Ziua Ispăşirii
ZIUA
ISPĂŞIRII (ebr. yom hakkippurim). În ziua a 10-a a lunii a 7-a (Tişri,
septembrie/octombrie) Israelul a sărbătorit cea mai solemnă zi sfântă a sa. Era
interzis să lucreze orice şi tot poporul lua parte la o zi de post strict.
I. Scopul
Ziua ispăşirii a servit ca o aducere aminte că jertfele
aduse în fiecare zi, în fiecare săptămână şi în fiecare lună pe altarul pentru
arderea de tot nu erau suficiente ca să facă ispăşirea pentru păcat. Chiar şi
la altarul pentru arderea de tot închinătorul stătea „de-o parte" şi nu
putea să se apropie de Prezenţa sfântă a lui Dumnezeu manifestată între
heruvimii din Sfântă sfintelor. În ziua aceasta din an, sângele ispăşitor era
adus de către marele preot, ca reprezentant al poporului, în Sfântă sfintelor,
sala tronului divin.
Marele preot făcea ispăşire pentru „toate nelegiuirile
copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege prin care au
păcătuit". Ispăşirea era făcută mai întâi pentru preoţi deoarece
mediatorul dintre Dumnezeu şi poporul Său trebuia să fie curat din punct de
vedere ceremonial. Şi sanctuarul era curăţat, deoarece acesta era pângărit, din
punct de vedere ceremonial, prin prezenţa şi slujirea oamenilor păcătoşi.
II. Sărbătorirea în vechime
În vederea pregătirii pentru jertfele din ziua aceasta,
marele preot îşi lăsa de-o parte hainele oficiale şi se îmbrăca cu o haină albă
simplă. După aceea aducea un viţel ca jertfă de ispăşire pentru sine şi pentru
preoţi. După ce îşi umplea cădelniţa cu cărbuni aprinşi de pe altar, marele
preot intra în Sfântă sfintelor, unde punea tămâie pe cărbuni. Tămâia producea
un nor de fum care învăluia tronul (capacul) îndurării, care servea drept capac
pentru chivotul legământului. Marele preot lua din sângele viţelului şi stropea
tronul îndurării şi pământul din faţa chivotului. În felul acesta se făcea
ispăşirea pentru preoţi.
După aceea marele preot jertfea un ţap ca jertfă pentru
păcatul poporului. O parte din sânge era dus în Sfântă sfintelor şi era stropit
la fel ca şi sângele adus pentru păcatul preoţilor (Levitic 16:11-15).
După curăţirea (purificarea) locului sfânt şi a altarului
pentru arderea de tot cu sângele amestecat al viţelului şi al ţapului (Levitic
16:18-19) marele preot lua un al doilea ţap, îşi punea mâinile pe capul lui şi
mărturisea păcatele Israelului. Acest ţap, numit de obicei *ţap ispăşitor
(adică, ţap de scăpare), era alungat în deşert, ducând în mod simbolic păcatele
poporului.
Trupurile celor două jertfe pentru arderea de tot -viţelul
şi ţapul - erau scoase în afara cetăţii şi arse. Ziua se încheia prin aducerea
altor jertfe.
III. Semnificaţia
Epistola către evrei interpretează ritualul din Ziua
ispăşirii ca un arhetip pentru lucrarea ispăşitoare a lui Cristos, punând accent
pe perfecţiunea acesteia, în contrast cu insuficienţa jertfelor de animale
(Evrei 9-10). Isus Însuşi este numit „Marele nostru preot" iar sângele
vărsat pe Calvar se consideră că a fost reprezentat de sângele viţeilor şi
ţapilor. Spre deosebire de preoţii din VT, Cristos cel fără păcat nu a trebuit
să aducă vreo jertfă pentru păcate făcute de El.
După cum marele preot din VT intra în Sfântă sfintelor cu
sângele animalului jertfit, tot aşa Isus a intrat în cer ca să Se înfăţişeze
înaintea Tatălui ca să mijlocească pentru poporul Său (Evrei 9:11-12).
Marele preot trebuia să aducă în fiecare an jertfe pentru
păcatele sale şi pentru păcatele poporului. Această repetare anuală a jertfelor
a servit ca aducere aminte că jertfa perfectă de ispăşire încă nu fusese adusă,
însă, Isus prin sângele Său a obţinut o izbăvire eternă pentru poporul Său
(Evrei 9:12).
Epistola către evrei notează că jertfele levitice nu au
putut face decât „curăţirea cărnii". Ele l-au curăţit în mod ceremonial pe
păcătos, dar ele nu au putut face curăţirea lăuntrică, condiţia preliminară
pentru părtăşie cu Dumnezeu. Jertfele au fost aduse ca simbol şi profeţie
despre Isus care, printr-o jertfă mai bună, a curăţit conştiinţa de faptele
moarte (Evrei 9:13-14).
Cortul din VT a fost conceput, în parte, pentru a învăţa pe
Israel că păcatul împiedică accesul la prezenţa lui Dumnezeu. Numai marele
preot, numai o singură dată pe an, putea intra în Sfântă sfintelor şi chiar
atunci „nu fără sânge", adus ca ispăşire pentru păcate (Evrei 9:7). Isus,
însă, pe „calea cea nouă şi vie" a intrat chiar în cer, adevărata Sfântă a
sfintelor, unde El trăieşte pe vecie ca să mijlocească pentru poporul Său.
Credinciosul nu trebuie să stea departe, ca şi israeliţii din vechime, ci acum
se poate apropia - prin Cristos - de însăşi tronul harului.
În Evrei 13:11-12 ni se aduce aminte că şi carnea jertfelor
pentru păcat în Ziua ispăşirii era arsă afară din tabăra lui Israel. Isus, de
asemenea, a suferit în afara porţilor Ierusalimului ca să poată izbăvi pe
poporul Său de păcat.
IV. Sărbătorirea modernă
În vremurile noastre Ziua Ispăşirii, Yom Kippur, este
ultima dintre cele „10 zile de pocăinţă" care încep cu Roş Haşana -
Anul nou ebraic. Această perioadă de 10 zile este devotată pentru exerciţii
spirituale de penitenţă, rugăciune şi post, ca pregătire pentru cea mai solemnă
zi a anului, Yom Kippur. Deşi aspectele sacrificiale prescrise pentru
Ziua ispăşirii nu au mai fost practicate de la distrugerea Templului, evreii
continuă să sărbătorească ziua prin post şi abţinere de la orice fel de muncă.
Se suflă în şofar sau în corn de berbec pentru a chema poporul la închinare în
sinagogă în ajunul zilei de Yom Kippur, Cu acastă ocazie se cântă slujba
impresionantă Kol Nidre („toate jurămintele"). Adunarea smerită îi
cere iertare lui Dumnezeu pentru încălcarea jurămintelor pe care nu le-au
împlinit.
În ziua următoare au loc servicii de dimineaţa până la
lăsarea serii. La înserat Ziua ispăşirii se încheie cu un singur sunet de
şofar, după care închinătorii se întorc la casele lor.
BIBLIOGRAFIE
M. Noth, Leviticus, 1965, p. 115-126; N. H. Snaith, The
Jewish New Year Festival, 1947, p. 121et passim; idem, Leviticus
and Numbers, 1967, p. 109-118; R. de Vaux, Ancient Israel 1961, p.
507-510; idem, Studies in Old Testament Sacrifice, 1964, p. 91-97.
C.F.P..
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu