epicurieni
EPICURIENI.
Nişte filozofi pe care Pavel i-a întâlnit în Atena (Faptele Apostolilor 17:17)
făceau parte din această şcoală, al cărei cel mai cunoscut reprezentant este
poetul roman Lucretius. Fondatorul, Epicur, s-a născut în anul 341 î.Cr. în
insula Samos. Primele studii le-a făcut sub îndrumarea lui Eusiphanes, un
discipol al lui Democrit, care l-a învăţat să privească lumea ca fiind
rezultatul mişcării întâmplătoare şi ca o combinaţie de particule atomice. El a
trăit pentru o vreme în exil şi în sărăcie. Treptat a adunat în jurul său un
cerc de prieteni şi a început să-i înveţe doctrinele sale caracteristice. În
anul 306 s-a stabilit la Atena, în faimoasa „Grădină" care a devenit
sediul şcolii. A murit în 270, în urma unor mari suferinţe datorate unei boli
interne, dar având pace sufletească.
Experienţele fondatorului, cuplate cu incertitudinea
generală cu privire la viaţă în ultimele secole înainte de Cristos, a lăsat o
amprentă specială asupra învăţăturii epicurienilor. Întregul sistem a avut în
vedere un scop practic, obţinerea fericirii prin detaşare senină. Atomismul lui
Democrit a izgonit orice teamă de intervenţie divină în viaţă sau de pedeapsă
după moarte; zeii duc o viaţă de perfectă detaşare senină şi nu au nimic a face
cu existenţa umană, iar moartea produce dispersarea finală a atomilor noştri
constituenţi.
Epicurienii au găsit satisfacţie în limitarea dorinţei şi în
bucuriile şi mângâierile prieteniei. Urmărirea extravagantă a plăcerii, care dă
sensul modern al termenului „epicurean", a fost o pervertire ulterioară a
căutării lor după fericire.
Este uşor să vedem de ce epicurienii au găsit ciudată şi de
neacceptat învăţătura lui Pavel despre înviere. Rabinii evrei au folosit
cuvântul apiqoros pentru a indica pe cineva care tăgăduieşte viaţa după
moarte, iar mai târziu ca sinonim pentru „necredincios".
BIBLIOGRAFIE
Usener, Epicurea, 1887; A. J. Festugiere, Epicurus
and his Gods, E. T., 1955; N. W. de Witt, Epicurus and his Philosophy,
1954.
M.H.C.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu