chip
CHIP. De obicei
termenul indică o reprezentare materială a unei zeităţi. Spre deosebire de
termenul „idol", care are un ton peiorativ, „chip" sau „imagine"
este o descriere obiectivă. Pretutindeni în Orientul Apropiat antic se găseau
imagini ale diferitelor zeităţi în temple şi în alte locuri sfinte, cum erau
altarele în aer liber; multe case particulare aveau de asemenea o nişă unde era
aşezată imaginea zeităţii protectoare a familiei. Acestea erau de obicei
antropomorfe (având forma unei fiinţe umane), deşi imaginile teriomorfe (având
forma unor animale) erau folosite de asemenea pe larg, în special în Egipt.
Forma chipului, în special în exemplele teriomorfe,
reprezenta frecvent o caracteristică proeminentă a zeităţii respective; astfel,
chipul unui taur (de ex. zeul El din Canaan) ilustra puterea şi fertilitatea
zeului. Chipul nu avea scopul principal de a fi o reprezentare vizuală a
zeităţii, ci un loc unde să locuiască spiritul zeităţii, permiţându-i zeului să
fie prezent în mod fizic în mai multe locuri în mod simultan. Un închinător
care se ruga înaintea unui chip nu credea neapărat că rugăciunile sale erau
adresate figurii de lemn sau de metal, ci probabil considera că acel chip era o
„proiecţie" sau o concretizare a zeităţii. Desigur, oamenii din Israel
care contestau realitatea oricărei zeităţi reprezentată printr un chip
susţineau că închinătorii care venerau zeităţi străine se închinau de fapt la
lemn şi la piatră simplă (*IDOLATRIE).
Chipurile erau confecţionate în mai multe moduri. De ex. masseka
era turnat din cupru, argint sau aur într-un tipar. Un chip gravat sau un chip
cioplit (pesel) era sculptat din piatră sau lemn; chipurile din lemn
puteau fi acoperite cu metale preţioase (cf. Isaia 40:19). Vezi Isaia 41:6-7;
44:12-17.
I. În Vechiul Testament
a. Chipuri de zei străini.
Deşi confecţionarea chipurilor şi închinarea la acestea era interzisă de legea
din Pentateuh (Exod 20:4-5) şi condamnată de profeţi (de ex. Ieremia 10:3-5;
Osea 11:2), folosirea lor în Israel în tot timpul perioadei pre-exilice era un
lucru obişnuit (Judecători 6:25; 1 Împăraţi 11:5-8; 16:31-33) şi uneori ele
erau puse chiar în Templu (2 Împăraţi 21:3-5, 7).
b. Chipuri ale lui Iahve.
Pietrele de aducere aminte (maşşebot) ridicate de Patriarhi (de ex.
Geneza 28:18, 22; 35:14) probabil că au fost considerate la început ca şi
chipuri (ale lui Dumnezeu) (la fel ca şi pomii sacri; cf. Geneza 21:33), dar
mai târziu au fost interzise (Aşera, Deuteronom 16:21) sau reinterpretate ca
simple obiecte comemorative (cf. Geneza 31:45-50; Iosua 4:4-9). Mai târziu
imaginile lui Iahve au fost condamnate de Iahviştii puri: viţelul de aur de la
Sinai (Exod 32:1-8), *Efodul făcut de Ghedeon (Judecători 8:26-27), viţeii de
aur de la Dan şi Betel (1 Împăraţi 12:28-30), viţelul de la Samaria (Osea 8:6).
c. Omul ca şi chip al lui Dumnezeu. În câteva texte din Geneza (1:26-27; 5:2; 9:6) se spune că
omul a fost creat „în" sau „după" chipul lui Dumnezeu, „după
asemănarea Lui". Deşi mulţi teologi au încercat să localizeze chipul lui
Dumnezeu în raţiunea omului, în creativitatea, vorbirea sau natura lui
spirituală, este mult mai probabil că chipul lui Dumnezeu este conţinut în om
ca un tot unitar şi nu doar într-o parte sau un aspect al lui. Omul în ansamblu,
trup şi suflet, este imaginea lui Dumnezeu; el este imaginea materială a
Dumnezeului imaterial. În Orientul Apropiat antic omul, ca şi chip al lui
Dumnezeu, îl reprezintă prin faptul că este părtaş la suflarea divină sau la
spiritul divin (cf. Geneza 2:7; poate că spiritul lui Dumnezeu este inclus în
pronumele „noi" din 1:26; cf. referirea la spiritul lui Dumnezeu în 1:2).
Rolul omului de stăpân al pământului este stabilit prin crearea sa după chipul
lui Dumnezeu (1:27). În altă parte în Orientul Apropiat antic se spunea de
obicei că regele este chipul lui Dumnezeu, dar în Geneza 1 omenirea, în
totalitatea ei, este prezentată ca fiind imaginea şi reprezentanta lui
Dumnezeu. Este semnificativ faptul că ni se spune despre om că este chipul lui
Dumnezeu şi după căderea în păcat: forţa pasajului din Geneza 9:6 depinde de
crezul că omul îl reprezintă pe Dumnezeu, aşa încât un prejudiciu adus omului
este un prejudiciu adus lui Dumnezeu Însuşi (vezi şi Iacov 3:9).
BIBLIOGRAFIE
Cu privire la imagini, în general: K. H. Bemhardt, Gott
und Bild, 1956; E. D. van Buren, Or 10, 1941, p. 65-92; A. L.
Oppenheim, Ancient Mesopotamia, 1964, p. 171-227. Cu privire la chipul
lui Dumnezeu în om: D. Cairns, The Image of God in Man, 1953; G. C.
Berkouwer, Man: The Image of God, 1962; D. J. A. Clines, TynB 19, 1968,
p. 53-103; J. Ban-, BJRL 51, 1968-9, p. 11-26; J. M. Miller, JBL 91, 1972, p.
289-304; T. N. D. Mettinger, ZAW 86, 1974, p. 403-424; J. F. A. Sawyer, JTS 25,
1974, p. 418-426.
D.J.A.C.
II. În Noul Testament
Învăţătura NT construieşte pe temelia pusă în VT. În VT omul
este descris (în pasajul seminal din Geneza 1:26 ş.urm.) ca fiind făcut de
Dumnezeu reprezentantul Lui pe pământ şi, acţionând ca delegat al Lui şi ca
adminstrator al creaţiei Sale. Termenul poate fi conceput cel mai bine ca un
termen funcţional şi este avut în vedere destinul omului ca fiinţă umană
(pentru detalii cu privire la suportul exegetic, vezi în special eseul lui D.
J. A. Clines).
Cele două pasaje din 1 Corinteni 11:7 şi Iacov 3:9 repetă această
învăţătură şi amândouă pasajele afirmă continuarea poziţiei omului în ordinea
creată şi afirmă că omul reflectă „gloria" divină, în ciuda păcătoşeniei
umane. Totuşi, în NT accentul este pus mai mult pe persoana lui Isus Cristos,
care este numit „chipul lui Dumnezeu" (2 Corinteni 4:4; Coloseni 1:15;
ambele pasaje seamănă cu un credeu, prezentat pe fundalul unei polemici, şi
afirmaţiile au rolul să contrazică idei curente false sau inadecvate). Rangul
lui Cristos de „imagine" a Tatălui derivă din relaţia Sa unică datorată
preexistenţei Sale. El este Logosul din eternitate (Ioan 1:1-18) şi de aceea El
poate reflecta fidel şi deplin gloria Dumnezeului invizibil. Vezi de asemenea
Evrei 1:1-3 şi Filipeni 2:6-11 unde sunt folosite expresii paralele pentru a clarifica
relaţia unică dintre Isus Cristos şi Dumnezeu. Chip (sau termenii săi
echivalenţi, „formă", „pecete", „glorie”) nu sugerează o simplă
asemănare cu Dumnezeu sau un model al persoanei Sale. Dimpotrivă, indică o
împărtăşire a vieţii divine şi o „obiectivizare" a esenţei lui Dumnezeu,
aşa încât Cel care este, prin natura Sa, invizibil ajunge să aibă o expresie
vizibilă în figura Fiului Său (vezi dovezile aduse de R. P. Martin, op. cit.,
p. 112 ş.urm.). Prin urmare, El este „ultimul Adam" (1 Corinteni 15:45)
care stă în fruntea unei noi omeniri care îşi are viaţa din El. Astfel, Isus
Cristos este în acelaşi timp „Imaginea" unică şi prototipul pentru cei
care îi datorează Lui cunoaşterea lui Dumnezeu şi viaţa în Dumnezeu (Romani
8:29; 1 Corinteni 15:49; 2 Corinteni 3:18; 1 Ioan 3:2).
Termenul „chipul (imaginea) lui Dumnezeu" este strâns
legat cu „omul nou" (Efeseni 4:24; Coloseni 3:10 ş.urm.; cf. Galateni
3:28). Lucrul acesta ne aminteşte un aspect social important cu privire la
înţelesul termenului „chip" (imagine), care este reprodus în vieţile
umane, atât în părtăşia bisericii cât şi în custodia naturii încredinţată
omului (Evrei 2:8, care se referă la Psalmul 8). Trebuie observată o dimensiune
escatologică, împlinirea planului lui Dumnezeu pentru omenirea-în-Cristos
aşteaptă parousia când existenţa muritoare a creştinilor va fi
transformată în asemănarea perfectă a Domnului lor (1 Corinteni 15:49; Filipeni
3:20-21) şi în felul acesta va fi restaurată în om imaginea lui Dumnezeu
BIBLIOGRAFIE
Morton Smith, The Image of God, 1958; D. J. A.
Clines, TynB 19, 1968, p. 53-103 (bibliografie); J. Jervell, Imago Dei.
Geneza 1. 26 ş.urm. im Spätjudentum, in der Gnosis und in den paulinishen
Briefen, 1960; F.-W. Eltester, Eikon im Neuen Testament, 1958; R.
Scroggs, The Last Adam, 1966; şi R. P. Martin, Carmen Christi.
Philippians 2:5-11, 1967; idem., an. „Image" în NIDNTT 2, p. 284-293.
Cu privire la problemele dogmatice, vezi G. C. Berkouwer, Man:
The Image of God, 1962.
R.P.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu