chemare
CHEMARE. În VT şi în NT
cuvântul acesta apare de vreo 700 de ori ca verb, substantiv sau adjectiv. În
limba ebraică rădăcina principală a cuvântului este qr’ în greacă sunt
folosite kalein (împreună cu formele sale compuse şi formele sale
derivate, kletos, „chemat", şi klesis, „chemare"), legein
şi phonein. În ambele limbi există şi alte verbe care sunt traduse
uneori „a chema"; de ex. ’mr, în Isaia 5:20, şi chrematizein,
în Romani 7:3.
I. În Vechiul Testament
a. „A chema", sau „a invita, a chema
pe cineva pe nume" (Geneza 3:9, etc.); „a convoca (a strânge) o
adunare" (Plângerile 1:15). „A chema numele" este o expresie
întâlnită în Geneza 4:26 şi în alte texte („au început oamenii să cheme Numele
Domnului"); prin aceasta se înţelege că oamenii au cerut protecţia lui
Dumnezeu fie prin a cere ajutor de la cineva al cărui nume (adică, caracter)
era cunoscut, fie prin a-şi da lor numele Domnului (cf. Geneza 4:26; Deuteronom
28:10; Isaia 43:7).
b. „A numi" - acest sens este
întâlnit în versete cum este Geneza 1:5 („Dumnezeu a numit lumina zi").
Acele versete în care Dumnezeu este subiectul indică unitatea fundamentală a
celor două sensuri ale termenului qr’, dezvăluind prin aceasta înţelesul
teologic al cuvântului. Primul sens este acela de chemare la a-L sluji pe
Dumnezeu într-o calitate oarecare şi pentru un anumit scop precis (1 Samuel
3:4; Isaia 49:1). Sensul al doilea nu este uşor de stabilit; cuvântul este folosit
atât pentru a descrie (Geneza 16:11; cf. Matei 1:21) cât şi pentru a indica o
relaţie între Dumnezeu, care numeşte, şi cel numit de El, în special Israelul.
Isaia 43:1 rezumă chemarea lui Dumnezeu şi numirea Lui Israel ca fiind al Lui,
un popor separat de alte popoare, învestit cu lucrarea de a depune mărturie şi
cu privilegiul de a fi apărat de Numele Lui. Dumnezeu este Cel care iniţiază
această chemare şi numai o minoritate (rămăşiţă) a primit-o (de ex. Ioel 2:32).
II. În Noul Testament
Aici sunt întâlnite aceleaşi sensuri, iar chemarea făcută de
Dumnezeu este acum „în Cristos Isus" (Filipeni 3:14). Este chemarea de a
purta numele de „creştin" (1 Petru 4:16; Iacov 2:7; Faptele Apostolilor
5:41; Matei 28:19) şi de a-i aparţine lui Dumnezeu în Cristos (1 Petru 2:9).
Expresia „a chema la" este întâlnită în Marcu 2:17, iar „a-i pune
numele" este găsită în Luca 1:59. Participiul prezent, la diateza pasivă,
este folosit frecvent, cum este cazul în Luca 7:11. Isus i-a chemat pe ucenici
şi ei L-au urmat (Marcu 1:20). Epistolele, în special cele ale lui Pavel, arată
clar sensul teologic al chemării lui Cristos. Aceasta vine de la Dumnezeu, prin
Evanghelia mântuirii prin sfinţire şi credinţă (2 Tesaloniceni 2:14), pentru a
intra în Împărăţia lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 2:12), pentru a avea părţăşie
(1 Corinteni 1:9) şi pentru a sluji (Galateni 1:15). Alţi scriitori atribuie
acest sens deplin chemării lui Dumnezeu prin Isus (cf. Evrei 3:1; 9:15; 1 Petru
2:21; 1 Ioan 3:1, în special pasajul „să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Şi
suntem."). Cei care L-au primit pe Cristos sunt „chemaţi" (1
Corinteni 1:24; Lightfoot traduce aici „credincioşi"). Pavel pune semnul
de egalitate între chemare şi acceptare (Romani 8:28 ş.urm.) pentru a pune
accent pe scopul neschimbător al lui Dumnezeu (Romani 9:11), cu alte cuvinte,
Pavel consideră că această chemare este eficace. Cuvintele lui Isus din Matei
22:14 fac distincţie între „cei chemaţi", cei care aud, şi „cei
aleşi", cei care primesc chemarea şi devin „aleşi".
Mulţi comentatori interpretează „chemarea" din 1
Corinteni 7:20 ş.urm. ca o ocupaţie specială. Cu toate acestea, klesis
înseamnă aici chemarea divină adresată fiecărui om, chemare care este un
eveniment istoric concret, adică, un eveniment care include circumstanţele exterioare
în care a avut loc. Prin urmare, sclavia nu este incompatibilă cu credinţa în
Cristos.
BIBLIOGRAFIE
Arnt, p. 399 ş.urm. K. L. Schmidt, TNDT 3, p. 487-536; TWBR;
L. Coenen, NIDNTT 1, p. 271-276; J.-J. von Allmen, Vocabulary of the Bible,
1958.
M.R.W.F.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu