păr
PĂR. Se pare că obiceiul
israeliţilor, pentru ambele sexe, era de a-şi lăsa părul să crească la o
lungime considerabilă. Părul bogat al lui Absalom este menţionat cu o oarecare
admiraţie (2 Samuel 14:26). Singurul motiv pentru care trebuia să şi-l taie
anual era greutatea acestuia. Frizerii sunt menţionaţi (Ezechiel 5:1), dar
rolul lor era acela de a îndrepta părul nu de a-l tunde. Însă, în perioada NT
părul lung era o „ruşine" pentru un bărbat (1 Corinteni 11:14), deşi
trebuie menţionat şi faptul că, atunci când face această afirmaţie, Pavel se
adresează unei biserici din Grecia. Femeile, pe de altă parte, purtau părul
lung şi netăiat atât în perioada VT cât şi în cea a NT. Talmudul nu menţionează
existenţa coafezelor, dar rădăcina cuvântului (megaddela) este „a
împleti", nu a tăia. Un cap pleşuv nu era ceva plăcut, poate datorită
faptului că leproşilor le cădea părul (cf. Levitic 13) şi este clar că aluzia
copiilor la pleşuvia lui Elisei a fost o insultă premeditată. În Egipt,
bărbaţii îşi bărbiereau atât faţa cât şi capul şi Iosif a trebuit să se
conformeze obiceiurilor locale (Geneza 41:14). Părul de culoare închisă era
admirat la ambele sexe; dar părul cărunt era respectat (*BĂTRÂNEŢE).
Într-adevăr, îl găsim zugrăvit chiar şi pe Dumnezeu purtând păr cărunt (sau
alb) (Daniel 7:9; cf. Apocalipsa 1:14). Dar Irod cel Mare se pare că a preferat
să arate mai tânăr, căci când a început să încărunţească şi-a vopsit părul.
Părul era purtat în mai multe feluri. Samson avea
şapte şuviţe, iar femeile îşi împleteau părul deseori sau şi-l purtau coadă.
Soldaţii care porneau la luptă îl lăsau să atârne în voie, dar a-l lăsa
nepieptănat era un semn de doliu; smulgerea lui era un semn al fricii şi al
deprimării. Tunderea lui trebuia făcută în anumite feluri; cârlionţii părului
nu trebuiau tăiaţi niciodată (Levitic 19:27), căci acesta era un obicei al unor
culte idolatre (cf. Deuteronom 14:1). Până astăzi, membrii religiei iudaice
ortodoxe respectă acest obicei; băieţii pot fi văzuţi cu părul tuns foarte
scurt cu excepţia unor cârlionţi care atârnă în dreptul urechilor. Preoţilor li
s-au dat instrucţiuni cu privire la felul în care să poarte părul, de către
Ezechiel (44:20). Nazireii trebuiau să-şi lase părul netuns atâta timp cât
ţinea jurământul lor, iar apoi trebuiau să-şi radă capul complet. Această
radere a capului însemna purificare (Levitic 14:8). Un alt caz special a fost
cel al lui Samson, a cărui putere stătea în şuviţele lungi de păr.
Ungerea capului unui musafir era un semn de
ospitalitate (Luca 7:46). Părul era uns în mod frecvent, în unele ocazii
festive (cf. Psalmul 45:7). A jura pe părul (sau pe capul) propriu era un
obicei pe care Isus l-a interzis (Matei 5:36).
În metafore şi în comparaţii părul este simbolul
mulţimii, al lucrurilor nesemnificative şi al fineţii (Psalmul 40:12; Matei
10:29 ş.urm.; Judecători 20:16).
BIBLIOGRAFIE
L. Kohler, Hebrew Man, E.T. 1956, p. 26
ş.urm.
D.F.P.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu