Cântarea Mariei
CÂNTAREA MARIEI. La
fel ca şi alte cântări din Luca 1-2, profeţia Mariei (Luca 1:46-55) şi-a primit
numele din versiunea latină Vulgata. Unii comentatori au considerat că
„Maria" (Luca 1:46) nu este numele din original, ci „Elisabeta", nume
care apare în versiuni mai puţin atestate (cf. Creed). S-ar putea ca Luca, în
original, să fi scris doar „Ea a spus", şi ambele nume, „Maria" şi
„Elisabeta", au fost încercări ale copiştilor de a atribui cântarea unei
anumite persoane. Teologii au păreri diferite cu privire la persoana căreia i
se potriveşte mai bine conţinutul cântârii, Maria sau Elisabeta. Episodul care
constituie cadrul face trecerea de la vestirea naşterii la istorisirea
naşterii; este asociată îndeaproape cu prima etalare şi continuă tema
mesianică. Prin urmare, este mai probabil că Luca a considerat că este dntarea
Manei despre Cristos.
Acest poem liric urmează modelul psalmilor din VT şi are o
afinitate deosebită cu Cântarea Anei (1 Samuel 2:1-10). Succesiunea naraţiunii
este modelată de tema lui Luca şi etalarea nu trebuie considerată ca un răspuns
spontan sau exact al Mariei. În acelaşi timp, nu trebuie considerată o simplă
reconstituire editorială. Pentru Luca semnificaţia etalării stă în faptul că
este o profeţie a Mariei, cu alte cuvinte, conţinutul etalării a venit de pe
buzele ei şi a exprimat gândurile şi sentimentele ei.
După cum această etalare constituie punctul culminant al
secţiunii, tot astfel în cadrul etalării observăm o creştere în intensitate.
Cântarea este împărţită în patru strofe care descriu (1) tresăltarea de bucurie
a Mariei, recunoştinţa şi slava pentru binecuvântarea personală pe care a
primit-o; (2) caracterul şi îndurarea lui Dumnezeu pentru toţi cei care I se
închină; (3) suveranitatea Lui şi dragostea Lui pentru cei smeriţi; şi (4) îndurarea
Lui specială faţă de Israel. Motivul etalării Mariei este că Dumnezeu a găsit
cu cale să o aleagă pe ea, o fecioară de la ţară, dintr-o familie modestă, ca
să împlinească speranţa oricărei fecioare evreice. Este probabil că în iudaism
lucrul care conferea cel mai profund sens şi cea mai mare bucurie unei mame era
posibilitatea ca fiul născut să fie Izbăvitorul.
Ultima parte a etalării este o descriere a izbăvirii
mesianice date de Dumnezeu şi este practic o parafrazare a unor pasaje din VT.
Această izbăvire este profeţită în termenii izbăvirii naţionale de asupritori
umani. Acesta este un mod tipic de exprimare a mesianismului precreştin. NT nu
contrazice acest mesianism ci doar B transferă la parousia lui Mesia în
„veacul escatologic viitor" (cf. Faptele Apostolilor 1:6 ş.urm.). Aşa cum
este cazul adesea cu profeţiile din VT, aceste acţiuni mesianice ale lui
Dumnezeu stat privite ca şi cum s-ar fi împlinit deja: promisiunea lui Dumnezeu
este la fel de reală ca şi actul propriu-zis (cf. Geneza 1:3); cuvântul Său
este cuvântul puterii. Obiectul specific al indurării lui Dumnezeu este „robul
său Israel" (Luca 1:54 ş.urm.; cf. Faptele Apostolilor 3:13,26; 4:27, 30).
Nu ştim cu certitudine dacă aici este reflectată distincţia făcută în VT între
întreaga naţiune şi rămăşiţa neprihănită; ideea este lăsată de multe ori într-o
stare nedefinită şi contrastul din v. 51-53 poate fi doar intre poporul evreu
şi stăpânitorii ne-evrei. Dar în gândul lui Luca şi al primilor săi cititori
este cert că nu lipseşte interpretarea tipic creştină a unor concepte cum sunt
„Israel" (cf. Luca 24:21- 26; Ioan 12:13; Faptele Apostolilor 1:6; Romani
9:6), „slujitor" şi „sămânţă" (Ioan 8:39; Galateni 3:16,29) şi
probabil că această interpretare afectează şi modul în care înţelege profeţia
Mariei. (*BUNA VESTIRE -*BINECUVÂNTAT.)
BIBLIOGRAFIE
J. M. Creed, The Gospel According to St. Luke, 1942,
p. 21-24; R. Laurentin, „Les Évangiles de l’enfance", Lumiere et Vie
23, 1974, p. 84-105.
E.E.E.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu