Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia cerurilor
ÎMPĂRĂŢIA LUI
DUMNEZEU, ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR. Potrivit evangheliilor
sinoptice, Împărăţia cerurilor sau Împărăţia lui Dumnezeu este tema centrală a
propovăduirii lui Isus. În timp ce Matei, care se adresează evreilor, vorbeşte
în cea mai mare parte despre „Împărăţia cerurilor", Marcu şi Luca vorbesc
despre „Împărăţia lui Dumnezeu", care are acelaşi înţeles ca şi „Împărăţia
cerurilor", dar care era o expresie mai uşor de înţeles de către ne-evrei.
Folosirea termenului „Împărăţia cerurilor" în Evanghelia după Matei se
datorează desigur tendinţei din iudaism de a evita folosirea directă a numelui
lui Dumnezeu. În orice caz, între cele două expresii nu există nici o diferenţă
de înţeles (comparaţi, de ex. Matei 5:3 şi Luca 6:20).
I. În
propovădulrea lui Ioan Botezătorul
Ioan
Botezătorul a venit cel dintâi cu vestea că Împărăţia cerurilor este aproape
(Matei 3:2), iar Isus a preluat acest mesaj de la el (Matei 4:17). Expresia
„Împărăţia cerurilor" (ebr. malekut samayim) îşi are originea în
gândirea abraică târzie care aştepta un viitor în care Dumnezeu avea să
intervină în mod decisiv; evenimentul acesta era aşteptat cu ardoare de Israel,
pentru a restaura bunăstarea poporului şi pentru a-i elibera de sub puterea
duşmanilor lor. Venirea Împărăţiei este marea speranţă din viitor, pregătită
prin venirea lui *Mesia, care netezeşte calea pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Pe vremea lui
Isus dezvoltarea acestei speranţe escatologice în iudaism luase o diversitate
de forme în care predomina elementul naţional sau cel cosmic şi apocaliptic.
Această speranţă poate fi legată în trecut de vestirea profeţilor din VT cu
privire la restaurarea tronului lui David şi venirea lui Dumnezeu pentru a
înnoi lumea. Deşi VT nu spune nimic despre Împărăţia escatoligică a cerurilor
ca atare, în Psalmi şi în scrierile profetice manifestarea viitoare a
suveranităţii regale a lui Dumnezeu este unul dintre conceptele centrale ale
credinţei şi speranţei VT. Şi aici există diferite elemente care ocupă un loc
proeminent, aşa cum se poate vedea clar dintr-o comparaţie a profeţilor mai
vechi cu profeţiile despre suveranitatea universală şi apariţia Fiului omului
în cartea lui *Daniel.
Când Ioan
Botezătorul şi, mai târziu, Isus, au proclamat că Împărăţia era aproape,
această proclamare implica un strigăt de trezire cu o semnificaţie universală
senzaţională. Punctul de cotitură divinmult aşteptat, marea restaurare - oricum
ar fi fost ea concepută în vremea aceea - era proclamată ca fiind aproape. De
aceea este foarte important să examinăm conţinutul propovăduirii NT cu privire
la venirea Împărăţiei.
În
propovăduirea lui Ioan Botezătorul locul cel mai important a fost acordat
vestirii judecăţii divine ca o realitate iminentă. Securea a fost înfiptă deja
la rădăcina pomilor. Venirea lui Dumnezeu ca Împărat are ca scop suprem
purificarea, cernerea şi judecata. Nimeni nu poate scăpa de ea. Nici un
privilegiu nu poate cumpăra o scutire de judecată, nici măcar revendicarea lui
Avraam ca tată. În acelaşi timp Ioan Botezătorul îndreaptă privirile spre Cel
care avea să vină după el, al cărui înainte-mergător era el. Cel ce avea să
vină are în mână vânturătoarea. Ca pregătire pentru venirea Lui oamenii trebuie
să se pocăiască şi să se supună la botezul pentru spălarea păcatelor, aşa încât
să scape de mânia viitoare şi să participe la mântuirea Împărăţiei şi la botezul
cu Duhul Sfânt care va fi turnat când va veni El (Matei 3:1-12).
II. În învăţătura lui Isus
a. Aspectul
prezent
Proclamarea
Împărăţiei de către Isus urmează cuvânt cu cuvânt proclamarea lui Ioan, dar cu
toate acestea are un carcater mai cuprinzător. După ce Ioan Botezătorul a
observat mai multă vreme lucrarea lui Isus, el a început să aibă îndoieli dacă
Isus era cu adevărat Cel care trebuia să vină şi pe care L-a vestit el (Matei
11:2 ş.urm.). Proclamarea lui Isus cu privire la Împărăţie se deosebeşte în
două privinţe de propovăduirea lui Ioan. Mai întâi, în timp ce reţine
nealterată vestirea judecăţii şi chemarea la pocăinţă, în prim plan se
profilează semnificaţia mântuitoare a împărăţiei. În al doilea rând - şi aici
este miezul problemei - el a anunţat Împărăţia nu doar ca pe o realitate care
era aproape, ceva ce avea să apară în viitorul apropiat, ci o realitate care
era deja prezentă, fiind manifestată în persoana şi lucrarea Lui. Deşi locurile
în care Isus vorbeşte explicit despre Împărăţie nu sunt numeroase (vezi în
special Matei 12:28 şi textele paralele), întreaga lui propovăduire şi lucrare
sunt marcate de această realitate dominantă. În El viitorul măreţ a devenit
deja un „timp prezent".
Acest aspect
prezent al Împărăţiei se manifestă în diferite moduri în persoana şi faptele
lui Cristos. Apare în mod palpabil şi vizibil în izgonirea demonilor (cf. Luca
11:20) şi în general în puterea miraculoasă a lui Isus. În vindecarea celor
posedaţi de demoni devine evident că Isus a invadat casa „celui tare" şi
l-a legat bine, aşa că poate să-i jefuiască bunurile (Matei 12:29). Împărăţia
cerurilor pătrunde în domeniul celui rău. Puterea lui Satan este înfrântă. Isus
îl vede căzând ca un fulger din cer. El are putere şi poate acorda şi altora putere
să calce în picioare domeniul duşmanului Nici un lucru nu este imposibil pentru
cei care merg în lume învestiţi cu puterea lui Isus, ca martori ai Împărăţiei
(Luca 10:18 ş.urm.). Întreaga activitate miraculoasă a lui Isus este dovada
venirii Împărăţiei. Ceea ce au dorit în zadar să vadă mulţi profeţi şi mulţi
oameni neprihăniţi - zorii marii epoci de mântuire - poate fi văzut şi auzit
acum de ucenici (Matei 13:16; Luca 10:23). Când Ioan Botezătorul i-a trimis pe
ucenicii săi să întrebe: „Tu eşti Acela care trebuia să vină, sau să aşteptăm
pe un altul?", le-au fost arătate lucrările minunate făcute de Isus şi în
care, potrivit cu promisiunea din profeţie, Împărăţia era manifestată deja:
orbii au ajuns să vadă, şchiopii au ajuns să umble, surzii şi-au dobândit
auzul; leproşii au fost curăţaţi iar morţii au fost înviaţi şi Evanghelia era
propovăduită la săraci (Matei 11:2 ş.urm.; Luca 7:18 ş.urm.). În ultima dintre
acestea - propovăduirea Evangheliei - este văzută penetrarea Împărăţiei,
întrucât mântuirea este vestită şi oferită ca un dar accesibil celor săraci în
duh, celor flămânzi şi celor ce plâng - Împărăţia este a lor. Este proclamată
de asemenea iertarea păcatelor, nu numai ca o realitate viitoare care să fie
împlinită în cer, nici doar ca o posibilitate prezentă, ci ca o dispensaţie
oferită astăzi, pe pământ, prin Isus Însuşi: „Fiule, fiică, păcatele îţi sunt
iertate; căci Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele" (vezi
Marcu 2:1-12, et passim).
Aşa cum reiese
clar din ultimul cuvânt citat despre putere, toate acestea sunt bazate pe
faptul că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. Împărăţia a venit în El şi cu
El; El este auto-basileia. Revelaţia de Sine a lui Isus ca Mesia, Fiul
omului şi Robul Domnului, constituie atât un mister cât şi o desfăşurare a
întregii Evanghelii.
Este imposibil
să explicăm aceste afirmaţii ale lui Isus despre Sine într-un sens viitor, aşa
cum au vrut să facă unii, ca şi cum El S-ar fi referit la Sine numai ca
viitorul *Mesia, Fiul omului care era aşteptat să vină în viitor pe norii
cerului. Indiferent de măsura în care această revelaţie viitoare a Împărăţiei
rămâne un element esenţial al Evangheliei, nu putem să nu observim faptul ca în
evanghelii mesianitatea lui Isus este o realitate prezentă, aici şi acum. Nu
numai că este proclamat astfel la botezul Său şi pe Muntele schimbării la faţă
- Preaiubitul şi Alesul lui Dumnezeu (nume mesianice clare) - dar El este
umplut de asemenea cu Duhul Sfânt (Matei 3:16) şi este investit cu autoritate
divină deplină (Matei 21:27); Evanghelia este plină de declaraţii despre
autoritatea Lui absolută, El este prezentat ca Trimisul Tatălui, Cel care avea
să vină ca să împlinească ce au prevestit profeţii. Prin venirea şi învăţătura
Sa Scriptura este împlinită în auzul celor care îl ascultă (Luca 4:21). El nu a
venit să distrugă, ci să împlinească (Matei 5:17 ş.urm.), să vestească
Împărăţia (Marcu 1:38), să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi (Luca 19:10),
să-i slujească pe alţii şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10:45).
Secretul apartenenţei la Împărăţie constă în apartenenţa la Isus (Matei 7:23;
25:41). Pe scurt, persoana lui Isus ca Mesia este în centrul tuturor lucrurilor
anunţate în Evaghelie cu privire la Împărăţie. Împărăţia se concentrează în El
atât în ce priveşte aspectele ei prezente, cât şi cele viitoare.
b. Aspectul
viitor
Există şi un
aspect viitor. Deşi în evanghelii se afirmă clar că Împărăţia este manifestată
aici şi acum, este arătat de asemenea faptul că în lumea aceasta este
manifestată numai provizoriu. Acesta este motivul pentru care proclamarea
activităţii ei prezente în cuvintele: „Orbii îşi capătă vederea; morţii sunt
înviaţi; săracilor li se propovăduieşte Evanghelia", este urmată de
avertismentul: „Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de
poticnire" (Matei 11:6; Luca 7:23). „Prilejul de poticnire" constă în
caracterul ascuns al Împărăţiei în epoca aceasta. Minunile continuă să fie
semne ale unei alte realităţi decât cea prezentă; încă nu a venit vremea ca
demonii să fie aruncaţi în întunericul veşnic (Matei 8:29). Evanghelia
Împărăţiei este revelată numai ca o sămânţă care este semănată. În pildele
despre semănător, despre sămânţă care creşte în taină, despre neghina care
creşte în grâu, despre sămânţă de muştar, despre aluat, Isus îi învaţă pe
ucenici cu privire la acest aspect al Împărăţiei. Fiul omului însuşi, investit
cu toată puterea de către Dumnezeu, Cel care va veni pe norii cerului, este
Semănătorul care seamănă Cuvântul lui Dumnezeu. El este descris ca un om care
depinde de alţii: păsările, spinii, oamenii pot împiedica în parte lucrarea
Lui. El trebuie să aştepte şi să vadă ce va ieşi din sămânţă pusă. De fapt,
carcaterul ascuns al Împărăţiei este şi mai profund: Împăratul Însuşi vine în
chip de rob. Păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului (Daniel 7:13) nu are
un loc unde să-Şi plece capul. Pentru ca să primească totul El trebuie mai
întâi să renunţe la tot. El trebuie să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare; în
calitate de Rob al Domnului care suferă (Isaia 53), El trebuie să fie pus în
numărul celor fărădelege. Împărăţia a venit; Împărăţia va veni. Dar ea vine pe
calea crucii şi mai înainte ca Fiul omului să-Şi exercite autoritatea peste
toate împărăţiile pământului (Matei 4:8; 28:18) trebuie să păşească pe calea ascultării
de Tatăl Său, ca să împlinească în felul acesta toată dreptatea (neprihănirea)
(Matei 3:15). Prin urmare, manifestarea Împărătiei are o istorie în această
lume. Ea trebuie să fie proclamată la orice fiinţă. La fel ca şi sămânţă
minunată, ea trebuie să încolţească şi să crească şi nici un om nu ştie cum
(Marcu 4:27). Are o putere lăuntrică prin care îşi croieşte drum prin tot felul
de obstacole şi înaintează peste tot; ogorul în care este semănată sămânţă este
lumea (Matei 13:38). Evanghelia Împărăţiei merge la toate naţiunile (Matei
28:19), deoarece Împăratul acestei Împărăţii este de asemenea Domnul Duhului.
Învierea Lui aduce o nouă eră; propovăduirea Împărăţiei şi Împăratul ajung până
la marginile pământului. Decizia a fost luată deja; dar împlinirea ei este încă
de domeniul viitorului. Ceea ce la început pare să fie una şi aceeaşi venire a
Împărăţiei, care este anunţată ca o realitate indivizibilă, aproape, la uşă, se
extinde şi cuprinde perioade noi de timp şi distanţe mari. Graniţele acestei Împărăţii
nu se confundă cu graniţele Israelului sau cu ale istoriei: Împărăţia cuprinde
toate naţiunile şi toate epocile, până când va veni sfârşitul lumii.
III. Împărăţia şi biserica
Împărăţia este
legată în egală măsură de istoria bisericii şi de istoria lumii. Există o
legătură între Împărăţie şi biserică, dar ele nu sunt identice în epoca
prezentă. Împărăţia este totalitatea lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu în
Cristos în această lume; biserica este adunarea celor care aparţin lui Isus
Cristos. Probabil că am putea vorbi despre două cercuri concentrice, dintre
care biserica este cercul mai mic iar Împărăţia cercul mai mare, iar Cristos
este centrul ambelor cercuri. Această relaţie dintre biserică şi Împărăţie
poate fi formulată în mai multe moduri. Biserica este adunarea celor care au
acceptat Evanghelia Împărăţiei prin credinţă, a celor care participă în
mântuirea oferită de Împărăţie, care include iertarea păcatelor, adoptarea de
către Dumnezeu şi faptul că Duhul Sfânt locuieşte în credincios, posedarea
vieţii eterne. Ei sunt de asemenea cei în a căror viaţă împărăţia ia o formă
vizibilă, care sunt lumina lumii, sarea pământului; cei care au luat asupra lor
jugul Împărăţiei, care trăiesc potrivit cu poruncile Împăratului lor şi care
învaţă de la El (Matei 11:28-30). Biserica, în calitate de organ al Împărăţiei,
este chemată să-L mărturisească pe Isus ca şi Cristos, este chemată la lucrarea
misionară de propovăduire a Evangheliei în lume: ea este de asemenea
comunitatea celor care aşteaptă venirea Împărăţiei în glorie, slujitorii care
au primit talanţii Domnului lor şi aşteaptă întoarcerea Lui. Biserica îşi
primeşte întreaga constituţie de la Împărăţie, este înconjurată din toate
părţile şi este călăuzită prin revelaţia, progresul şi venirea viitoare a
Împărăţiei lui Dumnezeu, fără să fie în nici un moment identică sau
identificată cu Împărăţia însăşi. Prin urmare, Împărăţia nu este mărginită de
graniţele bisericii. Domnia lui Cristos este supremă, este mai presus de toate.
Acolo unde domină şi unde este recunoscută nu numai că eliberează fiinţa umană,
ci şi întregul mod de viaţă este schimbat: blestemul demonilor şi teama de
forţele ostile dispare. Schimbarea pe care o produce creştinismul în oamenii
dominaţi de religii naturale este o dovadă despre caracterul cuprinzător şi
despre semnificaţia atot-cuprinzătoare a Împărăţiei. Ea nu operează numai în
exterior, ca o sămânţă de muştar, ci şi în interior, ca aluatul, îşi croieşte
drum în lume prin puterea ei răscumpărătoare. Ultima carte a Bibliei, care zugrăveşte
domnia lui Cristos în istoria lumii şi înaintarea ei până la sfârşit, aruncă
lumină deosebită în special asupra antitezei dintre Cristosul-Împărat
triumfător (cf. de ex. Apocalipsa 5:1 ş.urm.) şi puterea lui Satan şi a lui
Anticrist, care continuă să supravieţuiască pe pământ şi să lupte împotriva lui
Cristos şi a bisericii Sale. Indiferent de măsura în care Împărăţia invadează
istoria lumii cu binecuvântarea şi izbăvirea ei, indiferent de măsura în care
se prezintă ca o putere salvatoare îndreptată împotriva tiraniei zeilor şi a
forţelor duşmane ale omenirii, abia prin criza finală şi universală - ca o
paşnică vizibilă şi atot-cuceritoare de pace şi mântuire - abia aşa va aduce
Împărăţia realizarea deplină a cerului nou şi a pământului nou.
IV. În restul
Noului Testament
Expresia
„Împărăţia cerurilor" sau „Împărăţia lui Dumnezeu" nu apare frecvent
în NT în afara evangheliilor sinoptice. Totuşi, este doar o problemă de
terminologie, Împărăţia - ca indicaţie a marii revoluţii în istoria mântuirii care
a fost inaugurată deja prin venirea lui Cristos şi ca împlinirea aşteptată a
tuturor lucrărilor lui Dumnezeu - este tema centrală a întregii revelaţii a lui
Dumnezeu în NT.
V. În gândirea
teologică
În ce priveşte
concepţia teologică despre Împărăţia cerurilor, aceasta a fost supusă la tot
felul de influenţe şi puncte de vedere în diferite perioade şi şcoli de gândire
teologică. În teologia romano-catolică o caracteristică distinctivă este
identificarea Împărăţiei lui Dumnezeu cu biserica în dispensaţia pământească, o
identificare datorată în principal influentei lui Augustin. Cristos este
actualizat ca Împărat al Împărăţiei lui Dumnezeu prin ierarhia ecleziastică.
Sfera Împărăţiei este identică cu frontierele puterii şi autorităţii bisericii.
Împărăţia cerurilor este extinsă prin misiune şi prin înaintarea bisericii în
lume.
În opoziţia lor
faţă de ierarhia romano-catotică, reformatorii au pus accentul principal pe
semnificaţia spirituală şi invizibilă a Împărăţiei şi au făcut apel (în mod
greşit) la textul din Luca 17:20 însprijinul acestei idei. Cu alte cuvinte,
Împărăţia cerurilor este suveranitatea spirituală pe care Cristos o exercită
prin propovăduirea Cuvântului Său şi prin lucrarea Duhului Sfânt. În timp ce
Reforma, la începuturile ei, nu a scăpat din vedere aspectele măreţe ale
Împărăţiei în istoria mântuirii, Împărăţia lui Dumnezeu, sub influenţa
Iluminismului şi Pietismului, a ajuns să fie concepută tot mai mult într-un
sens individual, ca suveranitatea harului şi păcii în inima oamenilor, în
teologia liberală de mai târziu această concepţie s-a dezvoltat într-o direcţie
moralistă (în special sub influenţa lui Kant): Împărăţia lui Dumnezeu este
Împărăţia păcii, dragostei şi neprihănirii (dreptăţii). La început, chiar şi în
pietism şi în cercurile sectare, aşteptarea venirii Împărăţiei lui Dumnezeu a
fost păstrată, dar fără a recunoaşte vreo semnificaţie pozitivă a Împărăţiei
pentru viaţa din lumea aceasta. În opoziţie cu această concepţie mai mult sau
mai puţin dualistă despre Împărăţie trebuie să observăm concepţia socială
despre Împărăţie, care pune tot accentul pe semnificaţia vizibilă şi comună.
Această concepţie se remarcă la unii scriitori prin radicalism social
(creştinismul „Predicii de pe Munte", propovăduit de Tolstoi şi alţii, sau
interpretarea „social-religioasă", de ex. Kutter şi Ragaz, în Elveţia),
iar la alţii prin credinţa evoluţionistă în progres („Evanghelia socială"
din America). Venirea Împărăţiei constă în progresul dreptăţii sociale şi în
dezvoltarea comună.
În contrast cu
aceste interpretări spiritualizatoare, moraliste şi evoluţioniste ale
Împărăţiei, teologia NT pune accentul pe bună dreptate pe semnificaţia
originală a Împărăţiei în propovăduirea lui Isus - semnificaţie care este
legată de istoria mântuirii şi de escatologic. În timp ce fondatorii acestei
direcţii escatologice mai noi au dat o interpretare extremistă ideii de
Împărăţie a cerurilor, aşa încât nu a mai rămas loc pentru penetrarea
Împărăţiei în lumea prezentă (Johannes Weiss, Albert Schweitzer, aşa numita escatologie
„radicală"), în ultima vreme a fost acordată mai multă atenţie
semnificaţiei prezente indubitabile a Împărăţiei, şi această semnificaţie a
fost încadrată în perspectiva istoriei mântuirii, în perspectiva progresului
activităţii dinamice a lui Dumnezeu în istorie, care are ca scop realizarea
finală a Împărăţiei.
BIBLIOGRAFIE
Numărul
scrierilor despre Împărăţia lui Dumnezeu este imens. Pentru folosirea
termenului în evanghelii, vezi G. Dalman, The Words of Jesus, 1902; SB, p.
172-184; pentru interpretarea Împărăţiei în istoria teologiei mai vechi, vezi
A. Robertson, Regnum Dei (Bampton Lectures), 1901; pentru abordări
liberale mai vechi, vezi E. von Dobschutz, „The Eschatology of the
Gospels", The Expositor, Seria a 7-a, 9, 1910; pentru interpretarea
„socială", vezi N. J. van Merwe, Die sosiale prediking van Jezus
Christus, 1921; L. Radaz, Die Botschaft vom Reiche Gottes, 1941;
pentru interpretarea escatologică mai nouă (de la J. Weiss, Die Predigt Jesu
vom Reiche Gottes, 1892; Albert Schweitzer, The Quest of the Historical
Jesus, 1910), vezi H. M. Matter, Nieuwere opvattingen omtrent het
koninkrijk Gods in Jezus’ prediking naar de synoptici, 1942. Lucrări mai
generale: F. Holmstrom, Das eschatologische Denken der Gegenwart, 1936;
H. D. Wendland, Die Eschatologie des Reiches Gottes bei Jesus, 1931; G.
Gloege, Reich Gottes und Kirche im Neuen Testament, 1929; J. Jeremias, Jesus
der Weltvollender im Neuen Testament, 1929; idem, New Testament Theology,
1, 1970; C. H. Dodd, The Parables of the Kingdom, 1935; W. G. Kummer, Die
Eschatologie der Evangelien, 1936; idem, Promise and Fulfilment,
1957; R. Otto, The Kingdom of God and the Son of Man, 1943; W. A. Visser
‘t Hooft, The Kingship of Christ, 1947; S. H. Hooke, The Kingdom of
God and the Experience of Jesus, 1949; O. Cullmann, Christ and Time,
1951; G. Vos, The Teaching of Jesus concerning the Kingdom and the Church,
1951; J. Héring, Le royaume de Dieu et sa venue, 1959; H. Ridderbos, The
Coming of the Kingdom, 1962; G. Lundstrom, The Kingdom of God in the
Teaching of Jesus, 1963; R. Schnackenburg, God’s Rule and the Kingdom,
1963; G. E. Ladd, Jesus and the Kingdom, 1964; idem, A Theology of
the New Testament, 197A; H. Flender, Die Botschaft Jesu von der
Herrschaft Gottes, 1968; R. Hiers, The Kingdom of God in the Synoptic
Tradition, 1970; W. Pannenberg, Theologie und Reich Gottes, 1971; K.
L. Schmidt et. al., TDNT 1, p. 564-593; B. Klappert, NIDNTT 2, p. 372-390.
H.R.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu