cronologia Vechiului Testament

cronologia Vechiului Testament

  06:19    

---

CRONOLOGIA VECHIULUI TESTAMENT

Scopul unei asemenea cronologii este să determine cât mai exact posibil datele corecte ale evenimentelor şi personajelor din VT, ca să putem înţelege mai bine semnificaţia lor.

I. Sursele şi metodele cronologiei

a. Metode vechi

Până în urmă cu aproape un secol datele din VT au fost calculate aproape în întregime pe baza afirmaţiilor biblice (aşa a făcut Ussher). Această metodă întâmpină două dificultăţi. În primul rând, VT nu furnizează toate detaliile necesare în acest scop şi unele secvenţe de evenimente se poate să fie concomitente şi nu succesive. În al doilea rând, versiunile antice, de ex. LXX, oferă uneori cifre diferite. De aceea schemele de acest fel sunt supuse în mare măsură incertitudinii.

b. Metode actuale

Cercetătorii moderni încearcă să coreleze datele culese atât din Biblie cât şi din surse arheologice pentru a obţine date absolute pentru evrei şi pentru vecinii lor. Din cca. 620 î.Cr. încoace Canonul lui Ptolomeu şi alte surse clasice (de ex. Manetho, Berossus) furnizează un cadru care poate fi completat şi corelat în detaliu pe baza tăbliţelor babiloniene şi a papirusurilor egiptene, etc., pentru cele două state mari riverane. Eroarea aproape că nu depăşeşte niciodată un an, iar în unele cazuri este redusă la o săptămână din lună sau chiar la zero.

Începând din cca. 1400 î.Cr., avem la dispoziţie date bune, bazate pe informaţii mesopotamiene. Asirienii desemnau în fiecare an un funcţionar oficial să fie limmu sau eponim, numele său fiind dat anului în care deţinea funcţia. Ei au păstrat liste cu aceste nume şi deseori au notat evenimente care s-au petrecut în fiecare an, de ex. urcarea pe tron a unui rege sau o campanie militară în străinătate. Astfel, dacă un an oarecare poate fi datat prin socoteli independente, întreaga serie este determinată. O eclipsă de soare din anul eponim Bur-Sagale este cea din 15 iunie 763 î.Cr. şi în felul acesta putem stabili o serie de ani şi evenimente din 892 până în 684 î.Cr., iar unele informaţii ne duc în urmă până la 911 î.Cr. Alături de aceste liste-limmu, listele de regi care dau numele şi perioadele de domnie duc istoria Asiriei până aproape în 2000 î.Cr., cu o eroare maximă de circa un secol, dar eroarea se reduce la circa un deceniu din cca. 1400 până în cca. 1100 î.Cr. Listele babiloniene de regi şi „istoriile sincrone" care narează contactele dintre regii asirieni şi babilonieni ne ajută să stabilim istoria celor două regate între cca. 1400 şi cca. 800 î.Cr. În fine, informaţii disparate din tăbliţe contemporane şi din analele diferitelor domnii furnizează informaţii directe pentru anumite perioade.

Date bune pentru perioada cca. 2100 î.Cr. până în cca. 1200 î.Cr. pot fi obţinute din surse egiptene. Aici se includ liste de regi, ani şi date de pe monumente contemporane, date comune cu Mesopotamia şi alte ţări, şi câteva fenomene astronomice datate exact în anumite domnii. Pe baza acestora, Dinastiile a 11-a şi a 12-a pot fi datate între cca. 2134-1786 î.Cr., Dinastiile a 18-a până la a 20-a între cca. 1552-1070 î.Cr., eroarea maximă fiind vreo 10 ani; Dinastiile a 13-a la a 17-a se încadrează între aceste două grupe cu o eroare maximă de 15 sau 20 de ani în perioada de mijloc. Datele mesopotamiene din perioada 2000-1500 î.Cr. se bazează în mare măsură pe datele care sunt atribuite domniei lui Hammurapi din Babilon: în prezent se încadrează între 1850-1700 î.Cr., iar datarea între 1792-1750 î.Cr. (S. Smith) este la fel de bună ca şi celelalte.

Între 3000 şi 2000 î.Cr. toate datele din Orientul Apropiat sunt supuse la multă incertitudine, până la două secole, şi lucrul acesta se datorează în mare măsură legăturilor inadecvate cu datele mai recente. Înainte de 3000 î.Cr. toate datele sunt estimate în limite rezonabile şi sunt supuse unei erori de câteva secole, eroarea crescând cu cât ne îndepărtăm mai mult în timp. Metoda de datare cu „Carbon-14" calculează vârsta materiei organice din antichitate şi este de folos pentru perioada dinainte de 3000 î.Cr., iar datarea are o limită de eroare de ± 250 ani. Prin urmare, această metodă este de prea puţin folos pentru cronologia biblică; sursele posibile de eroare pentru această metodă impun ca datele calculate pe bază de „Carbon-14" să fie privite cu rezerve.

Cadrul istoriei din Mesopotamia şi Egipt ne ajută să stabilim datele descoperirilor din Palestina şi ale evenimentelor şi personajelor din Biblie; istoria regatelor evreieşti permite unele conexiuni cu Asiria şi Babilonia. Nivelele succesive de locuire observate de arheologi în oraşele îngropate („tell") din Palestina antică conţin deseori obiecte care pot fi datate şi care leagă o serie de asemenea nivele cu datele corespunzătoare din istoria egipteană până în secolul al 12-lea î.Cr. După această dată schimbările în ce priveşte ocuparea pot fi corelate uneori cu istoria israelită, cum este cazul cu *Samaria, *Haţor şi *Lachiş. Datele israelite pot fi stabilite cu o eroare de circa 10 ani pentru perioada lui Solomon, iar eroarea se reduce aproape la zero pe măsură ce ne apropiem de căderea Ierusalimului în 587 î.Cr. Limitele de eroare menţionate mai sus se datorează diferenţelor mici în numele sau datele listelor paralele de regi, întreruperilor din aceste liste, domniilor de durată necunoscută şi limitărilor anumitor date astronomice. Ele pot fi eliminate numai prin descoperirea în viitor a unor date mai detaliate.

Alte complicaţii în cronologie provin din modurile diferite de calculare a calendarului folosite în antichitate pentru calcularea anilor de domnie ai monarhilor. În sistemul „anul urcării pe tron", acea parte a anului civil scursă între urcarea pe tron şi Anul Nou următor nu era socotită ca primul an de domnie, ci ca „anul urcării pe tron" (anul acela era socotit în domnia regelui precedent), iar primul an de domnie era socotit din prima zi a Anului Nou. Dar un alt sistem de calcul socotea partea de an dintre urcarea pe tron şi Anul Nou următor ca primul „an" de domnie, iar anul al doilea era socotit din prima zi a Anului Nou. Prin urmare, tipul de calcul folosit, persoanele care l-au folosit, timpul când a fost folosit devin deosebit de importante pentru înţelegerea datelor cronologice din Împăraţi şi Cronici.

II. Antichitatea veche dinainte de Avraam

Creaţia este atât de îndepărtată în timp încât este datată suficient prin expresia aceea nemuritoare: „La început...". Perioada de la Adam la Avraam cuprinde mai multe genealogii în mijlocul cărora are loc Potopul. Totuşi, încercările de a folosi aceste informaţii pentru a obţine date pentru perioada de la Adam la Avraam sunt împiedicate de lipsa de certitudine cu privire la interpretarea corectă. O interpretare literală a cifrelor date duce la date prea recente pentru evenimentele înscrise, de ex. Potopul. De exemplu, dacă data naşterii lui Avraam este stabilită la circa 2000 î.Cr. (perioada probabilă cea mai veche), cifrele din Geneza 11:10-26 ar da o dată a Potopului curând după 2300 î.Cr.; o dată atât de târzie încât ar fi la câteva secole după data nivelului potopului descoperit de Sir Leonard Wooley la Ur, deşi această dată este prea recentă pentru a fi potopul din scrierile ebr. sau bab. Dificultăţi similare se nasc dacă data vieţii lui Adam este calculată în felul acesta pe baza datelor din Geneza 5.

Prin urmare, încercarea de interpretare trebuie făcută după alte criterii. Documentele antice din Orientul Apropiat trebuie înţelese mai întâi aşa cum le-au înţeles scriitorii şi cititorii lor. În cazul genealogiilor, se subînţelege posibilitatea abrevierilor prin omiterea unor nume dintr-o serie. Obiectivul principal al genealogiilor din Geneza 5 şi 11 se pare că nu este atât să dea o cronologie completă cât să furnizeze o legătură între omul din vechime şi criza potopului şi apoi de la potop prin linia lui Sem până la Avraam, strămoşul naţiunii evreieşti. Abrevierea unei *genealogii prin omisiuni nu afectează valoarea ei ideologică de legătură, aşa cum se poate demonstra cu uşurinţă din surse analoage din Orientul Apropiat. De aceea, genealogiile, inclusiv cele din Geneza 5 şi 11, trebuie folosite întotdeauna cu reţinere ori de câte ori se pare că ele pot primi mai multe interpretări.

III. Date dinainte de monarhie

A. Patriarhii

Pentru datarea patriarhilor pot fi folosite trei abordări: menţionarea evenimentelor externe din vremea lor, afirmaţii cu privire la timpul scurs din vremea lor până la un punct ulterior din istorie şi dovezile despre perioada respectivă care pot fi deduse din condiţiile sociale în care au trăit.

Singurele evenimente externe remarcabile menţionate sunt raidul celor patru regi împotriva altor cinci, în Geneza 14 (*ARAMFEL, *ARIOC, *CHEDORLAOMER) şi distrugerea cetăţilor din câmpie, în Geneza 19 (*CÂMPIE, CETĂŢILE DIN), şi amândouă se încadrează în timpul vieţii lui Avraam.

Nici unul dintre regii din Geneza 14 nu a fost identificat încă cu certitudine cu vreun anumit individ din mileniul al 2-lea î.Cr., dar numele pot fi identificate cu nume cunoscute din perioada aceea generală, între 1900 şi 1500 î.Cr. Alianţele formate de grupuri rivale de regi din Mesopotamia şi Siria sunt deosebit de caracteristice pentru perioada 2000-1700 î.Cr.: o scrisoare faimoasă de la Mari, pe Eufratul mijlociu, spune despre această perioadă: „Nu există nici un rege care să fie singur cel mai puternic: zece sau cincisprezece regi îl urmează pe Hammurapi din Babilon, acelaşi număr îl urmează pe Rim-Sin din Larsa, acelaşi număr îl urmează pe Ibal-pi-El din Eshnunna, acelaşi număr a urmează pe Amut-pi-El din Qatna şi douăzeci de regi îl urmează pe Yarim-Um din Yamkhad". Tot în această perioadă Elam a fost unul dintre regatele proeminente.

Glueck s-a străduit să dateze campania din Geneza 14 pe baza presupuselor ei rezultate arheologice: el pretinde că linia de aşezări întărite de-a lungul „Şoselei Regelui" a fost locuită la începutul mileniului al 2-lea (până în secolul al 19-lea î.Cr., după datarea modernă), dar că la scurtă vreme după aceea ţinutul a încetat să mai fie locuit până prin 1300 î.Cr., cu excepţia unor nomazi, când au fost întemeiate de fapt regatele din Epoca Fierului în Edom, Moab şi Amon.

Un raţionament similar a fost aplicat pentru datarea căderii cetăţilor din câmpie, deşi rămăşiţele lor se pare că sunt în prezent imposibil de recuperat (fiind probabil sub apele Mării Moarte).

Ideea unei întreruperi în ocuparea regiunii între secolele al 19-lea şi al 13-lea î.Cr. a fost criticată de Lankester Harding în lumina anumitor descoperiri recente din Transiordania, între care sunt morminte din Epoca Bronzului şi un templu important de la mijlocul sau sfârşitul Epocii Bronzului. Totuşi, nici părerea lui Glueck şi nici cea a lui Harding nu trebuie împinse la extrem; după toate probabilităţile, ideea unei reduceri a densităţii populaţiei între secolele al 19-lea şi al 13-lea este corectă în general şi în special cu privire la cetăţile de-a lungul Şoselei, în timp ce anumite puncte izolate se poate să fi fost locuite fără întrerupere.

Există două afirmaţii importante care fac legătura între vremea patriarhilor şi vremurile de mai târziu. În Geneza 15:13-16 Avraam este avertizat că urmaşii lui aveau să locuiască într-o ţară străină timp de patru secole. Expresia „a patra generaţie", în v. 16, este greu de înţeles; dacă o „generaţie" este echivalentă cu un secol (cf. Exod 6:16-20), sensul acesta ar fi neobişnuit. O alternativă posibilă, dar dubioasă, este să considerăm v. 16 ca o aluzie profetică la călătoria lui Iosif în Canaan pentru a-l înmormânta pe Iacov (Iosif fiind „a patra generaţie" de la Avraam). Intrarea lui Iacov în Egipt (Geneza 46:6-7) a fost începutul pentru cele patru secole din Geneza 15:13, cât şi pentru perioada mai specifică de 430 de ani din Exod 12:40. Forma ebr. TM din Exod 12:40, care stabileşte 430 de ani pentru şederea lui Israel în Egipt, este de preferat faţă de varianta LXX, care include în cei 430 de ani şederea atât în Canaan cât şi în Egipt, deoarece Exod 12:41 lasă să se înţeleagă dar că „ziua aceea în care Israelul", după 430 de ani, a ieşit din Egipt a fost aniversarea acelei zile îndepărtate când Patriarhul Israel şi familia sa au intrat în Egipt. Prin urmare, pare clar că intervalul de 430 de ani este de la intrarea lui Iacov până la plecarea lui Moise şi a Israelului. Genealogia din Exod 6:16-20, care ar putea acoperi cu greu cei 430 de ani dacă ar fi luată literal, este supusă aceleiaşi posibilităţi de selectivitate ca şi cele din Geneza 5 şi 11, şi de aceea nu trebuie să ridice nici o dificultate esenţială. Există trei idei care merită atenţie. În primul rând, deşi se pare că Moise este a patra generaţie de la patriarhul Iacov, prin Levi, Cohat şi Amram (Exod 6:20; 1 Cronici 6:1-3), contemporanul lui Moise, Beţaleel, este a şaptea generaţie de la Iacov, prin Iuda, Pereţ, Heţron, Caleb, Hur şi Uri (1 Cronici 2:18-20), iar contemporanul său mai tânăr, Iosua, este a douăsprezecea generaţie de la Iacov, prin Iosif, Efraim, Seria, Refah, Reşef, Telah, Tahan, Laedan, Amihud, Elişama şi Nun (1 Cronici 7:23-27). Prin urmare, există posibilitatea ca genealogia lui Moise să fie abreviată în comparaţia cu cea a lui Iosua sau chiar a lui Beţaleel. În al doilea rând, Amram, tatăl lui Moise, şi fraţii săi au dat naştere familiilor Amramiţilor, Izhariţilor, etc. care numărau deja 8.600 de bărbaţi la un an după Exod (Numeri 3:27-28), o situaţie greu de explicat afară de cazul că Amram şi fraţii săi au avut urmaşi mult mai devreme decât Moise. În al treilea rând, expresia că Iochebed a „născut" lui Amram pe Moise, Aaron şi Maria (Exod 6:20; Numeri 26:59), la fel ca şi expresiile „a fost tatăl", sau „a născut", în Geneza 5 şi 11, nu este necesar să implice paternitate directă ci doar descendenţa. Comparaţi cu Geneza 46:18, unde versetele precedente arată că strănepoţii Zilpei sunt incluşi printre cei pe care „i-a născut ea lui Iacov". În privinţa acestor trei observaţii, vezi şi WDB, p. 153. Pentru datarea Exodului pe temei independent la 430 de ani după perioada lui Iacov, pe care o considerăm a fi ultima parte a secolului al 18-lea, vezi mai jos.

Condiţiile sociale din naraţiunile patriarhale nu permit o datare mai exactă, dar se încadrează în datele generale care pot fi obţinute din Geneza 14 şi 19 şi din folosirea cifrei de 430 de ani pentru Exod. Obiceiurile sociale de adoptare şi moştenire din Geneza 15-16; 21, etc., prezintă afinităţi cu obiceiurile observate în documente cuneiforme din Ur, etc., datând din secolul al 18-lea până în secolul al 15-lea î.Cr.

Libertatea mare de a călători la distanţe mari - ca mărturie este călătoria lui Avraam în Ur şi în Egipt - este carcateristică pentru această perioadă generală: comparaţi cu trimişii de la Babilon care au trecut prin Mari în drum spre Haţor, în Palestina, cât şi la întoarcerea lor. Pentru alianţele din această perioadă, vezi mai sus. În secolele al 20-lea şi al 19-lea î.Cr. În special, ţinutul Neghev („Sudul") din Iudea de mai târziu arată ocupare temporară, aşa cum indică Avraam prin călătoriile sale periodice în „Sud". Dacă ţinem cont de cifrele tradiţionale pentru durata vieţii, pentru naşterea şi moartea patriarhilor, rezultatul general este că perioada lui Avraam poate fi plasată între 2000-1850, a lui Isaac între 1900-1750, a lui Iacov între 1800-1700 şi a lui Iosif între 1750-1650; aceste date sunt rotunjite în mod intenţionat ca să permită ajustarea ulterioară. Ele se potrivesc cu dovezile arheologice limitate dar sugestive, cât şi cu o interpretare plauzibilă a informaţiilor biblice.

Datarea intrării în Egipt a lui Iacov şi a familiei sale în jur de 1700 î.Cr. ar plasa acest eveniment şi slujba lui *Iosif în perioada dinastiei Hyksos din istoria egipteană, în timpul căreia în Egipt au fost instauraţi conducători de origine semitică în funcţia de faraoni pentru Egipt; îmbinarea caracteristică de elemente egiptene şi semitice în Geneza 37:1 este în armonie cu această interpretare.

b. Exodul şi Cucerirea

(Pentru date egiptene alternativ pentru aceasta secţiune, vezi Tabelele cronologice.) Următorul contact între Israel şi vecinii săi are loc în Exod 1:11, când evreii construiau cetăţile Pitom şi Ramses, pe vremea lui Moise. Ramses a fost capitala Egiptului în zona Deltei, numită şi construită în mare măsură de Ramses II (cca. 1290-1224 î.Cr.), care a continuat lucrarea tatălui său Sethos I (cca. 1304-1290 î.Cr.); lucrul acesta este valabil şi cu privire la Qantir, locul cel mai probabil al cetăţii Ramses. Ramses I (cca. 1305-1304 î.Cr.) a domnit ceva mai mult de un an şi de aceea nu este luat în considerare. Înainte de Sethos I şi Ramses II nici un alt faraon nu a construit o capitală în Deltă încă din vremea hicsoşilor (din zilele lui Iosif); cetatea Ramses este cu adevărat o lucrare originală a acestor doi regi şi nu au schimbat doar numele unei cetăţi existente, aşa cum au sugerat unii. Prin urmare, pe baza acestei dovezi, Exodul trebuie să fi avut loc după 1300 î.Cr. şi înainte de 1290 î.Cr. (urcarea pe tron a lui Ramses II). Limita inferioară pentru datarea Exodului este indicată probabil de aşa-numită Stelă Israel, o inscripţie triumfală a lui Merenptah, datată în anul al cincilea al domniei sale (cca. 1220 î.Cr.) şi care menţionează înfrângerea mai multor cetăţi şi popoare din Palestina, inclusiv a Israelului. Unii contestă că Merenptah ar fi invadat vreodată Palestina; Drioton, în La Bible et l’Orient, 1955, p. 43-46, crede că popoarele din Palestina au fost doar impresionate peste măsură de marea victorie a lui Merenptah în Libia, pe care o comemorează stela; menţionarea Israelului ar fi doar o aluzie la dispariţia Israelului în pustie pentru a pieri acolo, aşa cum credeau egiptenii, vezi de asemenea, C. de Wit, The Date and Route of the Exodus, 1960. Exodul ar putea fi încadrat în primii cinci ani ai lui Merenptah (cca. 1224-1220 î.Cr.). Totuşi, pot fi ridicate câteva obiecţii la această părere. O inscripţie a lui Merenptah într-un templu din Amada, în Nubia, îl numeşte în propoziţii strict paralele „Cel care a legat Ghezerul" şi „Cel care a cucerit Libia". „Cel care a cucerit Libia" se referă fără îndoială la marea victorie libiana a lui Merenptah în anul al 5-lea al domniei sale, victorie descrisă pe larg în Stela Israel. Prin urmare, titlul foarte specific şi strict paralel „Cel ce a legat Ghezerul" trebuie să se refere la o intervenţie militară reuşită a lui Merenptah în Palestina, chiar dacă a avut o amploare limitată. Această interpretare ar fi în armonie cu înţelesul direct al afirmaţiilor despre Aşcalon, Ghezer, Ienoam, Israel şi Khuru despre care se spune în Stela Israel că sunt „cucerite", „legate", „anihilate", roadele ei nu mai sunt" şi, respectiv, „lăsată văduvă". Aşadar, afirmaţia: „Israel, roadele (lit. „sămânţa") lui nu mai sunt", poate ilustra obiceiul egiptenilor de a da foc holdelor duşmanilor lor - un lucru care poate fi aplicat Israelului care începea să se aşeze în Palestina, dar nicidecum Israelului care înainta prin pustie. Prin urmare, o interpretare mai probabilă a Stelei Israel pe care o prezentăm aici este că Israel trebuie să fi intrat în Palestina înainte de 1220 î.Cr., iar Exodul care a avut loc cu 40 de ani mai devreme poate fi plasat înainte de 1260 î.Cr. În felul acesta data probabilă a Exodului este limitată la perioada 1290-1260 î.Cr. Dacă luăm o dată de mijloc, Exodul şi rătăcirea în pustie pot fi încadrate în perioada 1280-1240 î.Cr. În ce priveşte teoriile care postulează mai multe exoduri sau că anumite triburi nu au intrat niciodată în Egipt, nu există nici o urmă de dovezi externe obiective care să le susţină, iar tradiţiile biblice sunt împotriva unor asemenea sugestii.

Cifra de 40 de ani pentru călătoria evreilor prin pustie este privită prea adesea ca o cifră rotundă care s-ar putea să nu însemne nimic. Perioada de 40 de ani trebuie să fie luată în serios aşa cum este prezentată, în baza următoarelor dovezi. Poporului Israel i-a trebuit ceva mai mult de un an ca să meargă de la Ramses la Cadeş-Barnea; ei au plecat din Ramses în ziua a cincisprezecea a „lunii întâi", Numeri 33:3; au plecat de la Mt. Sinai în ziua a douăzecea a lunii a doua din anul al doilea, Numeri 10:11. La perioada aceasta adăugaţi cel puţin: 3 zile, Numeri 10:33; probabil o lună întreagă, Numeri 11:21; şi 7 zile, Numeri 12:15; în total, 1 an şi 2 1/2 luni de călătorie; au urmat apoi 38 de ani de la Cadeş-Barnea până la trecerea pârâului Zered (Deuteronom 2:14 şi Numeri 21:12), iar Moise a vorbit poporului Israel pe câmpia Moabului în luna a unsprezecea a anului al patruzecilea (Deuteronom 1:3). Rolul celor 40 de ani de a înlocui o generaţie (rebelă) cu alta este enunţat clar în Deuteronom 2:14.

Afirmaţia potrivit căreia Hebronul a fost întemeiat cu 7 ani înainte de Ţoan din Egipt (Numeri 13:22) este legată uneori cu era contemporană cu Ramsesul din Egipt, acoperind 400 de ani din circa 1720/1700 până prin 1320/1300 î.Cr. Această eră ar fi paralelă cu cei 430 de ani ai tradiţiei evreieşti. Ideea aceasta, însă, este interesantă, dar mai puţin convingătoare.

Dovezile din Palestina sunt în acord general cu datele egiptene. Dacă acceptăm ideea că anumite aşezări s-au dezvoltat mai devreme (de ex. locul templului din Amman, descoperit de Lankester Harding), ocuparea intensivă a regatelor Edom şi Moab, din Epoca Fierului, înconjurate cu fortăreţe de graniţă puternice sau cu case de piatră datează în principal din jurul anului 1300 î.Cr. Prin urmare, înainte de cca. 1300 î.Cr. aceste regate nu ar fi putut să se opună cu putere Israelului (ca în Numeri 20). Astfel, şi pe acest temei Exodul este preferabil să fie datat după 1300 î.Cr. şi nu înainte.

Diferite oraşe-state din Palestina prezintă dovezi dare de distrugere în a doua jumătate a secolului al 13-lea, fapt care concordă cu începutul ocupaţiei israelite începând în jur de 1240 î.Cr. Asemenea localităţi sunt Tell Beit Mirsim (s-ar putea să fie localitatea biblică Debir/Chiriat-Sefer), Lachiş, Betel şi Haţor. Sunt doar două localităţi care au dat naştere la controversă: Ierihon şi Ai.

La Ierihon adevărul este că Iosua şi Israelul şi-au îndeplinit lucrarea atât de bine încât ruinele Ierihonului au rămas descoperite pentru ravagiile naturii şi ale omului vreme de cinci secole, până în zilele lui Ahab (cf. 1 Împăraţi 16:34), aşa încât nivelele din ultima parte a Epocii Bronzului fiind la suprafaţă au fost dezgolite aproape în întregime şi au fost afectate chiar şi nivelele mai vechi. Prin urmare, în unele părţi ale movilei nivelele superioare datează din prima parte a Epocii Bronzului (mileniul al 3-lea î.Cr., dar dovezile din alte părţi şi din morminte demonstrează dar existenţa unei aşezări mari la mijlocul Epocii Bronzului, aşezare care a fost dezgolită prin eroziune. Relicvele extrem de rare din ultima parte a Epocii Bronzului la Ierihon (adică, din vremea lui Iosua) sunt atât de puţine la număr tocmai pentru că au fost supuse eroziunii pentru o perioadă şi mai lungă de timp, din zilele lui Iosua până în timpul domniei lui Ahab; locurile care nu au fost ocupate de aşezarea din Epoca Fierului din vremea lui Ahab şi după aceea au fost supuse eroziunii până în zilele noastre. De aici rezultă pierderea aproape totală a Ierihonului Epocii Bronzului din secolul al 14-lea î.Cr. şi probabilitatea unei pierderi totale a oricărei aşezări din secolul al 13-lea î.Cr.

Zidurile atribuite de Garstang ultimei părţi a Epocii Bronzului s-au dovedit, în urma unei examinări detaliate, că aparţin începutului Epocii Bronzului, cca. 2300 î.Cr., aşa încât încetează să fie relevante pentru victoria lui Iosua. Aparenta lipsă la Ierihon de scarabei ai regilor Egiptului după Ameonphis III (mort în cca. 1353 î.Cr.) nu dovedeşte prin sine că Ierihonul a căzut atunci, ci este doar o mărturie despre eclipsa influenţei egiptene directe în Palestina în timpul acelui rege şi al succesorilor săi, fapt cunoscut şi din alte surse. În ce priveşte vasele de olărit miceniene (importate în mod obişnuit în Siria şi Palestina în secolele al 14-lea şi al 13-lea î.Cr.), numărul lor redus la Ierihon nu dovedeşte că Ierihonul a căzut în secolul al 14-lea şi nu mult după începutul secolului al 13-lea. Până acum a fost trecut cu vederea faptul că aceste vase importate erau uneori foarte rare în ţinuturile din interiorul Siriei şi Palestinei, în timp ce ele sunt lucruri obişnuite în aşezările de pe coastă sau în cele care aveau acces uşor la coastă. Astfel, se ştie că oraşul Hama din Siria, aflat la fel de departe în interiorul ţării ca şi Ierihonul, a fost ocupat în secolul al 13-lea î.Cr., dar aici au fost descoperite numai două cioburi de ulcioare miceniene - mult mai puţine decât cele câteva descoperite la Ierihon; despre Hama, vezi G. Hanfmann, recenzie de P. J. Riis, „Hama II", punct 3, în JNES 12, 1953, p. 207-207. Rezultatul net al tuturor acestor fapte este că o cucerire a *Ierihonului de către Israel nu poate fi dovedită clar pe baza dovezilor arheologice din prezent, dar nici nu poate fi contrazisă pe baza lor.

*Ai prezintă o problemă care necesită mai multe cercetări pe teren; părţile din movila Et-Tell care au fost excavate până în prezent au încetat să fie ocupate în jur de 2300 î.Cr. S-ar putea ca aşezarea din ultima parte a Epocii Bronzului să fie în apropiere, dar în prezent nu se ştie cu certitudine unde se află.

Din tăbliţele de la Tell el-Amarna se ştie că habiru/apiru au fost activi în Palestina în jur de 1350 î.Cr. şi uneori sunt identificaţi cu israeliţii („evreii") care au invadat sub conducerea lui Iosua. Dar 1350 î.Cr. este o dată prea timpurie pentru cucerirea ţării, aşa cum am arătat deja mai sus. În afară de aceasta, termenul habiru/apiru este folosit pentru multe alte popoare în afara evreilor biblici, în documente datând din 1800 până în 1150 î.Cr. şi într-un ţinut care se întinde până în Mesopoptamia, Egipt, Siria şi Asia Mică. Se poate ca israeliţii să fi fost consideraţi habiru/apiru, dar este evident că ei nu pot fi identificaţi cu nici unul dintre aceste grupuri dacă nu există dovezi suplimentare.

(Pentru o expunere recentă a dovezilor arheologice şi de altă natură pentru secolul al 15-lea î.Cr. până la Exod şi Cucerire, vezi J. J. Bimson, Redating the Exodus and Conquest, 1978.)

c. De la Iosua până la urcarea lui David pe tron

Această perioadă prezintă o problemă de detaliu care nu poate fi soluţionată fără mai multe informaţii. Dacă cei 40 de ani ai călătoriilor Exodului, cei 40 de ani ai domniei lui David şi primii 3 ani ai domniei lui Solomon sunt scăzuţi din totalul de 480 de ani de la Exod şi până la anul al 4-lea al domniei lui Solomon (1 Împăraţi 6:1), obţinem 397 de ani pentru perioada lui Iosua, a bătrânilor, a judecătorilor şi a lui Saul. Dovezile arheologice indică aproximativ anul 1240 î.Cr. ca începutul cuceririi (vezi mai sus), lăsând numai vreo 230 de ani până la 1010 î.Cr., data probabilă a urcării lui David pe tron. Cu toate acestea, dacă adunăm toate perioadele scrise în Iosua, Judecători şi Samuel, ajungem nu la 397 de ani, nici la 230 de ani, ci la 470 + x + y + z ani, unde x reprezintă perioada conducerii de către Iosua şi de către bătrâni, y numărul de ani în afara celor 20 în care Samuel a fost judecător, iar z domnia lui Saul - şi toate aceste cifre sunt necunoscute. Se poate totuşi ca punctul principal al problemei să nu fie în mod neapărat greu de soluţionat în principiu, dacă examinăm informaţiile în cadrul normal al modului oriental de socotire a timpului.

Nicăieri nu se afirmă explicit că cei 397 de ani obţinuţi folosind 1 Împăraţi 6:1 sau cei mai mult de 470 de ani de la Iosua la Samuel trebuie să fie socotiţi consecutiv, şi acest lucru nici nu este necesar să fie presupus. Este dar că despre anumite grupe de judecători şi asupritori ni se spune că au fost succesive („şi după el..."), dar această afirmaţie nu este făcută despre toţi: cel puţin trei grupuri principale se poate să fi fost în parte contemporane. Astfel, între cei 230 de ani consecutivi obţinuţi pe baza datelor arheologice şi cei peste 470 de ani, în parte concomitenţi, este o diferenţă de peste 240 de ani care poate fi absorbită. Cei 397 de ani, ar reprezenta atunci o simplă selecţie făcută pe baza unui principiu încă dar (cum este omiterea unor asupritori sau ceva similar) din cei peste 470 de ani disponibili.

În lucrările din Orientul Apropiat care includ cronologie, este important să ştim că scribii antici nu întocmeau liste sincrone cum se face în zilele noastre. Ei nu au făcut decât să înşire fiecare serie de domnitori şi domnii separat şi în succesiune pe papirusuri sau pe tăbliţe. Sincronismul trebuia derivat din lucrări istoriografice speciale, nu din listele de regi sau din naraţiunile care serveau alte scopuri. Un exemplu excelent în privinţa aceasta este Papirusul de la Turin al Regilor din Egipt. Acesta înşiră în detaliu toate cele cinci dinastii de la a 13-a la a 17-a, în grupe succesive, totalizând peste 150 de domnitori, iar domniile lor ocupă cel puţin 450 de ani. Totuşi, se ştie din alte surse că cele cinci dinastii, cei 150 de domnitori şi cei 450 de ani de domnie, trebuie încadraţi în cei 234 de ani de la cca. 1786 la cca. 1552 î.Cr.: se ştie că rareori au fost mai puţin de două serii, iar uneori au fost chiar trei serii de domnitori contemporani. Lipsa unor corelaţii între contemporani (de ex. între judecători) este similară cu lipsa unor asemenea corelaţii pentru cea mai mare parte a perioadei din istoria Egiptului menţionată mai sus.

O situaţie similară poate fi observată în listele de regi şi în istoria oraşelor-state sumeriene şi babiloniene din Mesopotamia. Prin urmare, nu există nici un motiv pentru care asemenea metode să nu fie aplicate într-o lucrare cum este Cartea Judecătorilor. Trebuie subliniat că în nici un caz, fie biblic, fie extra-biblic, nu este vorba de inexactitate, ci de metode folosite curent în antichitate. Este posibil ca toate trei cifrele să fie corecte în ele însele - interpretarea lor este cea care trebuie făcută cu grijă. Folosirea selectivă a datelor, prin omisiune - aşa cum s-a sugerat mai sus cu privire la originea celor 397 (din 480) de ani - este cunoscută atât din listele egiptene şi din analele mesopotamiene, cât şi din altă parte. Cifrele biblice şi datele arheologice încep să capete sens împreună când sunt avute în vedere obiceiurile relevante din antichitate; orice soluţie definitivă în problemele de detaliu necesită informaţii mult mai complete.

IV. Monarhiile evreieşti

a. Moharhia unitară

Faptul că domnia lui David a durat 40 de ani este arătat prin însumarea unor numere: 7 ani la Hebron, 33 de ani la Ierusalim (1 Împăraţi 2:11). Domnia de 40 de ani a lui Solomon a început cu o scurtă coregenţă cu tatăl său, poate numai câteva luni; cf. 1 Împăraţi 1:37-2:11; 1 Cronici 28:5; 29:20-23, 26-28. Întrucât se pare că domnia lui Solomon s-a încheiat în cca. 931/30 î.Cr., el s-a urcat pe tron în cca. 971/70 î.Cr., iar David în cca. 1011/10 î.Cr.

Domnia lui Saul poate fi doar estimată, întrucât s-a întâmplat ceva cu textul ebraic din 1 Samuel 13:1; dar cei 40 de ani din Faptele Apostolilor 13:21 trebuie să fie o cifră corectă, întrucât cel de-al patrulea fiu al lui Saul, Iş-Boşet, nu avea mai puţin de 35 de ani la moartea lui Saul (şi a murit la 42 de ani, peste nu mai mult de 7 ani, 2 Samuel 2:10). De aceea, dacă fiul cel mai mare, Ionatan, avea vreo 40 de ani când a murit, Saul nu se poate să fi fost mai tânăr de 60 de ani când a murit. Dacă el a devenit rege la scurtă vreme după ce a fost uns ca „tânăr" (1 Samuel 9:2; 10:1,17 ş.urm.), probabil că el nu a fost mai tânăr de 20 de ani şi nici mai în vârsta de 30 de ani, aşa încât practic îi era garantată o domnie de 30 sau 40 de ani. Dacă luăm cifra de mijloc, dacă a avut 25 de ani la urcarea pe tron şi a avut o domnie de cel puţin 35 de ani, datele biologice se potrivesc, la fel ca şi Faptele Apostolilor 13:21, fie că este o cifră exactă, fie că este rotunjită. Prin urmare, urcarea lui Saul pe tron probabil că s-a petrecut în jur de 1045 sau 1050 î.Cr.

b. Monarhia divizată

(i) Până la căderea Samariei. Prin compararea listelor eponime sau limmu din Asiria, a listelor de regi şi a textelor istorice, anul 853 î.Cr. poate fi stabilit ca data când a avut loc bătălia de la Qarqar, moartea lui Ahab şi urcarea lui Ahazia pe tronul lui Israel; la fel poate fi stabilită şi urcarea pe tron a lui Iehu în urma morţii lui Ioram în 841 î.Cr. Domniile lui Ahazia şi Ioram completează exact acest interval dacă socotim potrivit cu metodele folosite atunci pentru calcularea domniilor. Un calcul similar făcut cu atenţie prin metode antice duce la armonie deplină între datele domniilor pentru ambele regate până la urcarea pe tron a lui Roboam în Iuda şi a lui Ieroboam în Israel, în anul 931/930 î.Cr. Pe această bază sunt oferite datele de mai sus pentru Monarhia unitară.

În mod asemănător, datele pentru ambele seturi de regi pot fi calculate până la căderea Samariei, nu mai târziu de 720 î.Cr. Lucrul acesta a fost arătat clar de E. R. Thiele, Mysterious Numbers of the Hebrew Kings, 1965. Este posibil să demonstrăm, aşa cum a făcut el, co-regenţe ale lui Asa şi Iosafat, Iosafat şi Ioram, Amaţia şi Azaria (Ozia), Azaria şi Iotam, şi Iotam şi Ahaz. Totuşi, obiecţiile lui Thiele la sincronismul din 2 Împăraţi 17:1 (anul al 12-lea al lui Ahaz este acelaşi cu anul urcării pe tron a lui Osea, în Israel), 2 Împăraţi 18:1 (anul al 3-lea al lui Osea şi urcarea pe tron a lui Ezechia în Iuda) şi 2 Împăraţi 18:9-10 (anul al 4-lea şi al 6-lea al lui Ezechia şi anul al 7-lea şi al 9-lea al lui Osea) nu sunt valabile. Thiele a considerat că aceşti ani reprezintă domnii independente şi a comis o eroare de 12/13 ani. Totuşi, adevărul este că aceste patru referiri continuă sistemul de co-regenţă: Ahaz a fost co-regent cu Iotam 12 ani, iar Ezechia a fost co-regent cu Ahaz. Practicarea co-regenţei în Iuda trebuie să fi contribuit în mod semnificativ la stabilitatea acelui regat; prin urmare, David şi Solomon au stabilit un precedent valoros.

(ii) Iuda până la căderea Ierusalimului. De la domnia lui Ezechia până la cea a lui Ioiachin, datele pot fi calculate cu precizie de un an, culminând cu cucerirea Ierusalimului în 597 î.Cr., datată în ziua de 15/16 martie (a 2-a zi a lunii Adar) a anului 597 în tăbliţele Cronicii Babiloniene care cuprind această perioadă. Dar de aici şi până la căderea finală a Ierusalimului, există oarecare incertitudine cu privire la modul exact de calculare a anului civil evreiesc şi a diferiţilor ani de domnie ai lui Zedechia şi Nebucadneţar în 2 Împăraţi şi Ieremia. În consecinţă, în prezent sunt oferite două date pentru căderea Ierusalimului: 587 şi 586 î.Cr. Noi preferăm 587, la fel ca şi Wiseman şi Albright (spre deosebire de Thiele care preferă 586).

V. Exilul şi perioada după exil

Majoritatea datelor din domniile regilor babilonieni şi persani menţionaţi în pasajele biblice care se ocupă cu această perioadă pot fi determinate cu precizie. Timp de mai bine de o jumătate de secol au existat păreri împărţite cu privire la ordinea relativă a sosirii lui Ezra şi Neemia la Ierusalim. Ordinea biblică a evenimentelor care arată că *Ezra a ajuns la Ierusalim în 458 î.Cr., iar *Neemia a ajuns acolo în 445 rezistă la o cercetare amănunţită (cf. J. S. Wright).

Perioada intertestamentală este suficient de clară; pentru datele principale, vezi tabelul cronologic.

BIBLIOGRAFIE

Cronologia Orientului Apropiat:

W. C. Hayes, M. B. Rowton, F. Stubbings, CAW, 1970, cap. VI: Cronologie; T. Jacobsen, The Sumerian King List, 1939 - se ocupă cu domnitorii mesopotamieni din vechime; R. A. Parker şi W. H. Dubberstein, Babylonian Chronology 626 BC - AD 75, 1956 - date complete pentru regi babilonieni şi persani şi pentru regi din perioada 626 î.Cr.- 75 d.Cr, cu tăbliţă; A. Parrot, Archéologie Mesopotamienne, II, 1953 - Partea a Doua: II se ocupă cu Hammurapi şi probleme înrudite şi discută listele asiriene de regi; S. Smith, Alalakh and Chronology, 1940 - se ocupă cu Hammurapi şi folosirea critică a listelor asiro-babiloniene de regi; E. R. Thiele, Mysterious Numbers of the Hebrew Kings, 1965. A. Jepsen şi A. Hanhart, Untersuchungen zur Israelitisch-Jüdischen Chronologie, 1964; J. Finegan, Handbook of Biblical Chronology, 1964; V. Pavlovsky, E. Vogt, Bib. 45, 1964, p. 321-347, 348-354. A Ungnad, Eponymen, în E. Ebelingand şi B. Meissner, Reallexikon der Assyriologie, 2, 1938, p. 412-457 - prezentarea completă a textului listelor eponime asiriene.

Egipt: É. Drioton şi J. Vandier, L’Égypte (Coll. Clio, I: 2), 1962, lucrare standard de referinţă pentru istoria şi cronologia egipteană; Sir A. H. Gardiner, în JEA 31, 1945, p. 11-28 - anii civili şi anii de domnie egipteni; R. A. Parker, The Calendars of Ancient Egypt, 1950 - lucrare de referinţă; R. A Parker, în JNES 16, 1957, p. 39-43 - pentru date despre Tuthmosis III, Dinastia a 18-a şi Ramses II, Dinastia a 19-a; W. G. Waddell, Manetho, 1948 - lucrare de referinţă; R. J. Williams, în DOTT, p. 137-141 - prezintă Stela Israel.

Palestina: W. F. Albright, Archaeology of Palestine, 1956 - o schiţă foarte convenabilă a subiectului; N. Glueck, Rivers in the desert, 1959 - un rezumat popular al lucrării sale despre ocuparea temporară a Neghevului în secolul al 20-lea î.Cr., o continuare a articolelor sale din BASOR, nr. 131, 137, 138, 142, 145, 149,150, 152 şi 155; N. Glueck, The Other Side of the Jordan, 1940, 21970 - cu privire la problema aşezărilor din Transiordania datând de la jumătatea Epocii Bronzului şi din Epoca Fierului, cu privire la datele pentru Avraam şi pentru Exod; G. L. Harding în PEQ 90, 1958, p. 10-12 - împotriva ideilor lui Glueck despre aşezarea din Transiordania; H. H. Rowley, „The Chronological Order of Ezra and Nehemiah", în The Servant of the Lord and Other Essays on the Old Testament, 1952, p. 129 ş.urm.; J. S. Wright, The Building of the Second Temple, 1958 - pentru date post-exilice; idem, The Date of Ezra’s Coming to Jerusalem, 1958.

Căderea lui Iuda: D. J. Wiseman, Chronicles of Chaldaean Kings (626-556 BC), 1956 - lucrare fundamentală pentru această perioadă; comparaţi cu următoarele: W. F. Albright în BASOR 143, 1956, p. 28-33; E. R. Thiele, ibid., p. 22-27; H. Tadmor, în JNES 15, 1956, p. 226-230; D. J. A. Clines, „Regnal Year Reckoning in the Last Years of the Kingdom of Judah", AJBA 2, 1972, p. 9-34.

K.A.K.

T.C.M.