evanghelii
EVANGHELII.
Forma de plural, „evanghelii" (gr. euangelia), nu ar fi fost
înţeleasă în epoca apostolică, nici în următoarele două generaţii; esenţa
mărturiei apostolice este că există o singură euangelion adevărată;
oricine proclamă alta, spune Pavel, este anatema (Galateni 1:8 ş.urm.). Cele
patru scrieri care în mod tradiţional sunt puse la începutul NT sunt, în sens
propriu, patru scrieri despre o singură Evanghelie - „Evanghelia lui
Dumnezeu... cu privire la Fiul Său" (Romani 1:1-3). Abia pe la jumătatea
secolului al 2-lea d.Cr. a ajuns să fie folosită forma de plural; astfel,
Justin Martirul spune că „memoriile compuse de apostoli" sunt numite
„evanghelii" (First Apology 66). Scriitorii mai vechi folosesc
singularul, fie că se referă la o singură scriere a Evangheliei, fie că se
referă la un set de asemenea scrieri (Didache 8.2; Ignatius, Philadelphians
8. 2). Titlurile tradiţionale ale celor patru scrieri dau de înţeles că în ele
se află Evanghelia sau Vestea Bună despre Cristos, aşa cum o relatează fiecare
dintre cei patru evanghelişti. Folosirea termenului la singular pentru a indica
toate cele patru scrieri a continuat încă mult timp după primul caz atestat de
folosire a pluralului.
I. Faza orală
Majoritatea materialului din evangheliile noastre a existat
pentru o perioadă considerabilă de timp în formă orală, înainte de a primi
forma scrisă cu care suntem familiari.
a. Cuvintele lui Isus
Isus a început lucrarea Sa în Galilea prin „propovăduirea
Evangheliei lui Dumnezeu"; conţinutul acestei evanghelii a fost că s-a
împlinit vremea şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape; El i-a îndemnat pe
ascultătorii Săi să se pocăiască şi să creadă Vestea Bună (Marcu 1:14 ş.urm.;
cf. Luca 4:18-21). Propovăduirea Lui nu a fost ca un fulger din senin; ea a
fost împlinirea promisiunii lui Dumnezeu comunicată în vechime prin profeţi.
Dumnezeu a cercetat pe poporul Său; acesta a fost mesajul principal nu numai al
propovăduirii lui Isus ci şi al lucrărilor Sale minunate (Luca 7:16), care erau
semne că împărăţia răului se prăbuşea acum când începea instaurarea Împărăţiei lui
Dumnezeu (Matei 12:22-29; Luca 11:14-22). Aceeaşi temă o întâlnim în pildele
lui Isus, care îi cheamă pe ascultătorii Lui la decizie şi la veghere, având în
vedere sosirea Împărăţiei.
Pe lângă lucrarea Sa publică, Isus S-a îngrijit să le dea
ucenicilor învăţături sistematice într-o formă pe care s-o poată memora uşor.
Controversele Lui cu fariseii şi cu alţi oponenţi au dus de asemenea la
afirmaţii care, odată auzite, nu puteau fi uitate cu uşurinţă, afirmaţii care
le-au prins bine ucenicilor mai târziu când au fost confruntaţi cu probleme
controversate, când a fost folositor să-şi aducă aminte ce a spus Învăţătorul.
b. Tradiţia apostolică
În Epistolele din NT există câteva referiri la
„tradiţia" (gr. paradosis) primită prin apostoli de la Domnul lor şi
transmisă de ei, la rândul lor, la convertiţii lor. Această tradiţie, în sensul
cel mai deplin, cuprinde mărturia apostolilor la „tot ce a început Isus să facă
şi să înveţe pe oameni, de la început, până în ziua când S-a înălţat la
cer" (Faptele Apostolilor 1:1 ş.urm.; cf. 1:21 ş.urm.). Această mărturie a
fost prezentată şi perpetuată în diferite feluri - în principal prin
propovăduirea misionară, în învăţăturile date celor convertita şi în închinarea
creştină. O schiţă a adevărurilor esenţiale ale propovăduirii misionare este
dată de Pavel în 1 Corinteni 15:3 ş.urm. - „că Cristos a murit pentru păcatele
noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după
Scripturi, şi că S-a arătat" la un număr mare de martori oculari, dintre care
unii sunt numiţi, şi cei mai mulţi dintre ei erau încă în viaţă atunci când
scria Pavel. Fie că Evanghelia a fost predicată de el adaugă Pavel în
continuare, sau de apostolii originali, adevărurile esenţiale ale mesajului
erau aceleaşi (1 Corinteni 15:11). Lucrul acesta este confirmat de dovezile din
Epistolele ne-pauline şi de fragmente din propovăduirea creştină primară care
sunt rezumate în Faptele Apostolilor. În cadrul propovăduirii erau prezentate
evenimentele mântuitoare; Isus era proclamat Domn şi Cristos- oamenii erau
chemaţi să se pocăiască şi să primească iertarea prin El.
Câteva fragmente ocazionale din învăţăturile date celor
convertiţi apar an Epistole şi din acestea reiese clar că această învăţătură
afirma ceea ce i-a învăţat Isus Însuşi. Astfel, când dă învăţături despre
căsătorie, Pavel citează porunca Domnului Isus care interzice divorţul (1
Corinteni 7:10), şi citează de asemenea afirmaţia Domnului despre întreţinerea
predicatorilor Evangheliei (1 Corinteni 9:14). Există însă dovezi pentru o instruire
mai sistematică prin metoda catehetică; când numărul celor convertiţi a
crescut, în special în cursul misiunii printre Neamuri, „şcolile" pentru
pregătirea învăţătorilor au devenit aproape o necesitate şi, în mod inevitabil,
au fost întocmite rezumate ale învăţăturii lui Isus, prezentate fie oral, fie
în scris. Ne putem imagina un asemenea cadru pentru „colecţiile de ziceri"
pe care le-au folosit Matei şi Luca, iar ulterior s-a considerat că şi
Evanghelia după Matei a fost elaborată într-o asemenea şcoală; cf. K. Stendahl,
The School of St. Matthew, 1968.
Lucrările şi cuvintele lui Isus trebuie să fi fost amintite
şi în timpul închinăciunii. În zilele de început ale credinţei era greu pentru
cei care L-au cunoscut pe Isus să nu-şi spună unul altuia, când se întâlneau
sau când se întruneau pentru părtăşie şi închinăciune: „Îţi aduci aminte cum
Domnul...?" În mod deosebit, Cina Domnului oferea un prilej regulat pentru
a povesti din nou despre moartea Lui, împreună cu evenimentele care au precedat-o
şi care au urmat după ea (1 Corinteni 11:26).
Fiind povestită şi repovestită în închinarea creştină şi în
propovăduirea misionară (cf. 1 Corinteni 2:2; Galateni 3:1) naraţiunea
patimilor a devenit un tot unitar închegat la o dată timpurie - o concluzie care
poate fi dovedită prin critica formei evangheliilor care există în prezent.
Prin metoda de critică a formei s-a încercat izolarea şi clasificarea
diferitelor secţiuni independente care au fost aduse laolaltă în scrierea
evangheliilor şi s-a încercat imaginarea cadrului de viaţă în care s-au format
şi modul în care s-au păstrat în faza de transmitere orală. (*CRITICA BIBLICĂ, III.)
II. Evangheliile scrise
Începutul scrierii evangheliilor, aşa cum ne-am aştepta,
coincide cu sfârşitul primei generaţii creştine. Când cei „ce le-au văzut cu
ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului" (Luca 1:2)
s-au apropiat de moarte, necesitatea unei scrieri care să conţină mărturia lor
s-a simţit cu mai multă acuitate decât oricând. Aceasta este perioada în care
tradiţia din secolul al 2-lea plasează începutul scrierii evangheliilor şi pe
bună dreptate: toate cele patru evanghelii canonice pe care le avem în prezent
pot fi, probabil, datate în decurs de patru decenii, între 60 şi 100 d.Cr. Nu
este necesar să presupunem că transmiterea mărturiei apostolice a fost făcută
în exclusivitate pe cale orală înainte de anul 60 d.Cr. - cel puţin unii dintre
acei „mulţi" care, potrivit cu Luca 1:1, au încercat să alcătuiască o
istorisire organizată a evenimentelor evanghelice au încercat, probabil să
scrie înainte de anul 60 d.Cr. - dar nu s-a păstrat nici un document anterior
acelei date decât cele incluse în evangheliile noastre scrise.
În cele patru evanghelii pot fi observate câteva curente
diferite de tradiţie. În această privinţă, cât şi în altele, Evanghelia după
Ioan este independentă de celelalte evanghelii şi este mai bine să fie
examinată separat. Celelalte trei evanghelii sunt legate între ele, până acolo
încât se pretează foarte bine la studiul „sinoptic" - adică, textul lor
poate fi aranjat în trei coloane paralele aşa încât elementele lor comune şi
diferite să poată fi examinate cu uşurinţă. Acesta este motivul pentru care
sunt cunoscute de obicei ca „evanghelii sinoptice" - un nume care le-a
fost dat pentru prima oară de J. J. Griesbach în 1774.
a. Evangheliile sinoptice
Un studiu comparativ al evangheliilor după Matei, Marcu şi
Luca ne permite să observăm că există mult material comun în toate trei sau în
două dintre ele. Esenţa a 606 versete din cele 661 ale Evangheliei după Marcu
(dacă nu luăm la socoteală Marcu 16:9-20) apare într-o formă prescurtată în
Matei; vreo 380 de versete din Marcu apar din nou în Luca. Putem spune de
asemenea că din cele 1.068 de versete din Matei, vreo 500 conţin esenţa a 606
versete din Marcu, iar din cele 1.149 de versete din Luca vreo 380 sunt
paralele cu Marcu. Numai 31 de versete din Marcu nu au paralelă nici în Matei
şi nici în Marcu. Matei şi Luca au fiecare aproape 250 de versete care conţin
un material comun care nu are parelelă în Marcu; uneori acest material comun
care apare în Matei şi Luca foloseşte un limbaj aproape identic, iar alteori
diferenţele verbale sunt considerabile. Vreo 300 de versete din Matei nu au
paralelă în nici o altă Evanghelie; acelaşi lucru este adevărat cu privire la
520 de versete din Luca.
Nu există nici o cale simplă de explicare satisfăcătoare a
acestei distribuiri a materialului comun şi specific din evangheliile
sinoptice. Nu există nici un motiv aprioric pentru a susţine că una dintre
evanghelii este mai veche decât alta, pentru a susţine că una este o sursă şi
celelalte au folosit-o pe prima. Obiectivitatea unei analize statistice nu
poate garanta o soluţie. O soluţie poate fi obţinută numai dacă o analiză
critică efectuată în urma adunării tuturor datelor relevante şi a evaluării
alternativelor posibile. Dacă după un secol şi jumătate de studiu sinoptic
intens, nu s-a ajuns la unanimitate aceasta s-ar putea datora insuficienţei
datelor sau limitării nejustificate a domeniului de studiu. Cu toate acestea,
anumite concluzii au fost mai larg acceptate decât altele.
Una dintre aceste concluzii este vechimea mai mare a
Evangheliei după Marcu şi folosirea ei ca sursă principală de către ceilalţi
doi evanghelişti sinoptici. Această concluzie, despre care se susţine, în
general, că a fost pusă pe o bază stabilă de C. Lachmann în 1835, se bazează nu
numai pe dovezile formale că uneori Matei şi Marcu coincid în privinţa ordinii,
deosebindu-se de Luca; că Marcu şi Luca sunt mai fregvent în concordanţă,
deosebindu-se de Matei; dar Matei şi Luca nu se deosebesc niciodată de Marcu
(lucrul acesta ar putea fi explicat şi în alt mod), ci şi pe examinarea
comparată în detaliu a modului în care materialul comun este redat în cele trei
evanghelii, secţiune după secţiune. În marea majoritate a secţiunilor situaţia
poate fi înţeleasă cel mai bine dacă se pleacă de la premisa că relatarea lui
Marcu este folosită ca sursă de unul sau de amândoi ceilalţi evanghelişti. Prea
puţini cercetători au considerat vreodată că Luca ar fi putut fi sursa pentru
ceilalţi doi, iar ideea că Marcu este o prescurtare a lui Matei a fost
susţinută multă vreme, în mare măsură datorită influenţei lui Augustin. Dar în
pasajele în care Matei şi Marcu au material comun, Marcu este mai complet decât
Matei, şi nicidecum o prescurtare; în numeroase cazuri, cele două relatări
paralele pot fi explicate mult mai bine dacă presupunem că Matei condensează
materialul lui Marcu, decât dacă presupunem că Mar cu amplifică materialul lui
Matei. Deşi Matei şi Luca nu sunt niciodată de acord în ceea ce priveşte
ordinea dată de Marcu, uneori prezintă concordanţe comparativ cu Marcu, dar în
aceste cazuri este vorba în principal de îmbunătăţiri gramaticale sau
stilistice ale textului din Marcu, dar aceste cazuri nu sunt numeroase şi nu
sunt suficient de semnificative încât să contracareze dovezile generale în
favoarea priorităţii Evangheliei după Marcu.
Elementul comun specific lui Marcu din tradiţia sinoptică
este cel mai important datorită relaţiei strânse dintre cadrul lui Marcu şi
propovăduirea apostolică. Această relaţie nu depinde atât de mult de tradiţia
potrivit căreia Petru este autoritatea din spatele naraţiunii lui Marcu (o
tradiţie întărită de dovezile interne din anumite secţiuni ale naraţiunii) ci
se bazează mai curând pe faptul (demonstrat de C. H. Dodd) că schiţa
propovăduirii creştine primare, comparabilă cu acele schiţe care pot fi
observate în câteva pasaje din Epistolele NT şi din relatările cuvântărilor din
Faptele, a oferit firul călăuzitor pe care Marcu a înşirat cele câteva secţiuni
ale materialului Evangheliei.
Materialul comun pentru Marcu şi una sau două dintre
celelalte evanghelii sinoptice constă mai ales din naraţiuni. (Excepţiile
principale sunt pildele din Marcu 4 şi discursul escatologic din Marcu 13). Pe
de altă parte, materialul nespecific lui Marcu şi care este comun pentru Matei
şi Luca este format mai ales din cuvinte ale lui Isus. Aproape că am putea
spune că materialul specific lui Marcu se referă la ce a făcut Isus; materialul
nespecific lui Marcu se referă la învăţăturile lui Isus. Avem aici o distincţie
comparabilă cu cea făcută de obicei (deşi este exagerată) între
„propovăduirea" (kerygma) şi „învăţătura" (didache)
apostolică. Materialul nespecific lui Marcu şi comun pentru Matei şi Luca poate
fi numit, pentru convenienţă şi fără nici o prejudecată, materialul „Q",
conform unui obicei de datare de la începutul secolului al 20-lea.
Acest material, care cuprinde între 200 şi 250 de versete,
se poate să fi fost preluat de un evanghelist de la celălalt, sau amândoi se
poate sa fi folosit o sursă comună. Pot fi găsiţi prea puţini care să sugereze
că Matei a preluat material de la Luca, deşi unii ar găsi că acest lucru este
mai uşor de presupus decât posibilitatea ca Luca să fi preluat material de la
Matei. Această ultimă idee continuă să găsească sprijin, dar este deosebit de
vulnerabilă deoarece presupune că Luca a creat dezordine în aranjamentul
relativ ordonat în care apare materialul „Q" în Evanghelia după Matei,
fără să dea nici un motiv plauzibil pentru lucrul acesta.
Presupunerea că materialul „Q" a fost derivat de Matei
şi Luca dintr-o sursă comună ridică mai puţine dificultăţi decât orice altă
alternativă propusă.
Când încercăm să reconstruim această presupusă sursă comună
trebuie să ne ferim de ideea că am putea face lucrul acesta într-o formă
completă. Totuşi, ceea ce putem reconstitui din acest material ne aduce aminte
de tiparul general al cărţilor profetice din VT. Aceste cărţi conţin în general
o relatare a chemării profetului, o prezentare a primelor profeţii într-un
cadru narativ, dar nu menţionează moartea profetului. Prin urmare, materialul
„Q" pare să fi provenit dintr-o compilare care a început cu relatarea
botezului lui Isus de către Ioan şi a ispitirilor din pustie; acestea
constituie preludiul la lucrarea Sa, şi este urmată de un grup de afirmaţii ale
Sale plasate într-un cadru narativ foarte sumar; nu există nici o urmă că ar fi
conţinut relatarea patimilor. Există patru grupe principale de învăţături care
pot fi intitulate: (i) Isus şi Ioan Botezătorul; (ii) Isus şi ucenicii Săi;
(iii) Isus şi oponenţii Săi; (iv) Isus şi viitorul.
Întrucât singurul nostru mijloc de reconstituire a acestei
surse este furnizat de materialul specific lui Marcu şi comun pentru Matei şi
Luca, nu putem răspunde în mod satisfăcător la întrebarea dacă Marcu a folosit
şi el o parte a acestui material. Este probabil că materialul este mai vechi
decât Marcu; poate să fi fost folosit pentru catehism în misiunea pentru
Neamuri care avea ca bază Antiohia. Faptul că o parte a materialului „Q"
în Matei şi Luca este aproape identic, iar în altă parte există diferenţe de
limbaj, a fost explicat uneori prin posibilitatea existenţei a două tradiţii
distincte în „Q", dar este mai probabil că materialul „Q" a fost
tradus în greacă din aramaică şi că Matei şi Luca au folosit uneori aceeaşi
traducere, iar alteori au folosit traduceri diferite, în această privinţă este
potrivit să ne amintim afirmaţia lui Papias (apud Eus., EH 3.39) că
„Matei a întocmit logia în ebraică (aramaică) şi fiecare a tradus-o cum a putut
mai bine". Logia („oracolele", „zicerile") este un termen
deosebit de potrivit pentru conţinutul unei asemenea compilaţii pe care am
încercat să o identificăm în materialul „Q".
Celelalte surse care au fost folosite de Matei şi Luca sunt
şi mai greu de reconstituit decât „Q". Matei pare să fi inclus material
dintr-o altă culegere de ziceri, paralelă cu „Q", dar care a fost păstrată
în Iudea, nu în Antiohia - culegere care este numită „M". Luca a inclus o
secţiune de material distinct (care se găseşte, în mare între cap. 9 şi 18) şi
care este posibil să fi fost obţinut din Cezarea - un material numit „L".
Este îndoielnic că aceste „surse" au fost într-o formă scrisă înainte de a
fi fost preluate de evanghelişti. Despre Luca s-a spus ca ar fi amplificat
materialul „Q" pe care l-a avut la dispoziţie, folosind informaţii
obţinute la Cezarea şi în altă parte, producând astfel versiunea preliminară a
Evangheliei sale, numită uneori „Proto-Luca", în care au fost introduse
ulterior secţiuni de material specific lui Marcu. Pentru o evaluare a ipotezei
„Proto-Luca", vezi D. Guthrie, New Testament Introduction, 1970, p.
175-183. În general cercetătorii sunt de acord că Matei a îmbinat sursele sale
în timp ce Marcu le-a combinat. Istorisirile naşterii cu care încep
evangheliile după Matei şi Luca nu se încadrează în schema generală a criticii
sinoptice; în ce priveşte aceste naraţiuni, nu poate fi exclusă folosirea unor
documente semitice. Dar trebuie să subliniem faptul că oricât de fascinantă şi
instructivă ar fi critica sursei Evangheliei, evangheliile însele sunt mult mai
importante decât sursele lor. Este bine să examinăm ce surse puteau fi folosite
de evanghelişti; este şi mai bine să examinăm în ce fel au utilizat ei aceste
surse. În ultimii ani s-a recunoscut tot mai mult că în studiul Evangheliei
critica redactării ocupă un loc la fel de important ca şi critica tradiţiei -
aceasta din urmă se ocupă de urmărirea istoriei tradiţiilor pe care le-au
primit evangheliştii, iar prima se concentrează asupra contribuţiei
evangeliştilor individuali la tratatea şi prezentarea tradiţiilor. Fiecare
dintre evangheliile sinoptice este o unitate independentă, nu doar un colaj;
fiecare Evanghelie are o imagine proprie despre Isus şi lucrarea Lui şi fiecare
are o contribuţie specială la imaginea de ansamblu pe care ne-o dă NT despre
Isus.
b. Evanghelia a patra
Evanghelia după Ioan reprezintă o tradiţie (creştină)
primitivă care s-a păstrat independent de tradiţia sinoptică, nu numai în
memoria ucenicului preaiubit ci şi într-o comunitate creştină vie, comunitatea
care probabil a produs mai târziu Odele lui Solomon. Cadrul comun extins
pe care îl are Evanghelia după Ioan cu textele de la Qumran şi legăturile dintre
structura ei şi citania sinagogii din Palestina, ne-au ajutat în ultima vreme
să înţelegem că tradiţia ioanină îşi are rădăcinile în Palestina iudaică, deşi
atunci când această Evanghelie a căpătat forma literară la sfârşitul primului
secol creştin au fost avute în vedere nevoile unei societăţi mai diversificate
din perioada elenistă. Schiţa fixă a propovăduirii apostolice poate fi
observată în Evanghelia a patra „la fel de clar ca şi în Evanghelia după
Marcu" (C. H. Dodd, The Apostolic Preaching and its Developments,
1950, p. 69). (*IOAN, EVANGHELIA DUPĂ.)
III. Evanghelia în patru scrieri
La scurtă vreme după publicarea celei de-a Patra evanghelii,
cele patru evanghelii canonice au început să circule ca şi o colecţie şi au
fost păstrate astfel până în zilele noastre. Nu ştim cine le-a pus pentru prima
oară laolaltă ca un grup de patru scrieri - atât Efesul cât şi Roma au
revendicat lucrul acesta. Scriitorii catolici şi gnostici, deopotrivă, arată nu
numai cunoaşterea Evangheliei în patru scrieri ci şi recunoaşterea autorităţii
ei. Evanghelia adevărului de Valentin (cca. 140-150 d.Cr.), scoasă recent la
lumină alături de scrierile gnostice de la *Chenoboskion, nu a fost concepută
ca un supliment sau o înlocuire a celor patru evanghelii canonice, a căror
autoritate o recunoaşte; dimpotrivă, este o serie de meditaţii despre
„Evanghelia adevărată" care este cuprinsă în cele patru (şi în alte cărţi
ale NT). Marcion face excepţie când respinge evangheliile după Matei, Marcu şi
Ioan şi când proclamă că singura Evanghelie (euangelion) autentică este
cea după Luca (editată de el însuşi). Documentele reacţiei anti-marcionite (de
ex. prologul anti-marcionit la evanghelii şi, mai târziu, Canonul Muratorian)
nu prezintă Evanghelia în patru scrieri ca pe un lucru nou, ci reafirma
autoritatea ei ca răspuns la criticile lui Marcion.
În jumătatea de secol care a urmat după anul 95 d.Cr.
Theodor Lahn a putut găsi numai patru citate din evanghelii în scrierile
creştine care s-au păstrat şi acestea nu provin din cele patru evanghelii
canonice. Afirmaţia că „memoriile apostolilor", despre care Iustin spune
că erau citite în biserică alături de scrierile profeţilor, erau de fapt cele
patru evanghelii are un caracter destul de probabil prin faptul că urmele de
material evanghelic în lucrările lui, care puteau proveni din Evanghelia lui
Petru sau Evanghelia lui Toma sunt foarte reduse comparativ cu
urmele din cele patru evanghelii canonice.
Situaţia devine mai clară când ajungem la Tatian, ucenicul
lui Iustin, a cărui armonie a evangheliilor sau Diatessaron (alcătuită
în cca. 170 d.Cr.) a rămas multă vreme ediţia favorită (dacă nu chiar ediţia
„autorizată") a evangheliilor din biserica asiriană. Afară de un fragment
mic dintr-o ediţie greacă a Diatessaron-ului descoperită la Dura-Europos,
pe Eufrat, şi publicată în 1935, cunoştinţele noastre despre această lucrare au
fost indirecte, până recent, ele fiind bazate pe traduceri (dintre care unele
erau din surse secundare sau terţiare) din textul sirian. Dar în 1957 a fost
identificat într-un pergament din colecţia A. Chester Beatty o porţiune
considerabilă a comentariului original al lui Ephraem la Diatessaron
(comentariu scris pe la jumătatea secolului al 4-lea); acest text a fost editat
cu o traducere latină făcută de L. Leloir în 1963 şi aruncă multă lumină asupra
istoriei vechi a Diatessaron-ului.
Tatian a început compilarea sa cu Ioan 1:1-5 şi probabil că
a încheiat-o cu Ioan 21:25. Cele patru evanghelii i-au furnizat materialul
pentru armonia sa; inserarea unor materiale extra-canonice poate fi observată
uneori (probabil din Evanghelia după Evrei), dar nu afectează adevărul
fundamental, după cum acesta nu este afectat nici de modificările ocazionale
ale unor exprimări din evanghelii pentru a reflecta concepţia encratică a lui
Tatian. (*CANONUL NOULUI TESTAMENT.)
Supremaţia celor patru evanghelii pe care o atestă lucrarea
lui Tatian este confirmată cam un deceniu mai târziu de Irenaeus. El a
considerat caracterul împătrit al Evangheliei ca pe un fapt acceptat cu privire
la creştinism, la fel de axiomatic ca şi cele patru colţuri ale pământului sau
cele patru vânturi ale cerului (Adv. Haer. 3. 11. 8). Contemporanul său,
Clement din Alexandria, are grijă să facă distincţie între „cele patru
evanghelii care ne-au fost transmise" şi scrierile necanonice din care se
inspira uneori, cum este Evanghelia egiptenilor (Miscellanies 3.
13). Tertullian nici măcar nu se inspiră din asemenea scrieri necanonice,
limitâdu-se la cele patru evanghelii canonice, cărora le acordă o autoritate
unică deoarece autorii lor au fost fie apostoli, fie oameni având legături
strânse cu apostolii. (La fel ca şi alţi creştini apuseni, el aranjează cele
patru evanghelii în aşa fel în cât cele două evanghelii „apostolice",
Matei şi Ioan, să preceadă Luca şi Marcu.) Origen (cca. 230 d.Cr.) rezumă
atitudinea generală înrădăcinată de mult atunci când vorbeşte despre „cele
patru evanghelii, singurele cărţi care nu sunt contestate în Biserica lui
Dumnezeu de sub tot cerul" (Commentary on Matthew în Eus., EH 6.
25. 4). (La fel ca şi Irenaeus, Origen le aranjează în ordinea cu care suntem
noi familiari.)
Toate cele patru evanghelii sunt anonime, în sensul că nici
una dintre ele nu include numele autorului. Prima referire la Marcu şi Matei ca
evanghelişti o găsim în scrierile lui Papias, episcop de Hierapolis în Frigia,
în prima jumătate a secolului al 2-lea. Afirmaţia lui, bazată pe autoritatea
„bătrânului", că „Marcu, traducătorul lui Petru, a scris întocmai toate
cuvintele şi faptele Domnului pe care le-a menţionat el (Petru), dar nu în
ordine...", este fără îndoială o referire la Evanghelia a doua pe care o
avem noi. Afirmaţia lui despre modul în care a fost alcătuită logia lui Matei
(citată mai sus, în secţiunea II.) este mai problematică şi continuă să
fie controversată, fie că se referă la prima Evanghelie a noastră, fie că se
referă la o colecţie a zicerilor (cuvintelor) lui Isus (aşa cum s-a sugerat în
acest articol), fie că se referă la un şir de profeţii mesianice, sau la
altceva. Cele mai vechi referiri explicite la Luca şi Ioan ca evanghelişti ne
parvin din prologul anti-marcionit la evanghelii (care se bazează într-o
oarecare măsură pe o lucrare pierdută a lui Papias) şi din scrierile lui
Irenaeus. Irenaeus a rezumat în felul următor explicaţia pe care a primit-o:
„Matei a scris o Evanghelie pentru evrei, în limba lor, în timp ce Pavel şi
Petru predicau la Roma şi întemeiau biserica de acolo. După plecarea lor,
Marcu, ucenicul şi traducătorul lui Petru, ne-a lăsat de asemenea în scris
esenţa propovăduirii lui Petru. Luca, însoţitorul lui Pavel, a scris într-o
carte Evanghelia proclamată de acel apostol. Apoi Ioan, ucenicul Domnului, care
s-a aplecat pe pieptul Lui, a publicat şi el Evanghelia sa în timp ce se afla
la Efes în Asia" (Adv. Haer. 3.1.1).
Fără să aprobăm tot ce spune Irenaeus, putem fi de total de
cord că în evangheliile canonice avem mărturia apostolilor despre revelaţia
mântuitoare a lui Dumnezeu în Cristos, păstrată în patru scrieri. (Vezi
articole despre cele patru evanghelii.)
BIBLIOGRAFIE
K. Aland şi alţii, Studia Evangelica, 1959; C. H.
Dodd, The Apostolic Preaching and its Developments, 1936; idem, History
and the Gospel, 1938; W. R. Farmer, The Synoptic Problem , 1976; T.
W. Manson, The Sayings of Jesus, 1949; idem, Studies in the Gospels
and Epistles, 1961; D. E. Nineham (ed.), Studies in the Gospels,
1955; B. Orchard şi T. R. W. Longstaff (ed.), J. J. Griesbach: Synoptic and
Text-critical Studies, 1978; N. Perrin, Rediscovering the Teaching of
the Evangelists, 1968; J. H. Ropes, The Synoptic Gospels, 1934; W.
Sanday, The Gospels in the Second Century, 1876; B. de Solages, A
Greek Synopsis of the Gospels, 1959; V. H. Stanton, The Gospels as
Historical Documents, 3 vol., 1903-20; B. H. Streeter, The Four Gospels,
1924; V. Taylor, The Gospels, 1960; idem, The Formation of the Gospel
Tradition, 1933.
F.F.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu