ispită
ISPITĂ. Ideea biblică
de ispită nu conţine în primul rând ideea de seducţie, ca în sensul modern, ci
conţine ideea de punere la încercare a unei persoane; lucrul acesta poate fi
făcut cu un scop bun de a dovedi sau de a îmbunătăţi calităţile omului, sau
poate fi făcut cu un scop rău, pentru a arăta slăbiciunea sau pentru a-l atrage
pe om într-o acţiune rea. „A ispiti" înseamnă „a testa", în sensul
acesta cuprinzător. În limba engleză, începând din secolul al 17-lea, sensul
cuvântului a fost limitat la testarea cu intenţie rea.
Substantivul ebr. massa („ispită"); verbele ebr.
sunt masa (de obicei „a ispiti") şi bahan (de obicei „a
dovedi" sau „a încerca": o metaforă derivată de la rafinarea
metalelor). LXX şi NT folosesc drept termeni echivalenţi substantivul peirasmos
şi verbele (ek)perrazo şi dokimazo, acest ultim verb având un
sens corespunzător cu bahan.
Ideea de testare a unei persoane apare în Biblie în diferite
contexte.
1. Oamenii îi pun la încercare pe semenii lor, aşa cum se
încearcă armura (1 Împăraţi 10:1; cf. 1 Samuel 17:39; masă în ambele cazuri),
ca să o verifice şi să-i evalueze calităţile. Evangheliile vorbesc despre
iudeii împotrivitori care l-au „încercat" (am putea spune că „L-au pus la
încercare") pe Cristos cu scepticism respingător, ca să vadă dacă-L pot
face să dovedească sau să încerce să le dovedească Mesianitatea Sa în termenii
lor (Marcu 8:11); pentru a vedea dacă învăţătura Lui era deficientă sau eretică
(Luca 10:25) şi pentru a vedea dacă-L pot prinde în capcană cu vreo afirmaţie
prin care să Se învinovăţească singur (Marcu 12:15).
2. Oamenii ar trebui să se cerceteze pe ei înşişi înainte de
Cina Domnului (1 Corinteni 11:28, dokimazo), cât şi cu alte ocazii (2
Corinteni 13:5, peirazo), ca să nu se umple de mândrie şi să se
amăgească cu privire la starea lor spirituală. Credinciosul are nevoie să-şi
testeze „lucrarea" sa (adică, ce face cu viaţa sa), ca să nu se rătăcească
şi să-şi piardă răsplata (Galateni 6:4). Cunoaşterea de sine sobră, izvorâtă
din cercetarea de sine, este un element de bază al evlaviei biblice.
3. Oamenii Îl pun la încercare pe Dumnezeu printr-o purtare
care constituie de fapt o provocare sfidătoare la adresa Lui ca să dovedească
adevărul cuvintelor Sale şi bunătatea şi dreptatea căilor Sale (Exod 17:2;
Numeri 14:22; Psalmul 78:18, 41, 56; 95:9; 106:14; Maleahi 3:15; Faptele
Apostolilor 5:9; 15:10). Numele dat unui loc, Masa, a rămas o amintire
permanentă a unei asemenea ispitiri (Exod 17:7; Deuteronom 6:16). Astfel,
îmboldirea lui Dumnezeu trădează o lipsă extremă de respect şi Dumnezeu Însuşi
interzice lucrul acesta (Deuteronom 6:16; cf. Matei 4:7; 1 Corinteni 10:9
ş.urm.). În toate necazurile poporul lui Dumnezeu ar trebui să aştepte în
tăcere cu răbdare, convinşi că la vremea hotărâtă El ar satisface nevoile lor
potrivit cu promisiunea Sa (cf. Psalmul 27:7-14; 37:7; 40; 130:5 ş.urm.;
Plângerile 3:25 ş.urm.; Filipeni 4:19).
4. Dumnezeu pune la încercare pe poporul Său prin faptul că îi pune în situaţii care revelează calitatea credinţei şi devotamentului lor, aşa încât toţi să poată vedea ce este în inimile lor (Geneza 22:1; Exod 16:4; 20:20; Deuteronom 8:2, 16; 13:3; Judecători 2:22; 2 Cronici 32:31). Punându-i la încercare în felul acesta El îi curăţeşte, aşa cum este curăţat metalul în creuzetul topitorului (Psalmul 66:10; Isaia 48:10; Zaharia 13:9; 1 Petru 1:6 ş.urm.; cf. Psalmul 119:67, 71); El întăreşte răbdarea lor şi maturizează caracterul lor creştin (Iacov 1:2 ş.urm., 12; cf. 1 Petru 5:10); El îi conduce la o asigurare mai mare a dragostei Sale pentru ei (cf. Geneza 22:15 ş.urm.; Romani 5:3 ş.urm.). Prin credincioşie în vremuri de încercare oamenii devin dokimoi, „aprobaţi", înaintea lui Dumnezeu (Iacov 1:12; 1 Corinteni 11:19).
5. Satan îi pune la încercare pe credincioşi prin
manipularea circumstanţelor în limitele pe care i le permite Dumnezeu (cf. Iov
1:12; 2:6; 1 Corinteni 10:13), într-o încercare de a-i face să părăsească voia
lui Dumnezeu. NT îl numeşte „ispititorul" (ho peirazon, Matei 4:3;
1 Tesaloniceni 3:5), duşmanul implacabil al lui Dumnezeu şi al oamenilor (1
Petru 5:8; Apocalipsa 12). Creştinii trebuie să vegheze în permanenţă (Marcu
14:38; Galateni 6:1; 2 Corinteni 2:11) şi trebuie să fie activi (Efeseni 6:10
ş.urm.; Iacov 4:7; 1 Petru 5:9) împotriva diavolului, deoarece el încearcă
întotdeauna să-i facă să cadă; fie că face aceasta prin faptul că-i striveşte
sub apăsarea greutăţilor sau durerii (Iov 1:1-2:7; 1 Petru 5:9; Apocalipsa
2:10; cf. 3:10; Evrei 2:18), fie că-i îndeamnă să-şi împlinească dorinţele
naturale într-un mod greşit (Matei 4:3 ş.urm.; 1 Corinteni 7:5), fie că-i face
să fie mulţumiţi de sine, fără grijă şi egoişti (Galateni 6:1; Efeseni 4:27),
fie că li-L prezintă greşit pe Dumnezeu şi seamănă în ei idei false despre
adevărul şi voia Lui (Geneza 3:1-5; cf. 2 Corinteni 11:3; Matei 4:5 ş.urm.; 2
Corinteni 11:14; Efeseni 6:11). Textul din Matei 4:5 ş.urm. arată că Satan
poate cita (şi aplica greşit) chiar şi texte din Scriptură, ca să-şi
împlinească scopul. Dar Dumnezeu promite că atunci când Satan încearcă să-i ispitească
pe credincioşi va fi întotdeauna deschisă o cale de izbăvire (1 Corinteni
10:13; 2 Petru 2:9; cf. 2 Corinteni 12:7-10). Concepţia NT despre ispită este
obţinută prin combinarea acestor ultime două cadre de idei. „încercările"
(Luca 22:28; Faptele Apostolilor 20:19; Iacov 1:2; 1 Petru 1:6; 2 Petru 2:9)
sunt atât lucrarea lui Dumnezeu cât şi a diavolului. Ele sunt situaţii de
testare în care slujitorul lui Dumnezeu este confruntat cu posibilităţi noi de
a face atât bine cât şi rău, şi este expus la diferite îndemnuri de a prefera
răul. Din acest punct de vedere, ispitele sunt lucrarea lui Satan; dar Satan
este în acelaşi timp unealta şi duşmanul lui Dumnezeu (cf. Iov 1:11 ş.urm.; 2:5
ş.urm) şi în ultimă instanţă Dumnezeu este Cel care îi conduce pe slujitorii
Săi la ispită (Matei 4:1; 6:13), permiţându-i lui Satan să-i ispitească pentru
ca să împlinească voia lui. Totuşi, deşi ispitele nu separă pe oameni de voia
lui Dumnezeu, îndemnul de a face răul nu este de la Dumnezeu şi nici nu exprimă
porunca Lui (Iacov 1:12 ş.urm.). Dorinţa care îmboldeşte la păcat nu este de la
Dumnezeu ci de la om, iar cedarea în faţa ei este fatală (Iacov 1:14 ş.urm.).
Cristos i-a învăţat pe ucenicii Săi să-i ceară lui Dumnezeu să nu-i expună la
ispită (Matei 6:13), să vegheze şi să se roage ca să nu „cadă în" ispită
(adică, să nu cedeze sub presiunile ei) atunci când Dumnezeu găseşte cu cale
să-i încerce prin ispită (Matei 26:41).
Ispita nu este păcat. Cristos a fost ispitit la fel ca şi
noi, dar a rămas fără păcat (Evrei 4:15; cf. Matei 4:1 ş.urm.; Luca 22:28).
Ispita devine păcat numai atunci când omul cedează în faţa ei şi acceptă
sugestia celui rău.
BIBLIOGRAFIE
Arndt; H. Seeseman în TDNT 6, p. 23-26; M. Dods în DCC; R.
C. Trench, Synonyms of the New Testament, p. 267 ş.urm.; W. Schneider,
C. Brown, H. Haarbeck, NIDNTT 3, p. 798-811.
J.I.P.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu