înălţare
ÎNĂLŢARE. Povestirea
înălţării Domnului Isus Cristos este relatată în Faptele Apostolilor 1:4-11. În
Luca 24:51 cuvintele „a fost înălţat la cer" nu sunt la fel de bine
atestate, la fel ca şi descrierea din Marcu 16:19. În NT nu există nici o altă
sugestie alternativă cu privire la terminarea arătărilor după înviere, iar
faptul înălţării este presupus întotdeauna în referirile frecvente la Cristos
ca fiind la dreapta lui Dumnezeu şi la întoarcerea Sa din cer. Ar fi
nerezonabil să presupunem că Luca ar fi putut greşi atât de mult sau că ar fi
născocit un fapt atât de important câtă vreme apostolii erau în viaţă şi puteau
verifica ce a scris el. Pentru alte aluzii la înălţare, vezi Ioan 6:62; Faptele
Apostolilor 2:33-34; 3:21; Efeseni 4:8-10; 1 Tesaloniceni 1:10; Evrei 4:14;
9:24; 1 Petru 3:22; Apocalipsa 5:6.
Sunt aduse
obiecţii la această povestire pe temeiul faptului că s-ar baza pe idei
învechite, cum ar fi ideea că cerul este un loc deasupra capetelor noastre.
Asemenea obiecţii sunt neavenite din următoarele motive:
1. Faptul
înălţării putea să aibă o acţiune simbolică pentru ucenicii care aveau o
asemenea idee despre cer. Isus a indicat în felul acesta în mod decisiv că
perioada arătărilor de după înviere s-a încheiat şi că întoarcerea Sa la cer
avea să inaugureze era prezenţei Duhului Sfânt în Biserică. Un asemenea gest
simbolic este perfect natural.
2. Termenii „cer" şi „dreapta Tatălui" au în mod necesar un înţeles care este raportat la acest pământ, iar înţelesul acesta poate fi descris cel mai bine prin referire la „sus". Astfel, Isus Şi-a ridicat ochii spre cer când S-a rugat (Ioan 17:1; cf. 1 Timotei 2:8) şi ne-a învăţat să ne rugăm: „Tatăl nostru care eşti în ceruri... facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ". Într-un anume sens cerul este departe de pământ, indiferent care ar fi natura sa în termenii unei dimensiuni diferite. Când a trecut din lumea pământească de spaţiu-timp la starea cerească, s-a observat că Isus S-a îndepărtat de pământ, la fel cum la a doua Sa venire va fi văzut venind spre pământ. Doctrina aceasta a absenţei trupeşti este contrabalansată în NT de doctrina prezenţei spirituale. (*DUHUL SFÂNT.) Astfel, Cina Domnului este luată în amintirea Celui care este absent în trup, „până când va veni iarăşi" (1 Corinteni 11:26), dar cu toate acestea, Domnul înviat este prezent în mod spiritual la toate întrunirile creştinilor (Matei 18:20).
Conceptul
despre un Dumnezeu care şade în cer pe un tron se referă în special la
diferenţa dintre Dumnezeu şi om şi la apropierea păcătosului de Dumnezeu,
întrucât păcatele îl împiedică pe om să intre la Dumnezeu. Prin urmare, putem
vedea scopul înălţării în felul următor:
1. „Mă duc să
vă pregăteasc un loc" (Ioan 14:2).
2. Isus Cristos
şade pe tron, un semn că lucrarea Lui de ispăşire este completă şi definitivă.
Cei care cred că, în calitatea Lui de Preot, El continuă să Se aducă pe Sine ca
jertfă Tatălui susţin că nu trebuie să amestecăm cele două metafore de rege şi
preot. Totuşi, tocmai lucrul acesta este făcut în Evrei 10:11-14 pentru a arăta
finalitatea jertfei lui Cristos.
3. El
mijloceşte pentru poporul său (Romani 8:34; Evrei 7:25), dar nicăieri în NT nu
ni se spune că El S-ar aduce pe Sine jertfă în cer. Cuvântul gr. pentru
„mijlocire", entynchano, comunică ideea de urmărire a intereselor
cuiva.
4. El aşteaptă
până când vor fi supuşi duşmanii Săi şi Se va întoarce în acţiunea finală de
instaurare a Împărăţiei lui (1 Corinteni 15:24-26).
BIBLIOGRAFIE
W. Milligan, The
Ascension and Heavenly Priesthood of our Lord, 1891; H. B. Swete, The
Ascended Christ, 1910; C. S. Lewis, Miracles, cap. 16, 1947; M. L.
Loane, Our Risen Lord, cap. 9, 1965.
J.S.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu