărămizi uscate la soare, pentru a fi
folosite în construirea locuinţelor obişnuite, făcea parte din munca sezonieră
a ţăranului, care îşi acoperea casa cu lut sau trestie, întinse peste
acoperişul din buşteni. Asemenea clădiri necesitau îngrijire permanentă. În
câteva cazuri cărămizile făcute în tipare au fost arse şi probabil că aceasta a
fost lucrarea olarului.
Cuvântul ebr. bana, care înseamnă „a construi"
şi „a reconstrui, a repara" şi „constructor", este folosit atât
pentru lucrătorii calificaţi cât şi pentru cei necalificaţi (2 Cronici 34:11)
care erau necesari pentru lucrul la orice proiect mare unde lucrau pietrari,
tâmplari şi mulţi cărăuşi şi oameni necalificaţi. Clădirile mari erau
construite după un plan, sub supravegherea unui meşter constructor (gr. architekton;
1 Corinteni 3:10).
Locul de construcţie era măsurat mai întâi cu frânghia de
măsurat, care consta dintr-o sfoară sau o frânghie (2 Samuel 8:2; Zaharia 2:1),
o aţă (1 Împăraţi 7:15) sau un fir de in împletit (Ezechiel (40:3) marcat în
coţi (1 Împăraţi 7:15, 23). În vremurile heleniste era folosită o trestie
marcată în prăjini (Apocalipsa 11:1; 21:15). Pentru măsurarea unui teren puteau
fi folosite mai multe frânghii (2 Samuel 8:2); măsurătoarea era scrisă pe plan.
Lucrarea celui ce măsura terenul este considerată un simbol al judecăţii divine
(Isaia 28:17; Ieremia 31:39).
Progresul făcut în construire era verificat de meşterul
constructor cu un „fir cu plumb", o sfoară având la capăt o bucată de
plumb sau cositor (’anak; Amos 7:7-8), o piatră (Zaharia 4:10) sau un
obiect greu (în ebr. misqelet); 2 Împăraţi 21:13), care indica dacă
zidul era vertical. Acesta era un simbol al testării adevărului (Isaia 28:17).
Metafora construirii era folosită frecvent, deoarece Dumnezeu, ca un
constructor zideşte o naţiune (Psalmul 69:35), casa lui David (Psalmul 89:4) şi
cetatea Sa, Ierusalimul (Psalmul 147:2). De asemenea, Biserica este comparată
cu o clădire (1 Corinteni 3:9; 1 Petru 2:4-6). Pavel foloseşte cuvântul „a
zidi", „a edifica" (gr. oikodomeo) de vreo 20 de ori.
Credincioşii sunt zidiţi (epoikodomeo) în Cristos (Coloseni 2:7) şi sunt
îndemnaţi să se zidească ei înşişi în credinţă (Iuda 20).
c. Tâmplarul
Atât Iosif (Matei 13:55) cât şi Isus (Marcu 6:3) au
practicat meseria străveche de tâmplar (gr. tekton) . Un lucrător
priceput în prelucrarea lemnului (ebr. haras ’esim) făcea toate
lucrările de tâmplărie necesare în construcţii - făcea acoperişul, uşi,
ferestre şi scări. El confecţiona de asemenea mobilier - paturi, scaune, mese
şi scăunele pentru picioare. Asemenea obiecte de mobilier, cât şi vase, linguri
şi cutii cu încrustaţii fine au fost găsite în mormintele din Ierihon (cca.
1800 î.Cr.). Tâmplarul confecţiona şi utilaje agricole, cum sunt plugul, jugul,
uneltele de treierat (2 Samuel 24:22) sau scândurile (Isaia 28:27-28) şi
maşinile de irigat. În cetăţile mari, grupuri de tâmplari care construiau care
în timp de pace, în timp de război făceau care de război (Cântarea Cântărilor
3:9). În Levant, construirea de corăbii se pare că a rămas un monopol fenician,
cu centrul în Tir, unde erau construite corăbii din lemn de chiparos, cu
catarge de cedru şi vâsle de stejar (Ezechiel 27:5-6). (*CORĂBII.) Unii
tâmplari făceau idoli (Isaia 44:13-17).
Deşi israeliţii au prelucrat ei înşişi lemnul pentru
lucrurile din Cortul întâlnirii (Exod 25), pentru construirea palatului lui
David (2 Samuel 5:11) şi a Templului construit de Solomon, lemnul şi tâmplarii
cu experienţă au fost furnizaţi de Tir, potrivit unei înţelegeri. Acelaşi lucru
a fost făcut pentru Templul de mai târziu (Ezra 3:7) şi poate şi pentru
repararea Templului, despre care scrie în 2 Cronici 24:12.
Cioplirea lemnului a fost efectuată de câţiva specialişti
(Exod 31:5; 35:33), care se poate sa fi lucrat şi în os şi în fildeş. Aceştia
au lucrat heruvimul pentru primul Templu (1 Împăraţi 6:23) şi alte obiecte de
artă. Pentru aceste lucrări a fost importat lemn de esenţă tare, lemn de
abanos, santal şi cimşir, în timp ce lemnul local de cedru, chiparos, stejar,
frasin (Isaia 44:14) şi acacia a fost folosit pentru tâmplărie; lemnul de dud
era folosit în mod obişnuit pentru unelte agricole. (*POMI)
Tâmplarul avea mai multe unelte specifice: o unealtă pentru
marcat (sered), compasul sau unealta de împărţit (mehuga),
tesla (maqsu’a - „o unealtă de
răzuit", „rindea", Isaia 44:13), barda mică (ma’asad),
fierăstrăul de fier (unele erau cu două tăişuri), pilele (Ieremia 10:4),
burghiul şi ciocanul de lemn (halmut,
Judecători 5:26) şi ciocanul; (maqqaba, Isaia 44:12) cât şi diferite
dălţi şi sule; exemple de asemenea unelte au fost descoperite. Atât cuiele cât
şi îmbinările cu pene pot fi întâlnite în obiecte de lemn de la mijlocul epocii
bronzului şi din perioada monarhiei. În vremea romană erau folosite diferite
tipuri de rindele de lemn şi cuţite.
d. Pietrarul
Întrucât transportul şi prelucrarea pietrei erau
costisitoare, folosirea pietrei într-o casă particulară era considerată o
extravaganţă (Amos 5:11), iar pentru clădirile publice mai importante piatra
era folosită cu economie şi numai pentru elementele esenţiale (*PIATRĂ
UNGHIULARĂ, *ARHITECTURĂ). În timp ce în Egipt existau cariere pentru
exploatarea granitului, gresiei, cuartitului şi calcarului, în Palestina exista
numai calcar. Blocurile de pietre mai tari folosite pentru construirea
Templului şi a altor clădiri impunătoare au fost prelucrate în Liban, mai
înainte să fie importate (1 Împăraţi 6:7). Pietrarul folosea în mare măsură
aceleaşi unelte ca şi tâmplarul, pentru a tăia piatra de calcar (1 Împăraţi
7:9) şi pentru a o ciopli cu ciocanul şi dalta sau cu ciocanul de zidărit.
Pentru a scoate din carieră blocuri mari de piatră erau folosite pene care erau
bătute cu ciocane de lemn şi înmuiate până când piatra crăpa din cauza forţei
lor de expansiune; această metodă era folosită în mod obişnuit în Orientul
Apropiat. Piatra tare era modelată prin lovituri repetate cu un ciocan de metal
(ebr. pattis). Un asemenea ciocan este folosit pentru a descrie acţiunea
Cuvântului divin (Ieremia 23:29) şi a puternicului Babilon (Ieremia 50:23).
Pietrarii săpau de asemenea morminte în grotele naturale din
dealuri sau săpau puţuri în zonele de deal, pentru ca apoi să excaveze camere
mortuare (Isaia 22:16). Exemple foarte bune de asemenea mausolee de familie pot
fi întâlnite la Bet-Şemeş (secolul al 8-lea î.Cr.) şi în jurul Ierusalimului
(secolul al 8-lea î.Cr. şi secolul 1 î.Cr. - secolul al 2-lea d.Cr.).
Rezervoare sau cisterne adânci, cum sunt cele săpate la Lachiş, Meghido şi
Ghibeon, au necesitat săparea şi transportul manual a 400.000 de metri cubi de
piatră de calcar. Acolo, şi în tunelele de apă săpate de pietrari şi de mineri,
continuă să fie vizibile urmele dălţilor lor. (*MINERIT, *ARHITECTURĂ,
*SILOAM.)
În perioada monarhiei au fost tăiate pietre mari pentru a
servi drept baze pentru stâlpi, iar începând cu secolul al 10-lea î.Cr. au fost
făcute construcţii din piatră cioplită, măsurată cu grijă. În perioada
elenistă, clădirile irodiene din Ierusalim, Macpela şi alte locuri, ne arată
felul în care blocuri imense de piatră erau cioplite cu atâta grijă încât
puteau fi aliniate fără mortar şi chiar în zilele noastre este imposibil să
introduci între blocurile de piatră o lamă de cuţit. Asemenea lucrări
minuţioase pot fi văzute la Meghido, în secolul al 9-lea. Semne lăsate de
pietrari pot fi văzute pe o serie de construcţii cum sunt treptele sinagogii
din Capernaum. Pietrarii erau folosiţi şi pentru a face inscripţii pe pietre;
pentru aceasta era folosită scrierea cursivă, deoarece exemplele pe care le avem
din mormântul lui Şebna, tunelul Siloamului şi fragmentul din Samaria nu indică
nici o adaptare la materialul pentru *scriere. Inscripţii fine pot fi găsite pe
sigilii.
e. Metalurgii
Cuprul (arama) era prelucrat în mod obişnuit în Palestina,
începând din cca. 3200 î.Cr. . După cca. 2000 î.Cr. a devenit obişnuită
folosirea bronzului în loc de cupru şi acest material a continuat să fie
folosit şi după introducerea fierului. Solomon a dispus confecţionarea unor
obiecte mari, cum sunt stâlpii pentru Templu, turnaţi din bronz de către un
metalurg din Tir, care i-a turnat în tipare de lut din valea Iordanului, între
Sucot şi Ţartan (1 Împăraţi 7:46; 2 Cronici 4:17). Datorită tăriei sale mai
mari, fierul era preferat pentru confecţionarea de unelte agricole şi arme, dar
tehnicile de producere şi întreţinere erau mai complicate. La început Israel nu
a cunoscut prelucrarea fierului şi a depins de filisteni pentru furnizarea
uneltelor de fier (1 Samuel 3:19-22).
Metalurgul lucra în cetate folosind un cuptor alimentat cu
aer suflat cu foale din piele (în ebr. mappuah, „o unealtă de
suflat") . De aceea metalurgul era numit de obicei „cel ce suflă
(cărbunele)", un titlu înrudit cu termenul acadian nappahu (Isaia
54:16). Cuprul şi bronzul erau rafinate în creuzete (evr. masrep,
Proverbe 17:3; 27:21) şi apoi erau turnate în forme de piatră sau de lut.
Fierul, pe de altă parte era forjat prin batere pe nicovală (în ebr. pa’am,
Isaia 41:7). Fierarul este numit, cum este şi firesc, „cel care bate
nicovala", în timp ce lucrătorul în bronz, care trebuia să cioplească şi
să îndrepte obiectele turnate cu ciocanul, este numit „cel care netezeşte cu
ciocanul" (Isaia 41:7). Tehnicile de lipire, nituire şi turnare au fost
practicate de aceşti meşteşugari şi le-au permis să confecţioneze obiecte
complexe. Un asemenea obiect este un stativ mic din Meghido care, dacă este de
provenienţă israelită, arată că deprinderile lor tehnice erau la fel de bune ca
şi ale vecinilor lor.
Metalurgii confecţionau o serie de vase şi obiecte de metal,
lame de plug, vârfuri pentru ţepuşele de îmboldit boii, furci, osii şi topoare,
cât şi ace, fibule (din secolul al 10-lea î.Cr.), figurine şi instrumente mici.
Confecţionarea cuţitelor, care erau strâns înrudite cu pumnalele şi săbiile, cu
vârfurile de lance şi de suliţă, şi cu alte arme de război (*ARMURĂ ŞI ARME),
ne aminteşte cu câtă uşurinţă aceşti meşteşugari puteau să treacă de la
confecţionarea de arme la confecţionarea de unelte paşnice (Isaia 2:4; Ioel
3:10; Mica 4:3).
Femeile au posedat bijuterii încă din vechime şi aceasta era
pentru ele singura metodă de a poseda şi de a păstra averea personală. Aurarii
şi argintarii foloseau foale pentru a ventila cuptoarele lor mici şi turnau
produsele lor cu ajutorul unor tipare de steatit sau de lut. Cire perdue,
granulaţia, filigranul şi încrustaţiile cloazonate erau tehnici folosite de
aurari şi argintari.
f. Tăbăcarul
Pielea tratată a oilor şi a caprelor era folosită pentru
anumite articole de îmbrăcăminte (Levitic 13:48; Numeri 31:20), pentru sandale
şi curele (2 Împăraţi 1:8; Matei 3:4). Pieile cusute erau folosite ca vase
ieftine pentru apă (Geneza 21:14), vin (Matei 9:17) sau alte lichide
(Judecători 4:19). Uneori pieile erau cusute sub forma unor „sticle".
Pielea era folosită uneori pentru corturi (Exod 25:5; Numeri 4:6), dar mai ales
pentru articole militare, cum sunt coifurile, tolbele, hamurile pentru care de
război, praştiile şi scuturile (acestea erau unse bine pentru a preveni
crăparea sau pătrunderea sâgeţilor; 2 Samuel 1:21; Isaia 21:5). Sandalele din
piele de focă sau purcel de mare erau un semn de lux (Ezechiel 16:10), deşi
este posibil ca, la fel ca în Egipt şi Asiria, pielea fină să fi fost folosită
pentru a acoperi paturi, scaune şi alte articole de mobilier.
Întrucât tăbăcitul este o operaţiune rău mirositoare, era
efectuată de obicei în afara cetăţilor şi în apropierea unor cursuri de apă.
Vizita făcută de Petru lui Simon, tăbăcarul, afară din Iope (Faptele
Apostolilor 9:43; 10:6, 32) arată în ce măsură a trecut el peste reţinerile legate
de contactul cu ceea ce era necurat din punct de vedere ceremonial. Procesul
începea prin îndepărtarea grăsimii animalului de pe piele, folosind răzuitoare
de piatră sau cuţite de metal. Părul era îndepărtat prin răzuire, prin
înmuierea pielii în urină sau prin frecare cu sodă. După aceea pielea era
prelucrată fie prin afumare, fie prin frecare cu un ulei, fie prin tanare cu
coajă de lemn sau cu frunze. Dacă părul sau blana nu era îndepărtată, pielea
era tratată cu alaun obţinut din Marea Moartă sau din Egipt, era uscată la
soare şi apoi tratată cu ulei pentru a-i elimina rigiditatea.
g. Vopsitorul
Meşteşugul antic al vopsitului era cunoscut evreilor încă
din vremea Exodului, când pieile folosite pentru Cortul întâlnirii au fost
vopsite în roşu folosind lichidul obţinut prin zdrobirea insectelor cochineale
găsite în stejari (Exod 26:1, 31; 36:8; Levitic 14:4). Colorantul purpuriu
închis sau roşu-violet de „Tir" sau colorantul „Imperial", preparat
din moluştele purpura şi murex găsite pe coasta de E a Mediteranei,
a fost în principal un monopol fenician şi a fost folosit pentru vopsirea
hainelor foarte scumpe care erau un semn de rang şi nobleţe (Judecători 8:26;
Proverbe 31:22; Luca 16:19; Apocalipsa 18:12,16). Comerţul cu acestea este
atestat în textele de la Ras Shamra (cca. 1500 î.Cr.). Acesta a fost colorantul
„purpuriu" folosit pentru ţesătura cortului (Exod 26:31; 28:5), pentru
perdeaua din Templu; „albastru, purpuriu şi cărămiziu" erau variante ale
aceluiaşi colorant (2 Cronici 3:14); acelaşi colorant a fost folosit pentru
haina pusă pe Isus la judecată (Ioan 19:2, 5). Băştinaşii israeliţi au învăţat
acest meşteşug de la meşterii din Tir, la cererea lui Solomon (2 Cronici 2:7).
Lidia făcea comerţ în Tiatira cu material tratat în mod similar (Faptele
Apostolilor 16:14). Vezi JNES 22, 1963, p. 104 ş.urm.
În Palestina, coloranţii galbeni erau obţinuţi prin
măcinarea cojilor de rodii; fenicienii foloseau de asemenea şofran şi curcumă.
Albastrul era obţinut din plantele de indigo (Indigofera tinctoria) importat
din Siria sau Egipt, unde a fost transplantat din India. Glastul (drobuşor) a
fost cunoscut după anul 300 î.Cr.
La Tell Beit Mirsim (= Debir?) au fost excavate şase sau
şapte plante producătoare de coloranţi, indicând faptul că producţia textilă era
importantă în acel loc. La Tell Amal, în apropiere de Bet-Şean, au fost găsite
multe vase de lut cu gheme de aţă colorată, alături de obiecte legate de
ţesătorie, cum sunt greutăţile pentru războiul de ţesut.
h. Nălbitorul
Arta înălbirii, a curăţirii şi albirii pânzei, a fost
importantă datorită preţului ridicat al pânzei şi datorită nevoii de a curaţi
fibrele de uleiuri şi răşini naturale înainte de vopsire. În multe locuri
nălbitorul era şi vopsitor.
De obicei nălbitorul lucra în afara cetăţilor, aproape de un
curs de apă unde pânza să poată fi curăţită prin batere pe o piatră aflată în
apă. De aceea nălbitorul era numit de multe ori „cel care calcă în teasc"
(în ebr. kabas). Locul de lângă zidul de E al Ierusalimului, afară din
cetate, unde hainele erau întinse la soare ca să se usuce, era numit „câmpul
nălbitorului" (2 Împăraţi 18:17; Isaia 7:3; 36:2). Hainele lui Cristos, în
urma schimbării la faţă, sunt descrise ca fiind mai albe decât albul care poate
fi obţinut de orice nălbitor (gr. gnapheus, „cel care tratează
pânza" ; Mica 9:3).
Pentru curăţire se importa uneori natron (nitrat) din Egipt,
unde era folosit ca săpun, în amestec cu un lut alb (Proverbe 25:20; Ieremia
2:22). Leşiile alcaline erau obţinute cu uşurinţă din cenuşa plantelor, iar „săpunul"
(în ebr. borit, kalit) era obţinut prin arderea plantei de sodă (Salsola
kali). „Leşia nălbitorului", în Maleahi 3:2, probabil că a fost
„cenuşă de borit”, întrucât nitratul de potasiu şi de sodiu se pare că
nu erau cunoscute în Siria sau Palestina, deşi au fost găsite în Babilonia.
Alte meşteşuguri: *ARTĂ, *COSMETICE ŞI PARFUMURI, *FILDEŞ,
*TORS ŞI ŢESUT, *BRODERIE; sticlărie, *STICLĂ; alte referiri la meşteşuguri:
*MUZICĂ, *EGIPT, *ASIRIA şi *BABILONIA.
BIBLIOGRAFIE
C. Singer (ed.), A History of Technology, 1, 1958; G.
E. Wright, Biblical Archaeology, 1957, p. 191-198; R. J. Forbes, Studies
in Ancient Technology, 1-8, 1955-64; A. Reifenberg, Ancient Hebrew Arts,
1950; A. Lucas, Ancient Egyptian Materials and Industries, 1962; J.
Jeremias, Jerusalem in the Time of Jesus, 1969; D. Strong şi D. Brown, Roman
Crafts, 1976.
D.J.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu