Osea, cartea lui
OSEA, CARTEA LUI. Această primă
carte din colecţia de scrieri a prorocilor mici, colecţie cu care se încheie
VT, aşa cum îl avem noi, provine din sec. al 8-lea î.Cr. şi, împreună cu Amos,
este adresată împărăţiei lui Israel, deseori numită de Osea ca Efraim. Avem
toate motivele să credem că prorocul se trăgea din N şi a iubit ţara şi oamenii
ei. De aceea, a fost destul de dificil pentru el să pronunţe aceste mustrări şi
ameninţări, când apelurilor lui nu li s-au acordat atenţie. Intensitatea
sentimentelor lui poate fi măsurată după vivacitatea limbii. El pune alături
metafore şi comparaţii în aluzii care în zilele lui spuneau fără îndoială
foarte mult, cu toate că înţelesul lor real scapă uneori cititorului modern.
Schimbările de subiect sunt bruşte şi, în absenţa expresiilor introductive, nu
este clar unde se sfârşeşte un pasaj şi unde începe celălalt. Se pare că
materialul a fost aranjat într-o ordine cât de cât cronologică, şi a recunoaşte
situaţiile istorice care stau la baza cuvintelor prorocului înseamnă a găsi o
cheie importantă a înţelegerii textului.
I. Conţinutul pe scurt
1:1 Titlul
1:2-9 Familia prorocului înainte de 752 î.Cr.
1:10-2:1 O predică pe marginea numelor copiilor lui
2:2-15 Israel cel necredincios este prosper acum,
dar nu pentru multă vreme
2:16-23 Noul legământ al Domnului
3:1-15 Dragostea Domnului va birui
4:1-5:7 Condamnarea aspră a închinării păgâne şi
consecinţele acesteia
5:8-7:16 Panică odată cu năvălirea asirienilor,
cca. 733 î.Cr.
8:1-14 Dezintegrarea religioasă şi politică
9:1-9 Prorocul dispreţuit avertizează cu privire la
Exil
9:10-17 Populaţia lor va scădea
10:1-8 Altarele lor vor fi ruinate
10:9-15 Vor secera ce au semănat
11:1-11 Dragostea lui Dumnezeu evită pedeapsa
11:12-12:14 O predică cu privire la Iacov,
amăgitorul
13:1-16 Moartea este inevitabilă, exilul este
iminent, cca. 724 î.Cr.
14:1-8 Promisiunea Domnului de a ierta pe cei care
se vor întoarce la El
14:9 Sfaturi de încheiere
II. Contextul istoric
Deşi Osea a prorocit în Israel, versetul de început
menţionează un singur împărat, pe Ieroboam al Il-lea, care a domnit în Israel.
Cei care l-au urmat au fost consideraţi nedemni de a fi menţionaţi, iar
perioada activităţii lui Osea este marcată de domniile împăraţilor din Iuda.
Perioada la care se referă prorociile sunt ultimii 30 de ani ai împărăţiei de
N. După ani de prosperitate, reflectaţi în prorocia lui Amos, dar văzuţi de
acesta ca o perioadă de abuzuri crase a resurselor pe care le-au primit de la
Dumnezeu, declinul a început brusc, după moartea lui Ieroboam II (753 î.Cr.).
Comportamentul exuberant şi plin de încredere care este zugrăvit în Osea 4 şi 5
ne sugerează o perioadă de început a activităţii prorocului, când din punct de
vedere politic totul părea în ordine şi economia era în plină dezvoltare. La
vremea aceea, o prorocie care anunţa nimicirea părea incredibilă.
Pe măsură ce timpul trecea, este posibil ca
desfăşurarea evenimentelor să fi dat credibilitate spuselor prorocului, dar
atitudinile nu s-au schimbat cu uşurinţă, nici chiar după ce au fost ameninţaţi
cu invazia. Armatele asiriene au mărşăluit tot mai aproape de Israel, în timpul
domniei lui Tiglat-Pileser III (745-727 î.Cr.), până când în 743 Damascul a
fost silit să plătească tribut. Înainte de moartea lui Menahem, împăratul lui
Israel, în 742/741, acelaşi împărat consemnează faptul că a primit tribut de la
Israel. La o dată mai târzie, pentru a evita deportarea, fiecare bărbat trebuia
să plătească o sumă de bani echivalentă cu preţul unui sclav (2 Împăraţi
15:19-20).
O încercare de revoltă împotriva Asiriei a fost
întreprinsă de Pecah, împăratul lui Israel (740-732 î.Cr.) în alianţă cu Siria
(Isaia 7); chiar dacă Iuda s-ar fi alăturat coaliţiei, cauza ar fi fost tot
lipsită de speranţe. Puterea asiriană a fost foarte mare şi în 732 î.Cr.,
Damascul a căzut în mâinile duşmanilor. Tot atunci a fost invadat şi Israelul,
teritoriul Galileii anexat şi mulţi dintre oamenii lui Israel duşi în
captivitate (Osea 7:8-9). Era în perioada domniei lui Osea (732-723/2 î.Cr.)
când s-a făcut apel la Egipt (2 Împăraţi 17:4), într-o încercare de a se
elibera de sub jugul asirian (Osea 9:3; 11:5; 12:1). Încercarea a fost
nereuşită, Osea a fost dus în captivitate şi în 722 Samaria a căzut, după o
împresurare de 3 ani.
În ciuda înrăutăţirii situaţiei politice nu a
existat nici o îmbunătăţire în modul de viaţă al israeliţilor, şi nu a existat
nici o dorinţă din partea nimănui de a asculta de cuvintele prorocului.
III. Modul de viaţă al lui Israel
Spre deosebire de contemporanul său Amos, Osea a
pus marea parte a vinei penru colapsul lui Israel pe adoptarea unui stil de
viaţă străin, împrumutat de la vecinii canaaniţi. Mergând după „Baal",
prescurtarea folosită de proroc pentru zeitatea păgână şi tot ceea ce era
asociat cu cultul acesteia, Israel s-a angajat să practice un sistem care i-a
afectat nu numai închinarea. Fiecare domeniu al vieţii, începând de la lucrul
câmpului, folosirea timpului liber, îndatoririle şi angajamentele sociale şi
până la deciziile şi relaţiile politice, au fost toate afectate de acest
sistem. Baalii au fost priviţi ca sursa fertilităţii (2:5; 4:10) şi a prosperităţii
financiare (2:8). Pentru a te închina lor nu era necesară nici disciplina
personală şi nici standardele morale înalte. În schimb, ritualurile care
implicau orgii şi care se practicau la altarele păgâne au făcut apel la partea
senzuală a naturii omeneşti şi a militat împotriva a tot ceea ce se înţelegea
prin moralitatea stabilită de legământul din vechime.
Liderii naţiunii, regi, preoţi şi negustori, au
fost vinovaţii principali care au promovat modul acesta de viaţă (5:1-7). El a
devenit norma, iar pasiunea prorocului de a face şi a promova binele a fost
interpretată ca o nebunie (9:7). Dacă cei puternici din ţară trebuiau să-şi
asume mustrarea şi să iniţieze reforma, prorocul avea înaintea sa o sarcină de
neinvidiat. Există dovezi că la primele semne ale năvălirii asiriene au fost
anumite încercări ale israeliţilor de a se căii (6:1-3), dar acestea au fost
superficiale şi nu au început să aibă ca rezultat reformarea societăţii.
În societate au dominat nelegiuirea şi nedreptatea.
Hoţia şi tâlhăria pe drumuri, furtul, uciderile, beţiile, intrigile (6:7; 7:7)
şi toate relele care se trag din acestea sunt menţionate de proroc - dar
preocuparea lui nu se limitează la alcătuirea unei liste de păcate şi să arate
cu degetul. Ceea ce-l întristează şi-l face să protesteze este alegerea pe care
a făcut-o Israel respingându-L pe Domnul, cu care Israel a fost
„logodită", pentru dumnezei fără nici o valoare care, nu le putea da
prosperitate ci, dimpotrivă, puteau aduce numai nimicire, atât ţării cât şi
poporului ei.
IV. Implicarea prorocului
Pentru Osea nu a fost o întâmplare că propria lui
experienţă personală l-a pregătit să înţeleagă adevărul profund al dragostei
eterne pe care a avut-o Domnul pentru Israel, în ciuda faptului că Israel L-a
respins. Modul în care Osea exprimă acest lucru (1:2) ridică probleme pentru
cititorul din zilele noastre. Orice explicaţie ar fi încercat să dea un
biograf, uitându-se înapoi, Osea putea vedea că experienţa lui nu a fost un
accident. Domnul a fost în ea, pregătindu-şi servul pentru o lucrare pe care
n-ar fi putut-o duce la îndeplinire fără acea formă anume de suferinţă.
Soţia lui, Gomera, i-a născut trei copii a căror
nume vorbesc despre judecata lui Dumnezeu: „Izreel", locul unde sabia lui
Iehu a pus capăt dinastiei lui Omri (2 Împăraţi 9:23-10:17), „Cea fără
îndurare" şi „Nu este poporul meu" (1:4-9). Se pare că după aceea
Gomera l-a părăsit pe soţul ei pentru a trăi o viaţă de promiscuitate care îi
convenea şi că, în cele din urmă, ajungând să fie trecută şi neatrăgătoare, s-a
simţit părăsită, dar a fost răscumpărată de soţul pe care-l părăsise. După ce a
ţinut-o pentru o vreme ascunsă, el i-a redat locul de soţie. Întâmplarea nu
este povestită explicit, căci intenţia nu este aceea de a ne impresiona cu
încărcătura emoţională ci de a demonstra caracterul constant al dragostei lui
Dumnezeu. De aceea, există diferente de interpretare a acţiunii prorocului, dar
în ce-o priveşte pe Israel, Domnul va deschide o cale de întoarcere spre El
după o disciplinare în Exil, şi „Nu-i poporul Meu" va deveni din nou „fiii
Dumnezeului Celui viu" (1:10).
Pentru a-l ajuta să înţeleagă situaţia, Osea s-a
folosit de cunoştinţele pe care le avea despre patriarhi, în special despre
Iacov, care s-a luptat să obţină ceea ce dorea chiar dacă trebuia să lupte cu
Dumnezeu (12:2-14). Şi totuşi. Dumnezeu a făcut ceea ce a dorit El, chiar şi cu
acest bărbat care a recurs la înşelătorie şi din care s-a născut naţiunea.
Întocmai după cum Iacov a atras asupra sa exilul, tot aşa şi Efraim îşi
pregătea nimicirea. Ca şi în cazul lui Iacov când exilul nu însemna sfârşitul,
tot aşa prorocul a văzut că Exilul nu va fi ultimul cuvânt privitor la
vinovăţia lui Israel.
Osea a cunoscut şi întâmplarea Exodului şi a
meditat la semnificaţia pe care o avea aceasta pentru vremea lui (11:1-4). Ca
un tată cu copii neascultători, Domnul a furnizat poporului Său cele necesare,
cu toate că ei nu şi-au dat seama de sursa sănătăţii şi a prosperităţii lor.
Dragostea Domnului, asemănătoare cu dragostea unui părinte grijuliu, a continuat
să se manifeste în ciuda faptului că fiii Săi erau răzvrătiţi şi L-au respins.
El totuşi îl numeşte pe Efraim „poporul Meu" (11:7). Conflictul dintre
dragostea Domnului şi nevoia de a pedepsi şi de a distruge a sfâşiat inima lui
Dumnezeu (11:8). Aici prorocul se apropie foarte mult de revelaţia NT cu
privire la dragostea lui Dumnezeu, aşa cum este văzută pe cruce.
În 9:7 se face aluzie la opoziţia din partea
autorităţilor, în lumina tratamentului pe care l-au suferit prorocii dinaintea
lui (1 Împăraţi 19:2; 22:8; Amos 7:12-13), nu este surprinzător faptul că Osea
a fost privit ca un om slab de minte ce se amesteca în treburile altora, ca
unul care trecea drept nebun, care la caz de nevoie putea fi închis. El s-a
identificat cu suferinţele Domnului şi a avut parte de ele, în măsura în care a
iubit cu o dragoste asemănătoare Lui.
V. Teologia din cartea lui Osea
În timp ce Amos a avut un mesaj pentru vecinii lui
Israel cât şi pentru poporul lui Dumnezeu, Osea se concentrează asupra relaţiei
dintre Domnul şi Israel, legaţi printr-un legământ al cărui angajament şi
simbol era numele lui Iahve (12:9). Condiţiile legământului sunt menţionate în
13:4, unde se face referire la prima poruncă. Evident, Cele zece porunci au
fost cunoscute. Numele Iahve apare foarte frecvent, şi când se foloseşte
Elohim, apare întotdeauna împreună cu adjectivul posesiv „Dumnezeul
vostru" sau „Dumnezeul nostru". De patru ori Osea foloseşte numele
El, Cel Sfânt (11:9,12), Dumnezeul cel viu (1:10), Domnul oştirilor (12:5). Aici
accentul cade pe faptul că nimeni nu se poate compara cu Dumnezeul lui Israel.
Pe un alt plan, Osea vede că Israel a atras necazul
asupra sa. Dezastrele naturale şi înfrângerile militare pe care le-a suferit
Israel au avut la bază legea providenţială a cauzei şi efectului, cu toate că
Osea nu a vorbit niciodată despre ea ca şi cum ar acţiona într-un mod mecanic.
Domnul Însuşi acţionează în circumstanţe, mâncând în secret „ca şi molia"
ca să nimicească, sau „ca o putreziciune" ca să aducă prăpădul (5:12).
Această lege va acţiona până judecata deplină se va duce la îndeplinire.
Secerişurile vor fi fără rod (9:2), va fi zadarnic ca cineva să adune bogăţii
(9:6), femeile nu vor mai zămisli, şi chiar dacă vor da naştere copiilor,
aceştia vor fi născuţi pentru a pieri în război (9:11-14). Oamenii trebuie să
înveţe că misterioasa putere reproductivă pe care o posedă ei, cât şi cea a
plantelor şi animalelor nu este în cele din urmă sub controlul oamenilor.
Există o retribuţie proprie omului care acţionează de îndată ce s-a produs un
abuz.
Osea utilizează comparaţii extraordinare pentru a-L
asemăna pe Domnul cu un leu, cu un leopard şi cu o ursoaică ai cărui pui i-au
fost furaţi (13:7-8). În fiecare caz, animalul nu face nici mai mult nici mai
puţin decât ceea ce face el prin natura lui. Aşa de mare a fost dragostea
Domnului că El nu s-a putut abţine să răcnească, să nimicească şi să devoreze.
Şi El a fost privat de dragostea poporului lui şi armatele asiriene
literalmente vor sfâşia, vor devora şi vor târî după ele prada. Atât
evenimentele istorice cât şi lumea naturii sunt coordonate conform voii
Domnului.
Au privit oare contemporanii lui Osea acuzaţiile
prorocului ca fiind exagerate, aşa încât pedeapsa să apară prea mare în raport
cu fapta? Este posibil să fi fost aşa, întrucât Osea a insistat că pe parcursul
întregii lor istorii, cu excepţia poate a primei perioade ce a urmat Exodului
(2:15; 11:1), Israel a fost un popor răzvrătit. Imediat după ce au luat contact
cu închinarea lui Baal în pustie, natura lor adevărată a început să se vadă
(9:10; 13:16). Cererea unui împărat a fost un alt semn de apostazie (13:10; cf.
9:15), şi prorocul a comentat asupra prăbuşirii monarhiei pe măsură ce
împăraţii au fost ucişi şi au fost înlocuiţi de uzurpatori (7:7; 8:4). Din nou,
istoria s-a dovedit a concura la planurile lui Dumnezeu şi înţelesul ei poate
fi discernut de omul care este în acord cu cuvântul lui Dumnezeu. Apostazia
contemporanilor lui Osea a fost punctul culminant al unei răzvrătiri
îndelungate şi acum a sosit timpul ca Dumnezeu să o curme. De fapt, Israel nu
L-a cunoscut pe Domnul, cu toate că ei au pretins că-L cunosc (8:2). De aceea,
ei au înţeles greşit felul în care El trata cu ei. O astfel de înstrăinare nu
putea fi rezolvată, datorită în mare măsură faptului că lui Israel nu i s-a
admis nici o înstrăinare. Nici apelurile şi nici ameninţările nu i-au
impresionat şi, de aceea, pedeapsa trebuia să vină.
Fără îndoială că Israel a făcut mult caz de
închinarea publică. Formula de pocăinţă (6:1-3) se poate să fi fost o „formulă
generală de confesare", iar altarele nu duceau lipsă de închinători (4:13;
8:11). S-au adus jertfe şi ritualurile au fost păstrate, dar oamenii erau
conştienţi de nevoia de a fi iertaţi numai într-o mică măsură şi, de aceea,
închinarea nu avea ca rezultat vieţi schimbate (6:4-6). Cunoaşterea lui
Dumnezeu i-ar fi putut face pe israeliţi conştienţi de enorma lor nevoie de
iertare şi de necesitatea enormă de a răspunde pozitiv dragostei statornice a
lui Dumnezeu. Fără acestea nu ar fi existat niciodată dreptate şi o convieţuire
corectă între oameni.
În lumina tuturor celor de mai sus, ce speranţe
putea Osea prezenta pentru timpul lui sau pentru viitor? El ştia că următoarea
fază va fi exilul şi nimicirea a tot ceea ce a îndrăgit Israel. Atunci, ei nu
se vor mai putea apropia de idolii lor (2:6), nu-şi vor mai putea ţinea
sărbătorile şi sărăcia le va aduce aminte de nevoia lor disperată (2:9 ş.urm.).
Această experienţă îi va face să se întoarcă la Domnul (2:7) şi va face ca
„nevasta îndărătnică" să asculte încă odată la cuvintele Lui de dragoste
(2:14). Rezultatul va fi o adevărată pocăinţă (3:5) şi o relaţie de căsătorie
care va dăinui (2:19-20).
Mai spre sfârşitul cărţii, când sabia Asiriei
aproape îşi îndeplinise misiunea, prorocul a găsit speranţă meditând la Exod
(12:13). În vremea Exodului, Israel nu a meritat deloc să fie izbăvit şi totuşi
Dumnezeu a lucrat prin prorocul Său Moise şi le-a adus această izbăvire. Ei mai
au şi acum acelaşi Domn (13:4), Singurul în care ei mai aveau speranţă (14:4).
Suferinţa pe care a văzut-o prorocul ataşată dragostei lui
Dumnezeu urma sa aibă ca rezultat întruparea şi
Crucea. Isus Cristos urma să poarte pedeapsa înstrăinării oamenilor şi să le
deschidă calea de comunicare din nou cu Dumnezeu. Mărturisirea din 14:1-3 urma
să devină semnificativa pentru oameni şi binecuvântarea promisă va deveni
realitate (14:4-8). După acestea, Domnul Îşi va arăta faţă de ei grija şi
dragostea
BIBLIOGRAFIE
W.R. Harper, Hosea, ICC, G.A.F. Knight, Hosea,
1960; W. Rudolph, McKeating, Amos, Hosea, Micah, 1971; H.W.
Wolff, Hosea, E.T. 1974.
J.G.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu