Nero
NERO. Este fiul unei familii distinse
de aristocraţi romani, Domitii, iar din partea mamei este străstră-nepotul lui
Cezar August. A fost ales de Claudius ca moştenitor al tronului şi a luat locul
acestuia în anul 54 d.Cr. Atrocităţile comise de el şi debilitatea lui a
stricat în cele din urmă reputaţia familiei lui a cărei ascensiune s-a curmat
brusc, odată cu sinuciderea lui care a avut loc în perioada revoltelor din anul
68 d.Cr. Ca un tânăr ce avea gusturi exagerate, el i-a uluit şi i-a scandalizat
pe contemporanii săi cu înclinaţiile sale artistice. În special, el a câştigat
afecţiunea grecilor; ei nu au obosit niciodată să-l laude pentru dorinţa lui de
a câştiga premii în festivalurile literare, iar ca recompensă pentru această
toană a grecilor, el a abolit controlul roman asupra statelor din Ahaia. După
moartea lui prematură, legenda lui a început să ia proporţii în E şi
reîncarnarea lui a fost aşteptată cu ardoare, ba chiar anunţată. Pe de altă
parte, în cadrul familiei sale şi printre prietenii lui aristocraţi,
comportamentul lui a fost extrem de sinistru. Atmosfera de oroare creată de
convingerea că mama lui l-a ucis pe Claudius ca să asigure urcarea pe tron a
fiului ei a fost amplificată şi mai mult atunci când Nero a aranjat ca şi ea să
fie ucisă. Cu toate că în perioada cât el a fost sub influenţa senatorilor
Burrus şi Seneca se pare că guvernul s-a bucurat de stabilitate, în cele din
urmă el s-a eliberat şi de influenţa lor restrictivă şi a fost împins de
suspiciunile sale sângeroase spre sfârşitul inevitabil.
Nero are de-a face cu cele scrise în Noul Testament
din trei puncte de vedere.
1. Nero a fost cel la care Pavel a
apelat să i se facă dreptate atunci când Festus, reprezentatul acestuia a
şovăit (Faptele Apostolilor 25:10-11) şi autoritatea lui Nero pe care i-a dat-o
Dumnezeu a fost apărată de Pavel în scrierile sale către fraţii romani (Romani
13:1-7). Există o ironie teribilă şi tragică în acest context: „nu degeaba
poartă sabia" (v. 4). Nu ştim care a fost rezultatul apelului lui Pavel,
dar creştinii din Roma au avut de suferit pentru loialitatea lor una dintre
cele mai crunte barbarii din istoria omenirii.
2. În anul 64 d.Cr., marea parte a Romei a fost nimicită de foc. Ca să elimine orice suspiciune de a fi dat ordinul să se pună foc oraşului pentru a se propriul său amuzament, Nero i-a acuzat de fapta aceasta pe alţii pe care publicul în general era pregătit să-i creadă capabili de aşa ceva, ba chiar de rele şi mai mari. După ce i-a convins pe locuitorii Romei că cei care au pus focul au fost creştinii, el a dat ordin ca aceştia să fie arestaţi în masă şi printre alte torturi la care aceştia au fost supuşi, el şi-a ars victimile de vii în public (Tacit, Ann. 15.44). Lucrul important cu privire la acest episod este că s-a făcut o distincţie clară între creştini şi evrei (Popeea, soţia lui Nero a fost de partea evreilor), şi că era plauzibil ca să-i acuze de astfel de culpe. Cu toate că Tacit afirmă clar că aceste acuzaţii au fost o simplă invenţie şi că ele au atras chiar simpatia unora faţă de creştini, el mai afirmă şi faptul că publicul a devenit foarte suspicios cu privire la standardele morale ale creştinilor. Suetoniu (Nero 16.2), fără să menţioneze despre foc, enumera atacul împotriva creştinilor alături de alte reforme care au sporit prestigiul lui Nero. Devastator pentru creştini a fost că acţiunea lui Nero a constituit un precedent legal care a transformat aversiunea publicului în general împotriva creştinilor în acţiune oficială. Prima epistolă a lui Petru reflectă o situaţie de genul acesta. Creştinii sunt în situaţia delicată de a lua hotărârea să respecte autorităţile, ştiind în acelaşi timp că orice abatere morală din partea lor ar putea duce la acţiuni legale împotriva lor şi că s-ar putea ca ei să fie chiar persecutări pentru simplul motiv că aparţin societăţii creştine.
3. În ultimii ani ai domniei lui
Nero, guvernatorii săi din Palestina au fost atraşi într-un război care s-a
sfârşit cu nimicirea Ierusalimului în anul 70 d.Cr., un eveniment care a pus
capăt în sfârşit orientării sioniste a bisericilor creştine. Nero nu a
participat în campaniile de război şi se pare că nu a dat atenţie problemelor
care au cauzat aceste războaie: anul critic 67 d.Cr. l-a găsit captivat de
succesele sale literare de pe scenele Greciei.
BIBLIOGRAFIE
J. H. Bishop, Nero: the Man and the Legend,
1964; B.H. Warmington, Nero: Reality and Legend, 1969; M. Grant, Nero,
1970.
E.A.J.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu